Eminescu şi Vieru

Rădoi Simona Mihaela profesor învățământ primar gradul I – Școala Gimnazială ”Ion Creangă” Craiova

Din „copacul Eminescu” (Lucian Blaga) a răsărit şi Grigore Vieru, ca o necesitate istorică a continuării luptei în noul context creat.

Grigore Vieru - contemporan cu noi, care ne-a trezit conştiinţa noastră naţională, exprimată artistică şi îmbogăţită cu sufletul său. E poetul fructuos ca şi Eminescu, mereu sensibil la freamătul inimii şi la zbuciumul timpului.  Doi mari genii ai literaturii române s-au dedicat întru totul poporului, Patriei. Au luptat pentru Adevărul absolut. Operele lor sunt fascinante prin simpatie, simplitate şi măiestria artistică.

Pentru Grigore Vieru, Eminescu a fost o sursă continuă de inspiraţie, o comoară care răpeşte din lumea în care trăia Vieru, înnobilându-i sufletul , înţelegând profund poeziile poetului.

Ce bine e că-l avem pe Eminescu, acest poet al poeţilor. Eminescu a proslăvit natura, a simţit-o, a iubit-o mereu, s-a înţeles pe sine datorită norilor, păsărilor, frunzelor, izvoarelor. Eminescu într-atât a şlefuit versurile, încât, ca într-o oglindă, fiecare din noi îşi poate vedea sufletul. El trăieşte prin urmaşii ce-i poartă aripa versului mai departe. Eminescu pune în valoare bogăţia fondului lexical al limbii române.

Eminescu – Luceafărul român – poetul cu fire superioară, de-a lungul vieţii sale a scris poezii excepţionale şi originale ca ,,O, mamă”, ,,Luceafărul”, ,,Scrisorile”, dar a fost şi o fire care a luptat pentru libertate, dragostea deţară şi frumuseţea neamului. El e luptătorul pentru Adevăr şi Dreptate, dar această luptă i-a creat şi duşmani. Această revoltă l-a ridicat ca un Luceafăr rece şi singur să ne dirijeze viaţa mai departe. Timpul, însă, trece şi naţiunea română a avut nevoie de apariţia unui om sfînt, care să lupte şi să ne unească ca popor, să ne reamintească că suntem oameni prin poezii, cîntece şi opere valoroase. Atunci, Luceafărul, dăruindu-i soarta poporului său, a hotărît să rupă o bucată din el, care s-a strecurat pe Pămînt sub o lacrimă ce trebuia să încălzească sufletele orfanilor români.

Din „copacul Eminescu” (Lucian Blaga) a răsărit şi Grigore Vieru, ca o necesitate istorică a continuării luptei în noul context creat, deschizând larg uşile unei mişcări de renaştere culturală timid manifestate până atunci, iar alături de el alţi uluitori poeţi şi patrioţi basarabeni mai ales din mai tânara generaţie (Nicolae Dabija, Ion Hadârca, Leonida Lari, Iulian Filip, Vasile Romanciuc, Andrei Strâmbeanu, Doina şi Ion Aldea Teodorovici, Andrei Vartic ş.a.), refăcând astfel legătura cu perioada interbelică a literaturii române privite ca întreg. Purtând în inima pe Eminescu şi Tricolorul românesc, Grigore Vieru a fost „vârful de lance” al luptei scriitorimii, intelectualităţii basarabene pentru limbă, istorie şi neam, deşi el însuşi recunoaşte că istoria i-a dictat aceasta („Eu nu sunt un luptător. M-a urcat pe baricade durerea din sufletul meu şi nevoile. Eu sunt o fire mai mult dramatică…”). Cel care l-a readus pe Eminescu în spaţiul public basarabean într-o perioada de cruntă sovietizare şi „moldovenizare”, a fost Grigore Vieru, poemul sau Legământ (1964) reprezentând un altfel de imn naţional, delimitând începutul acestui proces de regăsire prin geniul tutelar şi limba româna. Profesiunea de credinţă a lui Eminescu („Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor cum soarbe un nor de aur din marea de amar”) a lucrat astfel şi asupra sa, Grigore Vieru fiind astăzi un poet-simbol al Basarabiei, cel mai mare şi mai iubit poet contemporan român basarabean.

Grigore Vieru - contemporan cu noi, care ne-a trezit conştiinţa noastră naţională, exprimată artistică şi îmbogăţită cu sufletul său. E poetul fructuos ca şi Eminescu, mereu sensibil la freamătul inimii şi la zbuciumul timpului.  Doi mari genii ai literaturii române s-au dedicat întru totul poporului, Patriei. Au luptat pentru Adevărul absolut. Operele lor sunt fascinante prin simpatie, simplitate şi măiestria artistică.

Pâna a-l descoperi ca „steaua care ne păstrează“, Grigore Vieru şi-a adăpat setea din cântecele româneşti, dar odată intrat în contact cu opera lui, Eminescu a devenit pentru dânsul primul dascăl, primul manual de limbă română („Primul manual de limba română, manual de istorie şi primul manual de suflet, dacă se poate spune aşa, este Eminescu…Primul meu dascăl este Eminescu, iar ceilalti Goga şi Blaga…Cântecul, până l-am descoperit pe Eminescu, mi-a fost manual de istorie… şi azi cântecul la noi e un manual de istorie”).

