Soricelul curajos

de Mihai Raţă

clasa a V-a C

prof. coord. Aurelia Grosu

Liceul cu Program Sportiv

A  fost odată ca niciodată şi, poate mai este, un şoricel pe nume Chiţ. El locuia într-o casă veche.

            Într-o zi, când făcea curăţenie prin casă, a găsit o uşă secretă şi a intrat într-un alt tărâm. Părea o lume de vis pentru orice şoricel.

            Erau trei camere cu câte nouă roţi mari de caşcaval şi multe feluri de brânză. Şoricelul era foarte fericit când a văzut atât de multe bunătăţi.

            Însă deodată a auzit un chiţăit de ajutor şi, mergând după strigăt, a descoperit o şoricică legată în lanţuri:

-- Ce ai păţit? o întrebă Chiţ.

-- M-a răpit motanul Fulger! răspunse şoricica.

-- Nu te speria, te voi salva eu! s-a oferit curajosul nostru.

 Şi Chiţ încercă să rupă lanţul, când apăru pe nesimţite motanul Fulger. Pisoiul îl provocă pe eroul nostru la luptă. Cei doi luptară până târziu, iar Chiţ era să se lase bătut, când a apărut Îngerul Şoricel. Acesta i-a dat lui Chiţ un magic ghem cu sfoară prin care i-a atras toată atenţia pisoiului care a devenit blând şi prietenos. Astfel Chiţ a salvat-o pe frumoasa Şoricică şi împreună au facut o nuntă ca în poveşti. La nuntă, mirii şi musafirii s-au veselit nevoie mare şi au mâncat opt din roţile de caşcaval.

Iar eu am încălecat pe cea de-a noua roată

Şi v-am spus povestea toată!

postat de pr. Liviu Botezatu

Suntem sportivi îndrazneti si creativi

Mă bucur să vă pot prezenta câteva dintre creaţiile unor elevi de clasa a V-a C, de la Liceul cu Program Sportiv Botoşani, care deşi sunt îndrăgostiţi de sport călătoresc foarte frumos şi în lumea ficţiunii. Se pare că lumea poveştilor este prima şcoală despre Bine şi Rău, dar şi despre Speranţa nemuritoare... ( Prof. coord. Aurelia Corjos )

CAPRA DIN LUNĂ

                                                   de  Marian Şaramet, cl. V-a C

A fost odată ca niciodată un rege căruia oamenii i-au spus Barbă-Cruntă, Şi-avea regele un fecior căruia îi spunea Bunial.

Regele iubea banii mai presus de toate, iar feciorul iubea florile şi pomii. De dimineaţă şi până seara muncea în grădina palatului şi în curând în jurul acestuia înflori o asemenea frumuseţe, încât mulţi regi şi oameni de seamă din întreaga lume veneau să se desfete în ea.

Odată, venind de dimineaţă în grădină, Bunial a văzut că iarba de sub pomi era tăvălită şi păscută. Atunci şi-a pus în gând să-l afle pe vinovat şi să-l pedepsească. Astfel, seara, s-a ascuns într-o tufă deasă de iasomie şi a aşteptat. Şi iacă numai ce se ivi pe cer lună plină, Bunial auzi nişte paşi. Privi cu luare aminte din tufa în care se pitise şi zări în grădină o capră albă ca laptele, cu coarne de aur. Călca fără să se grăbească şi păştea iarba înmiresmată şi fragedă.

Şi atât de frumoasă era capra încât prinţul nu-şi putu lua ochii de la ea. Atunci ca să nu o sperie, urmă să stea pitit. Şi nu trecu mult până când capra se uită la lună, se dete de trei ori peste cap şi se transformă într-o prinţesă cu părul de aur, care îl fermecă pe tânărul nostru.

În noaptea următoare Bunial se ascunse din nou în tufişul de iasomie. Şi numai ce se ivi luna plină, capra se arătă iarăşi în grădină. Ca şi data trecută nu se grăbea şi păştea iarba dulce şi suculentă. Curând fata cu părul de aur se apropie de tufa de iasomie, într-atatât încât, din ascunzătoarea lui, Bunial ar fi putut să pună măna pe ea.

 Dar a trecut cât a trecut şi capra şi-a ridicat capul, privind spre lună. „Acu zboară în cer” şi-a zis Bunial şi-a ţâşnit din tufa lui. Era şi timpul. Încetişor capra se ridică  în văzduh pe o scară magică, iar prinţul izbuti să se prindă de piciorul ei.

