Cine a fost, este şi va fi Grigore Vieru?

                                  

Profesor de matematică Stanciu Oana-Mihaela

Colegiul Tehnic „Dimitrie Ghika” Comăneşti

                                    „Iubiţi-l pe Vieru plecat la Dumnezeu

Ce s-a-ndurat de dânsul în ceasul cel mai greu.

Iubiţi-l pe Vieru, basarabean român

El a fost mesagerul Moldavei şi atunci şi acum.”

      Ȋn data de 14 februarie 1935, în satul Pererîta, în familia lui Pavel şi a Eudochiei Vieru, născută Didic se naşte poetul Grigore Vieru, cel care ne-a mărturisit tot ca să ne facă mai creştini, mai patrioţi, mai buni. Ȋn anul 1957 debutează editorial cu versuri pentru copii, „Alarma”, apreciată de critica literară. Maestrul Grigore Vieru scrie o celebră carte pentru preşcolari „Albinuţa”. De ce scrie pentru copii? Poetul considera că : „Un cântec frumos pentru copii poate apăra în viitor o patrie.” Ȋnsuşi poetul afirmă că „cântecul îmi înalţă sufletul şi mă îndeamnă a trăi”, „cântecul este fiinţa cea mai paşnică şi internaţională...” Poezia lui e ca un strigăt, ca o chemare. Ea nu trebuie doar citită, ci şi auzită, ascultată. Temele şi motivele lirice fundamentale ale lui sunt variate: veşnicia neamului nostru, a patriei şi pământului strămoşesc (graiul strămoşesc, protestul antirăzboinic...), mama şi dragostea tuturor începuturilor.

         Ce reprezintă mama pentru poet?

    „Mama este copilăria noastră îmbătrânită. Ea e cea mai scumpă... E norocul lui... I-a dat poetului inima ei şi mâinile, şi steaua şi izvorul, şi cuvântul şi graiul...”

Poetul Grigore Vieru era ataşat de oamenii de la Soroca, această localitate fiind ca a doua casă pentru el. Sorocenii simţeau că poetul îi apropia de Dumnezeu, de limba română şi nu în ultimul rând de istorie. „Grigore Vieru este un luceafăr al limbii române de dincolo şi de dincoace de Prut. ”

      Poetul  se defineşte exemplar: „-Numele de familie şi prenumele?/ -Eu./ -Anul de naştere? /  - Cel mai tânăr an: / când se iubeau /  părinţii mei./ -Originea?/ -Ar şi semăn/ dealul acel/ din preajma codrilor. / -Ştiu toate doinele/ - Profesiunea?/ -Ȋmi iubesc plaiul. /- Părinţii?/ -Am numai mamă,/ -Numele mamei?/ -Mama/ -Ocupaţia ei/-Aşteaptă./ -Ai fost supus/ judecăţii vreodată?/ -Am stat nişte ani închis în mine/ -Rubedenii peste hotar ai?/ -Da. Pe tata. Ȋngropat./  Ȋn pământ străin. Anul/ 1945.”  

      Atunci când limba română trebuia stârpită din Republica Moldova se naşte poetul care reînvie în inima fraţilor noştri români, răpiţi de duşmani, patriotismul, adevărul istoric şi dragostea pentru patria mamă. Aşa cum afirmă şi în poezia „Tricolorul” : „Străine pofte ne-au răpit/ Când via dulce, când ogorul,/ Dar nimeni nu a izbutit/ Din piept să smulgă Tricolorul./ Fusese vremea mult prea cruntă, / Şi-atât ne-a ars de dânsul dorul,/ Că azi ne strângem şi la nuntă/ Şi la botez cu Tricolorul. ” El consideră că patria mamă a fost binecuvântată de Hristos care a smuls tricolorul din curcubeie şi la dat românilor, ca şi în momentele cele mai grele când vin cotropitorii, Tricolorul ne ocroteşte.  Poetul Grigore Vieru în poezia „ Cântarea scrisului nostru”   afirmă că: „Cine întâi îţi fură scrisul, / Celelalte-ţi ia apoi! / Vremuri alte vin să nască / Omul unui nou destin./ Cum minţitu-m-ai, strâmb dascăl,/ Scrisul meu că mi-e străin. / Şi din gură şi din carte/ Cum minţitu-m-ai mereu, / Cum urâtu-m-ai de moarte/ Când aflai că-i scrisul meu!/ Ştiu: eşti gata să mă rumegi/ Ȋn slugarnicii tăi cleşti/ Când mă uit cu ochii umezi/ Către crinii latineşti. ”  Prin cântec şi poezie, el a transmis basarabenilor şi românilor din patria mamă dorinţa de unire, dragostea pentru fraţii săi de care au  fost despărţiţi forţat. A avut o bună colaborare cu Ion şi Aldea Teodorovici, dând viaţă unui imn foarte cunoscut , cu o tematică profundă-  „Eminescu să ne judece.”  Momentele de cumpănă ale vieţii sale au fost depăşite cu ajutorul celor trei îngeri păzitori: Mama, Divinitatea, Limba Română, tămăduitorii sufletului său. A luptat pentru regăsirea unităţii naţionale şi culturale, iar în poezia sa, în glasul ei de bocet, de rugăciune sau de răzvrătire, de chemare la redeşteptare şi demnitate naţională, pulsează sufletul neamului românesc. „Nu mai am loc/ Pe-al meu pământ/ De ochii străinului,/ De câte văd ei în jur/ Şi apucă!/ O ţin în braţe pe mama,/ Ca pe o iubită;/ Că nu mai are loc/ Nici ea pe pământ.”