Mult a mai mers în sus Bunial! Cu fiecare clipă, luna se tot apropia, se tot apropia de el. În cele din urmă, capra se transformă în fata frumoasă pe care o văzuse Bunial în grădina sa şi începu să îi vorbească:

-- Vai de mine! dacă o să te vadă tata, o să te omoare!

Tatăl fetei era un balaur cu nouă capete care locuia în lună, căci a fost blestemat de către o vrăjitoare, pe care nu a vrut să o ia de nevastă.

         Fata îl duse pe prinţ într-o peşteră unde îi spuse cum poate fi rupt blestemul şi ea să rămână mereu cu chipul frumos de prinţesă, iar tatăl său să se transforme înapoi în om.

         Tânărul a mers şi a tot mers până-n adâncul peşterii, unde se afla vrăjitoarea. Atunci prinţul şi-a adus aminte că fata balaurului i-a spus că dacă vrea să dezlege blestemul trebuie să o omoare pe vrăjitoare şi corpul să-l arunce pe pământ, ca regatul de pe lună să se întoarcă pe pământ şi regele să nu mai fie balaur.

         Bunial făcuse întocmai cum îi spuse fata cu părul de aur şi regatul de pe lună se reîntoarse pe pământ, iar regele Barbă-Cruntă se bucură că fiul său îşi alese o mireasă frumoasă şi cu multă avere, căci Barbă-Cruntă iubea mult banii.

         Nunta dură trei zile şi trei nopţi, mesele erau încărcate cu fel şi fel de mâncăruri. Să vă spun drept, eram şi eu pe acolo şi mă veseleam cu unchiul prinţesei, Barbă-Sură.

                             Şi-am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea aşa,

                            Şi-am încălecat pe-o măslină şi v-am spus o interesantă minciună!

publicat de pr. Liviu Botezatu

Poveste

AURORA   ŞI   PĂSTORUL

                                                   de Dorin Ocu

A fost odată ca niciodată...

A fost odată ca niciodată un împărat care avea o fată pe nume Aurora. Prinţesa era unicul copil, lumina şi mângîierea bătrâneţii împăratului. Era de o frumuseţe rară, gingaşă şi proaspătă ca roua dimineţii, înaltă şi zveltă ca un trandafir sălbatic.

Anii treceau, împăratul îmbătrânea şi îşi făcea griji în privinţa regatului său.

Într-o zi mohorâtă de toamnă, avea să i se întunece inima şi mintea împăratului, căci un dragon roşu îşi făcuse apariţia în regat. În acea zi, Aurora privea în zare, îngândurată de parcă  simţea primejdia ce avea să se abată asupra ei.

Dragonul o zări pe frumoasa prinţesă şi, nestând prea mult pe gânduri, zbură, răpind-o din balconul palatului.

Toată curtea intră în panică, ducând vestea rea împăratului. Acesta porunci ca oastea să ia urma dragonului şi să-i aducă fata înapoi. A dat sfoară în ţară, peste mări şi ţări, poate se găseşte un voinic viteaz să îi aducă fiica vie şi nevătămată.

În timpul acesta, când regatul era invadat de durere şi tristeţe, în munţii din apropierea palatului trăia un păstor bătrân şi fiul lui. Aceştia îşi duceau zilele păstorind turme de mioare.

Vestea năprasnică a ajuns şi la urechile flăcăului, care, chibzuind, luă o hotărâre. Merse la tatăl lui, îşi spuse păsul şi ceru binecuvântarea părintească apoi şi-a luat rămas bun şi se îndreptă către palat pentru a-şi anunţa intenţia. Împăratul se uită cam chiorâş la el, dar acceptă, dându-i cele trebuincioase pentru drum.

 A doua zi de dimineaţă, la primul cântat al cocoşului, flăcăul se trezi şi porni în căutarea prinţesei. Merse, merse cale lungă până a ajuns la o pădure deasă şi se hotărî să facă popas într-un luminiş. Aici îşi scoase din desagă bucatele şi, când vru să ia o îmbucătură, auzi un vaiet ce venea dintr-un tufiş. Uitându-se mai bine, văzu un spiriduş care se prinsese între tulpinile tufişului. Acesta îl rugă pe voinic să-l ajute că mult bine îi va face.

Flăcăul, fire blândă şi inimoasă, sări să-l ajute, scoţându-l cu grijă dintre tulpinile pline de spini.

-- Mulţumesc, voinice! Nu ştiu ce m-aş fi făcut dacă nu erai tu!