   Idealurile neamului au fost mai presus decât propria fiinţă, iar limba română a fost limba în care a pătimit, a scris şi a iubit: „Ȋn aceeaşi limbă/ Toată lumea plânge,/ Ȋn aceeaşi limbă râde un pământ./ Ci doar în limba ta/ Durerea poţi s-o mângâi,/ Iar bucuria/ S-o preschimbi în cânt.//    Ȋn limba ta/ Ți-e dor de mama,/ Şi vinul e mai vin,/ Şi prânzul e mai prânz./ Şi doar în limba ta/ Poţi râde singur, / Şi doar în limba ta/ Te poţi opri din plâns. ”

     Eugen Simion afirmă că „Grigore Vieru este ultimul poet cu Basarabia în glas....obsedat de trei mituri: Limba română, Mama şi Unitatea neamului.” Poetul identifică figura mamei cu patria-mumă, cu glia şi cu limba: „Mamă,/ Tu eşti patria mea!/ Creştetul tău-/ Vârful muntelui/ Acoperit de nea./ Ochii tăi-/ Mări albastre./ Palmele tale-/ Arătările noastre.(...) Basmaua-/ Steag, / Zvâcnind/  Ca inima.../ Mamă,/ tu eşti patria mea!”

  Ȋn anul 1996, poetul pune o piatră funerară comună pe mormântul mamei sale cu următoarele epitafuri : „Pierzând pe mama, îţi rămâne Patria, dar nu mai eşti copil ”, iar pentru sine: „Sunt iarbă, mai simplu nu pot fi.”

   La sfârşitul anilor ’80, Grigore Vieru se găseşte în prima linie a Mişcării de Eliberare Naţională din Basarabia, textele sale având un mare rol în deşteptarea conştiinţei naţionale a românilor din Basarabia. Vieru este unul dintre fondatorii Frontului Popular din Moldova şi se află printre organizatorii şi conducătorii Marii Adunări Naţionale din 27 august 1989. Participă activ la dezbaterile sesiunii a XIII- a a Sovietului Suprem din RSSM în care se votează limba română ca limbă oficială şi trecerea la grafia latină.

         Pe 16 ianuarie 2009 , Grigore Vieru a suferit un grav accident de circulaţie şi a fost internat la Spitalul de Urgenţă din Chişinău. Ȋn data de 18 ianuarie 2009, poetul  încetează din viaţă, în urma unui stop cardiac din care nu a mai putut fi resuscitat.

    „Dragi feciori, pe-acest pământ,/ Nici eu veşnic nu mai sânt,/ Nu sânt veşnic, voi pleca, /Unde voi mă veţi uita,/ Şi de unde nimenea/ Nu s-a mai întors cândva./ V-am crescut, v-am ridicat,/  Mă pot duce,/ Mă pot duce împăcat./ M-au pândit jivinele,/ M-a iubit şi binele./ Eu mă duc, copii cuminţi,/ N-am averi să le-mpărţiţi./ Vă las numai visul meu care a trudit din greu./ V-am crescut, v-am ridicat,/ Mă pot duce,/  Mă pot duce împăcat./ Ȋntre voi, pe-a vieţii scări,/ Să nu fie supărări,/ Că zilele pe pământ aşa de puţine sânt./ Şi nu-i alt noroc mai drag decât fratele din prag./ V-am crescut, v-am ridicat/, Mă pot duce,/  Mă pot duce împăcat. Lângă doină şi izvor nu-i uşor să-ţi fie dor,/  Nu-i uşor să fii curat pe pământ înstrăinat./ Vă las dorul cel durut şi nădejdea de la Prut./ V-am crescut, v-am ridicat,/ Mă pot duce,/ Mă pot duce împăcat.”

        Maestrul Grigore Vieru nu a murit, a rămas printre noi şi ne învaţă în continuare ce înseamnă patriotismul, dragostea de fraţi, de limba noastră românescă şi nu în ultimul rând îndemându-ne să nu ne pierdem sentimentul fundamental al apartenenţei la neamul românesc. „România este o ţară plină de câmpii, munţi, ape, cântece, istorie şi graniţe.”

      El va rămâne un poet dârz, un cuget tare, un spirit incoruptibil, iar valoarea, adevărul şi reprenzentativitatea poeziei lui Grigore Vieru fac din regretatul poet o prezenţă emblematică a literaturii române contemporane.

Bibliografie:

1. Grigore Vieru, „Taina care mă apără”, Iaşi, Editura Princeps, 2008.
2. Cimpoi Mihai, „O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia, 1996.   
3. Corbu Daniel „Grigore Vieru în amintirile contemporanilor”, Antologie, Princeps Edit, 2009.
4. omagiu@grigorevieru.md
5. ro.wikipedia.org

COPILĂRIA ÎN OPERA LUI GRIGORE VIERU

Iolanda-Oana Jitariu, profesor învățământ primar, gradul didactic I

Școala Gimnazială Nr. 1, Mihălășeni

Să fiu foarte sinceră, niciodată nu m-am gândit c-aș putea să vorbesc despre Grigore Vieru la trecut. Am crescut alături de el, de versurile cântecelor sale pe care le ascultam cu atâta drag și le fredonam alături de interpreții de peste Prut în binecuvântatele emisiuni de pe singurul program TV pe care-l mai prindeam, atunci când emisiunile TVR, foarte scurte și deseori plictisitoare de dinainte de 1989, se încheiau foarte devreme.

Copilăria mea a fost presărată de simplele sale apariții televizate, de versurile pline de farmec și simplitate interpretate de artiștii moldoveni și mai puțin de cărțile sale care nu erau foarte multe la număr prin librăriile și bibliotecile noastre în acea vreme.

Poeziile: Copilăria, Prietenul, Băieţaşul din ochii mamei, La şcoala iepuraşilor

Mulţumim pentru pace, Albinuța, Satul meu, sunt câteva pe care noi, dascălii, am putea să le introducem în literatura obligatorie copiilor mici, familiarizându-i pe elevi cu creațiile marelui poet.

Să fiu foarte sinceră, niciodată nu m-am gândit c-aș putea să vorbesc despre Grigore Vieru la trecut. Am crescut alături de el, de versurile cântecelor sale pe care le ascultam cu atâta drag și le fredonam alături de interpreții de peste Prut în binecuvântatele emisiuni de pe singurul program TV pe care-l mai prindeam, atunci când emisiunile TVR, foarte scurte și deseori plictisitoare de dinainte de 1989, se încheiau foarte devreme.

Nu puține erau spectacolele în care poetul, foarte apreciat de moldoveni, era invitat de onoare. Dar mai ales, eram impresionată de modestia scriitorului și de abnegația cu care-și susținea idealurile într-un vocabular atât de simplu și emoționant.

Copilăria mea a fost presărată de simplele sale apariții televizate, de versurile pline de farmec și simplitate interpretate de artiștii moldoveni și mai puțin de cărțile sale care nu erau foarte multe la număr prin librăriile și bibliotecile noastre în acea vreme.

Poeziile: Copilăria, Prietenul, Băieţaşul din ochii mamei, Puii, La şcoala iepuraşilor, Floarea soarelui, Mulţumim pentru pace, Două mere, Cum se spală ariciorii, Albinuța, Cântecul soarelui, Pisicul la școală, Satul meu, sunt câteva pe care noi, dascălii, am putea să le introducem în literatura obligatorie copiilor mici, familiarizându-i pe elevi cu creațiile marelui poet.

De asemenea, însăși biografia scriitorului este una demnă de prezentat copiilor. Viața grea din copilăria sa, urmată de realizările sale datorate  sârguinței mai mult decât talentului, după cum spune însuși poetul în celebrul citat: ,, Talentul numai a spus că mă ajută, iar munca m-a ajutat.”, sunt exemple din care cu  toții avem de învățat, mai ales că în zilele noastre mulți dintre copii sunt din ce în ce mai cocoloșiți și foarte puțin familiarizați cu munca, cu greutățile vieții. Vicisitudinile copilăriei sale ar putea să le arate copiilor necăjiți că nu sunt singurii astfel, dar că pot izbândi prin trudă, iar celorlalți să aprecieze ceea ce au.

Iată ce ne spune chiar poetul despre copilăria sa: “M-am născut în 14 februarie 1935, din părinţi plugari, Eudochia şi Pavel,într-un sat frumos – Pererîta - aşezat pe malul stâng al Prutului şi înconjurat din trei părţi de păduri… Tatăl meu adevărat a murit când aveam jumătate de an. Tatăl vitreg, cel care m-a crescut şi el cum a putut, s-a pierdut în război.  