-- Dar ce vânt te plimbă prin aceste locuri necălcate de oameni?

-- Eiii! oftă voinicul, prinţesa Aurora a fost răpită şi eu merg să o salvez.

-- Voinice, voinice, pe  Dragonul Roşu nu-l poţi învinge decât cu paloşul de foc

care este pe tărâmul Scorpiei cu Trei Capete. Ea sălăşluieşte într-o peşteră în Munţii de Aramă, dar ca să o învingi trebuie să o stropeşti cu laptele oilor cu lână de aur care pasc în livezile de argint ale împăratului Verde.

            -- Pentru că ai fost bun cu mine şi m-ai ajutat, o să-ţi fiu călăuză în drumul tău. Flăcăul nostru o luă la picior împreună cu micul prieten.

            După trei zile şi trei nopţi au ajuns în regatul lui Verde împărat, la care se înfăţişă să-şi spună păsul. Împăratul nu fu deloc încântat de dorinţa voinicului, dar hotărî să-i pună o condiţie:

-- Dacă reuşeşti să prinzi tartorul de berbec din livadă, poţi să mulgi câte oi vrei!

            Voinicul acceptă şi se duse să prindă berbecul nărăvaş. Ajuns la livada cu pricina, mare i-a fost mirarea când văzu că mioarele nu erau întocmai ca cele pe care le avea acasă. Acestea erau de trei ori mai mari şi aveau o lână ca nişte cosiţe blonde ca ale fetelor din sat. Tartorul de berbec stătea la umbră, tolănit pe iarba fină ca mătasea. Dintr-odată, berbecul simţi ceva în neregulă şi începu să se agite printre oi. Voinicul nostru, trăit printre mioare, îşi pregăti o funie groasă de puteai doborî şi un zmeu. Zvârli funia de două ori deasupra capului aruncând-o spre coarnele berbecului, apoi s-a învârtit în jurul lui  până l-a împiedicat de picioare şi a  căzut. Îşi luă laptele de la oile blânde şi plecă spre Munţii de Aramă.

Merseră iar zile şi nopţi până au ajuns într-un ţinut pustiu unde nu se vedea nici urmă de pasăre cu atât mai puţin suflet de om.

-- Aici e tărâmul Scorpiei! Totul e pustiu şi toate mor pe unde trece ea! zise Siriduşul.

-- Trebuie să ajungem la peşteră fără să ne simtă mirosul de oameni, iar pentru

asta trebuie să ne ungem hainele cu pământul acesta urât mirositor. Zis şi făcut. S-au uns din cap până în picioare cu pământul care mirosea a moarte şi te facea să te gândeşti cu frică la ceea ce te aşteaptă. Drumul anevoios, cu dealuri abrupte şi văi pline de leşuri putrede, le dădeau fiori. Într-un final, ajung la peştera Scorpiei unde o găsiră dormind. Tiptil, tiptil, flăcăul se furişă în peşteră şi pe nepusă masă o stropeşte cu laptele oilor cu lână de aur. Un răcnet înfiorător se auzi şi zvârcolindu-se, Scorpia se evaporă în neant. Tânărul păstor luă paloşul de foc şi porni spre următoarea şi ultima bătălie.

            Trecură zile şi nopţi, traversară munţi şi văi, tărâmuri nemaivăzute, în sfârşit au ajuns pe tărâmul Dragonului Roşu. Într-un turn al palatului de chihlimbar se afla Aurora prizonieră. Voinicul şi prietenul lui, spiriduşul, s-au ascuns sub un podeţ, aşteptând. Când se îngâna ziua cu noaptea îşi făcu apariţia şi dragonul, obosit după o zi lungă de vânătoare. Nici una, nici două, flăcăul ieşi din ascunzătoare şi se luă la luptă cu dragonul. Se luptară ore în şir şi doar când bătu miezul nopţii, dragonului îi slăbiră puterile, iar voinicul răsuci cu mai multă putere paloşul şi străpunse drept în inimă lighioana.

            Într-un suflet alergă la prinţesa Aurora, eliberând-o din temniţa dragonului. Prinţesa îi mulţumi şi cu lacrimi de bucurie se porniră îndărăt spre castelul tatălui ei.

            Cu fast şi mare alai au fost primiţi cei doi. Împăratul bucuros  puse mâna fiicei sale în mâna voinicului, urându-le cea mai lungă şi fericită viaţă.

            Şi eu încălecai pe-o acadea

            Şi v-am spus povestea aşa!

postat de Pr. Liviu Botezatu