Copilăria mi-a fost desculţă. Dar nu m-am jeluit de asta niciodată…Am secerat desculţ grâul şi porumbul nostru…am cules desculţ strugurii… Mama nu a mai vrut să-şi lege viaţa de nimeni decât de noi: de mine şi de sora mai mare Sofia.

…Cântecul meu de leagăn şi poveştile mele au fost dulcele ţăcănit al maşinii de cusut. Iar cucul copilăriei mele era motorul morii din Miorcani, al cărui melodios cântec mai sună şi astăzi în sufletul meu. Poate că de la ritmul celor două mori muncitoare, care erau maşina de cusut a mamei și moara, am deprins ritmul poeziei…”

Grigore Vieru afirma: „Poezia copiilor este ploaia curată care mă spală de colbul zilei, mă înseninează... Când nu mă prea înţeleg cu cei mari, fug la copii. Ei mă primesc şi mă înţeleg întotdeauna”.

Atunci când compunea versuri pentru copii, poetul mărturisea, că scriindu-le, aude şi melodia, pe care o comunică apoi unui compozitor. Versurile sale au, de fapt, o melodie unică, de neconfundat şi este de înțeles de ce în spaţiul natal această creaţie este atât de populară şi de iubită…

Scriitorul a debutat în 1957, când era student, cu o plachetă de versuri pentru copii, ..Alarma”, foarte apreciată de criticii literari. Au urmat multe volume dedicate copiilor: ,,Muzicuțe”, ,, Făt-Frumos și curcubeul”, ,,Bună ziua, fulgilor!”, ,,Duminica cuvintelor” cu ilustrații de Igor Vieru, o carte mult îndrăgită de preșcolari, care a devenit ,,obligatorie” în orice grădiniță de copii.

Abecedarul a apărut prima dată în anul 1970, după „trei ani de bătălii”. „Ne-am bătut cu Ministerul Învăţământului, ne-am bătut cu secretari de partid. Ne scoteau din Abecedar cuvintele „mare”, „munţi”, chipurile, republica nu are munţi şi ieşire la mare. De patru ori au scos textul despre stejarul lui Ştefan cel Mare, dar noi tot am insistat şi până la urmă a rămas în Abecedar. S-au legat şi de poezioara cu melcul, că de ce se duce la Dunăre? Cu chiu, cu vai, a fost tipărit şi imediat l-au îndrăgit copiii şi învăţătorii”, ne povesteşte Spiridon Vangheli.

Apogeul dialogului cu copiii a constituit-o Albinuţa Domniei Sale, un abecedar al preşcolarilor, care ajuns în fiecare familie, în fiecare grădiniţă, fiind un reper esenţial al micilor basarabeni în creşterea sănătoasă în ale limbii române.

Cartea - Albinele se lasă / Pe florile din tei. / Se lasă ochii noștri / Pe floarea literei. / Albina miere dulce / Adună de pe flori. / Noi strângem ale cărții / Dumnezeiești comori.

Soția marelui poet, Raisa Vieru, își aduce aminte principalul motiv care l-a determinat pe Grigore Vieru să scrie acest abecedar. „Deseori mergea în vizită la grădinițe pentru a se întâlni cu copiii, dar în perioada sovietică poeziile erau sub orice nivel, legate de ideologia puterii de atunci. Copiii nu cunoșteau multe lucruri. Atunci Grigore Vieru, împreună cu Spiridon Vangheli, s-au gândit să facă acest abecedar. Doar ei știu cât de greu le-a fost și câte greutăți au înfruntat pentru ca „Albinuța” să ajungă în mâinile copiilor noștri”, a declarat Raisa Vieru pentru TIMPUL.

Soția poetului zice că odată cu trecerea la grafia latină, abecedarul a fost puțin modificat. „ Atunci poetul a revăzut abecedarul, l-a mai completat cu lucruri necesare, fapte pe care copiii trebuie să le cunoască, dar până atunci din anumite motive nu au fost permise. După ce a făcut modificările necesare, poetul și-a dat acordul ca „Albinuța” să fie reeditată”, relatează Raisa Vieru.

Ea spune că în fiecare an semnează contractul cu Editura Litera pentru reeditarea cărții. „ Nici nu mai știu câte ediții au apărut, au fost foarte multe. „Albinuța” nu se reține mai mult de trei  luni în librării”, spune Raisa Vieru.

Abecedarul a fost scris de Grigore Vieru împreună cu Spiridon Vangheli și ilustrat de Lică Sainciuc. Pentru prima dată, „Albinuța” a fost tipărită în 1979 în grafie chirilică, iar de atunci au urmat nenumărate ediții, tirajul până în 1989 constituind peste un milion de exemplare. În grafie latină abecedarul a fost tipărit pentru prima dată în 1994, cu un tiraj de peste 200 de mii de exemplare.

Grigore Vieru poate fi numit poet al copilului,  reflectând copilăria în opera sa ca fiind nevinovată, perioada cea mai frumoasă din viața omului, reprezentând o lume cu lucruri complexe dar totodată simple.

,, Când nu va mai fi zăpadă, copiii vor face un om de iarbă, când nu va mai fi iarbă, copiii vor face un om de pământ, când nu va mai fi nici pământ, copiii vor face un om de piatră, când nu va mai fi nici piatră, umbra unui om de cenuşă se va profila pe cer - şi nu vor mai fi nici copii atunci...” citat celebru din Grigore Vieru.

Fiind iubit de toată lumea, poetul Grigore Vieru nu a plecat în nefiinţă, ci a rămas printre noi prin poeziile şi cântecele sale. Versurile sale le îndulcesc copiilor sufletele şi îi îndeamnă să-şi iubească neamul, limba, ţara.

Bibliografie:

1. Vieru, G. (2008 ). Taina care mă apără, Iași, Edidura Princeps Edit;
2. www.ro Wikipedia.org;
3. Vieru, G. (1984). Scrieri alese, Chișinău, Editura Literatura artistică;
4. Păunescu, A. (2008). Taina care mă apără, Iași, Editura Princeps Edit.

Dialoguri intertextuale în poezia lui Grigore Vieru

Articol prezentat la Simpozionul Internaţional 

Grigore Vieru, poet al sufletului românesc

autoare Prof. Axinciuc Oana,

Colegiul  Naţional "Mihai Eminescu"   Botoşani

„ Ceea ce constituie textul nu este o structură internă, închisă, contabilizabilă, ci deschiderea lui spre alte texte, alte coduri, alte semne; ceea ce constituie textul e intertextualul .“(Roland Barth, Annalyse d’un texte d’Edgar Poe)

El Aleph este unul dintre textele cele mai caracteristice ale lui Borges Şi totodată o strălucită ilustraţie a cultului său pentru concizie. Titlul evocator numeşte o singură literă, Aleph, prima din alfabetul ebraic, care, în tradiţia Cabalei, reprezintă - făcînd, misterios parte din ea – infinitatea divinităţii.

El Aleph („o mică şi strălucitoare sferă microcosmică reflectînd întregul univers, văzut din toate unghiurile posibile”) devine în opera lui Borges o metafora a viziunii autorului despre literatura văzută ca „reluare a tradiţiei”, univers, condiţia umană, tradiţia literaturii, ajungand păna la Textul infinit.[1]

Pe de alta parte, metafora concentrează în întelesul ei ascuns, însaşi esenţa viziunii borgesiene asupra literaturii, una mai mult atenta la noţiunea de autenticitate a modalitatii de “facere”, decat la ineditul conţinutului său.

Borges, care a vorbit deseori despre pasiunea sa pentru relectură, a devenit celebru ca autor de texte în acelaşi timp perfect clare, citibile - deşi într-un tempo lent, dictat de intertextualitatea lor bogată, plină de jocuri asociative, adeseori oblice -şi totodată captivante: texte nu doar bîntuite de alte texte, ci care obsedează la rîndul lor, chemînd cititorul să le reviziteze într-o reînnoită căutare a sensurilor lor ascunse, chinuitor de evazive. De fapt, cele două operaţii - mişcarea lineară (curioasă, orientată spre final) a citirii şi mişcarea de du-te-vino, înainte şi înapoi, în linii mari circulară.

De fapt, ceea ce ne propune Borges în descrierea Aleph-ului-acel punct din spaţiu, care asemeni textului ce poate implica mai multe texte- conţine toate punctele universului, este tocmai, o definiţie metaforică a ideei de intertextualitate văzută ca transpunere orizontală (la nivelul scriiturii) a unui complex proces ce se desfăşoară în mod continuu pe axa verticală. Borges însusi mărturiseşte:,,Ceea ce au vazut ochii mei a fost simultan[axa verticală:scriitura]; ceea ce voi transcrie, succesiv[ axa  orizontală:scrisul] pentru că limbajul însuşi e altfel. [2]

Într-o literatură cu foarte mare densitate de valori, cum e cea românească, drumul spre originalitate al unui poet trece în mod firesc prin confruntarea cu predecesorii şi cu contemporanii săi. Deşi originalitatea, pe care critica o proclamă, nu ţine nici de revoluţionalizarea limbajului poetic, nici de modificarea fundamentală a poeticii însăşi, totuşi individualitatea poetului Grigore Vieru se impune mai întâi prin modul de dialogare cu marii înaintaşi, cu contemporanii săi.

Revelatoare în acest sens este o serie de poezii ce pot fi încadrate în categoria artelor poetice – Legământ, Doina, Numele-acest, Femeia, Teiul, Femeie, Această ramură, Mai sunt, Umbra de aur, Izvorul, Abecedar, Apoi, Mica baladă, Prin mine, Un cântec, Această pâine, A venit toamna, Bucuraţi-vă, Liniştea, Destin, Apă vie, Floarea soarelui, Inscripţie pe cartea copilăriei, Copilul înălbit, Mi-e dor, Pomul, Plecându-mă de fericire.

Chiar şi într-o gravă „epidemie a artelor poetice” (M. Cimpoi) insistentele profesiuni de credinţă ale lui Grigore Vieru rămân mereu revelatorii din mai multe puncte de vedere. Un ochi atent poate identifica pe marginea poeziei lui Vieru coexistenţa mai multor componente, elemente din poezia lui Eminescu, Arghezi, Blaga, Stănescu ş. a. m. d. Sub acest aspect este edificator dialogul „rădăcinii de foc” cu marii înaintaşi. Sentimentul legământului cu cartea – simbolul universului eminescian – îi dă siguranţa netemerii de moarte: „De moarte nu mă tem…” (în Doina consacrată lui Vasile Alecsandri). De aici, imnul femeii: „O, dorule dor, / Mare stăpânule”. (Femeia, având un motto din Lucian Blaga) sau sfâşietoarea dezvăluire: „Mare eşti, moarte, / Dar singură, tu, / Eu am vatră unde iubi, / Tu nu, tu nu // (…) Prin mine un cântec de dor / A trecut chiar acu. / Eu am ţară unde să mor. / Tu nu, Tu nu”. („Prin mine, un cântec”, cu un motto din Rilke). Un dialog de creaţie e susţinut cu Constantin Brâncuşi, Constantin Noica, Nicolae Labiş, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ştefan Aug, Doinaş, Ioan Alexandru, Gheorghe Tomozei, Tudor Gheorghe, Dumitru Matcovschi, Vasile Vasilache, Ion Druţă, Spiridon Vangheli, Mihai Cimpoi, Gheorghe Vodă, Anatol Codru, D. R. Popescu, Mircea Radu Iacoban ş. a.

Adeseori poeziile într-un regim aluziv („Tata era luat / şi dus departe”) au un substrat adânc, cu trimiteri la realităţile dramatice din primii ani postbelici, cum ar fi „Abecedar”, poem consacrat lui Liviu Damian, dar care, într-o altă accepţie, este o replică dată prejudecăţilor ce ţin de criteriul „poeticităţii” verbului: „încep să fac cântece / din numai două cuvinte”.

Poetul, nu arareori, face cântece cu un număr restrâns de cuvinte, simboluri, embleme, lucrând într-un mod aparte în matricea tradiţiei. Uneori această tradiţie are o vechime seculară. Aşa, spre exemplu, la Homer poetul este cântăreţul divin. Se ştie că la romani el se numeşte „vates” – „profet”, iar actul poetic – „a cânta”. Poeţii romani, susţine Ernst Robert Curtius, obişnuiau să compare compunerea unei opere cu o călătorie pe mare. „A face poezie” înseamnă a ridica pânzele, a porni în larg” [3]. Aducem aceste explicaţii pentru a înţelege o metaforă care pare lipsită de sens, sau mai bine zis pentru a elucida procesul de redimensionare şi reinterpretare a unui repertoriu tematic moştenit, ce ţine de viziunile consacrate asupra creatorului şi creaţiei.

În tradiţia noastră poetul e Narcis sau Hyperion, el mai este emirul din Bagdad (la Macedonski) sau prinţul din Levant (la Ştefan Augustin Doinaş), sau un fachir (în viziunea lui Emil Botta) ş. a. m. d. Dintre toate metamorfozele eului poetic, Grigore Vieru se simte mai în apele sale în ipostaza orfică. E tocmai ceea ce Eminescu valorifica într-una din variantele poemei Gemenii sau în Memento mori, „Ipostaza orfică cea mai tulburătoare în poezia eminesciană, scrie Ioana Em. Petrescu, este aceea din Memento mori, a cântăreţului care a traversat experienţa morţii şi a pierdut credinţa într-o înşelătoare armonie cosmică, ochiul lui e acum «întunecos», umbrit de viziunile adâncului, «glasul ce-nvinse stânca» e «stins de-aripa disperării», gestul caracteristic e azvârlirea lirei (…) în mare, act magico-poetic de anulare a creaţiunii spre care aspiră şi blestemul lui Sarmis. Eminescu valorifică tulburător în special componente ale mitului orfic şi homeric: relaţia poeziei cu moartea şi orbirea ca închidere în sine a artistului” [4].

Una dintre cele mai frumoase poeme ale lui Vieru – Poetul – este verificabilă în mai multe planuri: „Ciudată – alcătuire – / Tribunul şi ascetul– / Acest, ah, duh al vieţii. / Ce îl numim poetul. // El are-un fel de arfă / Cu strune luminoase / Din raza dimineţii / Şi din străbune oase. // Şi-o mângâie-n iubire / Cu degete ce-i sânger, / ori zice că de ziduri / Va sparge-o el singur // (…) la suflet şi-adevăruri / îmi umblă, la mistere, / La moarte dânsul umblă, / Dar zice că la miere”.

În acelaşi timp, în concepţia lui Vieru cel mai adesea poetul e un nou Orfeu sau un Mesia, adică arta poetică se află între tentaţia orfică si cea mesianică. Aceste două dimensiuni sunt fundamentale în caracterizarea poetului şi cetăţeanului Grigore Vieru.

După Baudelaire statutul demiurgic (şi proteic) al creatorului s-a modificat puţin. Neesenţiale rămân şi metamorfozele poeziei ca fiinţă. „În afara singurului Rilke, nici un alt poet din acest veac nu a poematizat actul poetic, fiinţa poeziei, ca şi Claudel. Asemenea lui Rilke sub chipul lui Orfeu, Claudel a năzuit în taină – suprema şi nebuneasca aspiraţie – să devină Cântarea însăşi, să dea un trup de carne, alături de cel cuvântător, Fiinţei poetice. Nu spune el despre una din aceste muze (aceea tocmai a poeziei lirice): „Tu nu eşti cea care cântă, tu eşti cântarea însăşi” [5].

La Vieru poezia e cea care se identifică, în ultimă instanţă, cu poetul: „De fapt, / nici nu sânt om, / ci pur şi simplu / poezie ”. Totul în jur e o cântare, o cântare ce transfigurează lumea după chipul şi asemănarea poeziei, adică totul, după o expresie a lui Mihai Drăgan, se confundă şi se confruntă cu poezia: „Părul meu – / versuri albe. / Fruntea – / un fel de măsură / Sprâncenele – / două versuri / tăiate cu negru, pentru că / nu pot merge. / Ochii – două metafore albastre. / Buzele – rime străvechi. / Inima – ritm modern, / neregulat. / Mâinile / mângâind pletele femeii – / comparaţie / cu mâinile altor bărbaţi. / Talpa mea / acoperită cu ţărnă / şi frunze sângerii de stejar – / repetiţie / a tălpii tatălui meu. / Iată că plouă, / şi poate că / nici nu trec prin ploaie, / ci printre versuri, / sau poate că / nici nu plouă, / ci aşa vreau eu: / să ploaie”. (Poezia).

Ipostaza fundamentală a mitologiei poetului este cea orfică. Eul poetic e conştient de puterea orfică a cântului său: „Aş vrea asemeni ploii / eu cântul să-mi frământ: / când voi cânta să iasă / secara din pământ”. Odată cu aceste atitudini eul poetic e cuprins de angoasa dispariţiei: „Mă gândesc mereu / la poezie, / pentru că mi-e frică grozav / de golul dintre poezii – / cavou / în care-aş putea să mă prăbuş”. Cântecul sinonim cu poezia poate însemna o punte peste prăpastia primejdiei, a primejdiei dispariţiei: „Strig şi îmi răspunde / Primejdia – gură de leu. / Peste ea o singură punte: / Acest cântec al meu”. (Doctore, iată cum mă simt).

Orfismul lui Vieru în ultimii ani evoluează hotărât spre un statut al poetului tribun, spre un mesianism ce ar trezi masele din somnul letargic.[6]

Eugen Simion sublinia că după Arghezi, Bacovia, Blaga, Barbu este greu să ieşi din timp şi să întorci roata poeziei româneşti. Grigore Vieru şi generaţia sa, consideră reputatul critic, „reprezintă pentru această provincie românească năpăstuită mereu de istorie ceea ce a fost, la începutul secolului, generaţia lui Goga pentru Transilvania. Similitudinea de destin are şi o prelungire în plan poetic. Sub presiunea circumstanţelor, poezia se întoarce la un limbaj mai simplu şi îşi asumă în chip deliberat un mecanism naţional pe care, în condiţii normale, lirismul pur îl evită” [7].

Grigore Vieru nu a fost doar poet al cetăţii, aşa cum adesea a fost supranumit, ci, mai mult, a ieşit în cetate luptând pentru cauzele sale spirituale şi ale familiei extinse – naţiunea.[8] În acest sens, Nicolae Dabija aprecia că poetul s-a identifi cat nu doar cu sine, ci cu fiinţa colectivă, fiind astfel mai mult decât un poet, fiind un destin. Destinul tragic al naţiunii este, în fond, destinul poetului. Suferinţele mamei sunt suferinţele patriei, şi invers. Conştiinţa civică a poetului porneşte din satul natal, din casa de lut a mamei când, copil fiind, poetul descoperă o limbă asemănătoare rostită de ţăranii ce trudeau dealurile satului Miorcani, situat pe partea dreaptă a Prutului. Batjocorirea familiei sale prin confi scarea pământului, batjocorirea bisericii prin transformarea lăcaşului în magazie militară, precum şi batjocorirea şcolilor prin înlocuirea abecedarelor şi a învăţătorilor, starea constantă de război, toate construiesc drama poetului, drama întregii Basarabiei, pe care, cu măiestrie, Gr. Vieru a conturat-o cu lacrimi în vers: „Întreaga fiinţă basarabeană, batjocorită şi umilită timp de două veacuri de către stăpânele purtătoare de cnut, s-a aciuat răbdătoare în firea acestui bărbat şi, deodată, s-a produs acea ieşire-din-ascundere pe care grecii de felul lui Platon o numeau alétheia.[9]

Astfel, creaţia poetică a lui Grigore Vieru este, întâi de toate, o mărturie incontestabilă că patriotismul, pe care l-au compromis atâtea politici naţionaliste, nu poate fi numai expresia unui sentiment adânc, ci, cu adevărat, un angajament mesianic, un talent şi un uriaş impuls estetic, care generează în poemele sale o redimensionare fundamentală a acestei trăiri prin cosmicizarea şi universalizarea ei. Utilizând, după cum s-a remarcat demult, tehnici ingenioase şi, aparent, necompatibile cu această finalitate poetică – simplitatea expresiei, Grigore Vieru ţinteşte şi adună în poezia sa esenţele lucrurilor care ne definesc ca fiinţe umane, aparţinând unui anumit mediu civic şi unui anumit timp istoric, şi ca elemente cosmice în acelaşi timp.[10] Anume aici stă forţa poetului în a demonstra că versurile cu teză (patriotice, de ţară) devansează estetic zona în care se înscrie genul lor, de fapt, în afara ideii de literatură, atingând originalitatea artistică şi, în fond, poezia de înalt calibru estetic. Poetul însuși marturisea:,, Am răsărit ca poet din frumuseţea, bogăţia şi tainele Limbii Române, căreia îi voi rămâne îndatorat până la capătul vieţii.Gândindu-mă la asta, am uneori clipe de prăbuşire sufletească. Mă ridic însă. Altfel, n-aş mai putea scrie. Ştiu că Limba Română la noi nu este altceva decât o candelă plăpândă. Dar marele Shakespeare zicea: „Nu este destul întuneric în tot universul ca să stingă lumina unei plăpânde candele”.

Secolul nostru are pretenţia de a regăsi în firea literaturii o esenţializare a faptelor din întregul nostru univers, de sublimare a originalităţii în orizontul de aşteptare al omului de azi,atras de esenţe primordiale Totuşi harul de poet sau scriitor nu se subscrie acestei idei atâta timp cît deţine seva interesului în toate vremurile şi rezistă esenţialmente în pofida unor metamorfozări conceptuale din epocă. Elocvent în acest sens este exemplul poetului GrigoreVieru, al cărui„secret al popularităţii rezidă în faptul că poezia lui se prezintă ca o sinteză dialectică a tradiţiilor naţionale (clasice şi moderne) cu cele universale, a particularului cu general-umanul, a unei alese culturi spirituale cu o înaltă artă a cuvântului artistic, a unui umanism cuceritor cu o rafinată şi democratică măiestrie literară ”(Dolgan, Mihail.Farmecul estetic al liricii lui Grigore Vieru.// Revistă de Lingvistică şi Ştiinţă Literară, nr.4-6, 2005, p.4).

Bibliografie:

1.      Matei Călinescu,A citi,a reciti.Către o poetica a re(lecturii), Editura Polirom,București

2.      Jorge Luis Borges, El Aleph, Editura Polirom

3.      Ernst Curtius, Literatura apuseană și Evul mediu latin, Editura Univers, București, 1970

4.      Ioana Em.Petrescu, Eminescu și mutațiile poeziei românești, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1989

5.      Șt.Augustin Doinaș, Orfeu și tentația realului, Editura Eminescu, București, 1974

6.      Ibidem [5]

7.      Eugen Simion, ,,Grigore Vieru, un poet cu lira-n lacrimi’’,în Caiete critice, Nr.1-3, 1974

8.      Florentina Narcisa Boldeanu, ,,Grigore Vieru, poetul dimineții și al bucuriei’’, în Revista Știința literară Nr.2(25), 2012.

9.      Ibidem.[8]

10.  Viorica Ela Caraman, ,,Grigore Vieru și Emil Cioran în circumferința ideilor comune’’, în Revista Limba Română, Nr.1-4,2009