Grigore Vieru este cel care, pentru prima dată, publică în Basarabia o poezie închinată „poetului nepereche “(G. Calinescu), alte câteva dedicate (în volumul ce înscrie adevăratul său debut editorial – Numele tău, 1968, cu o prefaţă de Ion Druta) lui Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Marin Sorescu, Nicolae Labiş, Constantin Brâncuşi când numele acestora era aproape necunoscut şi nerostit, o altă poezie despre drapelul românesc, – Curcubeul, înclusă în volumul Trei iezi (1970), carte interzisă şi topită imediat după publicare -, sau că a introdus, tot pentru întâia oară, în primul abecedar alcătuit pentru copiii Basarabiei pagini din Eminescu, Rebreanu, Blaga, din folclorul românesc, că a realizat primul abecedar pentru preşcolari – Albinuţa (1970, împreună cu Spiridon Vangheli, în alfabet chirilic, evident, reeditat dupa 1989 în grafie latina) – după care au învăţat şi învaţă încă generaţii întregi de copii basarabeni.

 Lirica lui Grigore Vieru, organic legată de tradiţia eminesciană şi folclorică a literaturii noastre, dar nespus de sensibilă la neliniştile secolului, ne oferă generoasa posibilitate de a ne întoarce la izvoare şi, totodată, de a ne croi o cale sigură de comunicare cu formele de trăire şi gândire artistică ale poeziei universale, mai cu seamă în registrul tematic al iubirii, dragostei de mamă şi maternităţii veghetoare, al valorilor copilăriei şi sentimentului Patriei.

Sunt multe ţări pe lume/ Ce-ncântă şi te-atrag, / Dar plaiul meu anume/ Îmi este cel mai drag.

Dragule, meleagule, / Duiosul nostru cânt, / Smolitule, truditule, / Frumosul meu pământ! / („Plaiul meu „ de Grigore Vieru).

„Organic legată de poezia eminesciană”(Eugen Simion), înscrisă pe linia de aur Eminescu, Blaga, Nichita Stănescu, neoromantică, orfică, metafizică sau mesianică, inconfundabilă prin unitatea tematică și stilistică, prin frumusețea și puritatea de cristal, prin extraordinara lumină si blâdețe, prospețime și grație, prin aplecarea spre arhetipurile ancestrale ca și prin uimitoarea modernitate, lirica sa este indubitabil cea mai cântată poezie a secolului XX (Fanus Băileșteanu). Structura eminamente eminesciană, de o mare sensibilitate, Grigore Vieru este cel care a produs sincronizarea cu fenomenul literar românesc din interiorul țării, fiind un veritabil port-drapel al liricii române din Basarabia. De altfel, el însuși mărturisește cu onestitate raportarea sa la marele model:” Nu sunt decât o lacrimă de-a lui Eminescu.” Conceptul lui de poeticitate are ca model etalonul romantic eminescian, la care a adăugat un filon autohton specific, străbătut de simboluri și motive, relevante arhetipuri ale ființei naționale și mitologiei cotidianului. Imaginarul său poetic, axat pe câteva teme esentiale ( Mama, Maternitatea, Femeia – proiectate în planul cosmic, sacru – Copilaria, Eminescu, Hristos, Patria, Limba Română, Moartea) și simboluri matriceale (casa, strămoșii, plaiul, izvorul, glia, graiul, dorul, iubita, taina, misterul cosmic), biblice (Atotziditorul, candela s.a.) și istorice (Prutul, “țara cea Basarabă”, Putna, Ștefan cel Mare, Podul de Flori etc.), este de aceea inconfundabil, purtând marca Vieru. Un poem de tinerețe – Cu sângele, cu dorul – vorbeste despre aceasta subtila alcătuire a eului său poetic („M-am amestecat cu viaţa,/ Ca soarele cu dimineaţa,// M-am amestecat cu dorul,/ Ca sângele cu izvorul”), tentatia orfică –cântecul, sinonim cu poezia – fiind dublată ulterior de cea mesianica („Cineva sus pe coastă,/ Spală lacrima lunii/ Cu lacrima noastră”– Izvorul).

În poeziile lui Eminescu: ,,Din străinătate”, ,,Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie”, ,,Ştefan cel Mare”, ,,Doina” se vede dragostea imensă a poetului. Vieru este poetul care şi-a asumat greul unui grai, trecîndu-l prin inima sa şi încărcat cu răbdare, înţelepciune şi noua frumuseţe îl respectă în operele sale: ,,În limba ta”, ,,Cîntare scrisului român”, ,,Ridică-te”, ,,Limba noastră cea română”, ,,Pentru ea”, ,,Trei culori”, ,,Doina”. La Vieru ca şi la Eminescu dragostea este pură, sinceră, înălţătoare. Iubirea este o temă a universului eminescian: ,,Luceafărul2, ,,Şi dacă...”, ,,Pe lîngă plopii fără soţ”, ,,Mai am un singur dor”, ,,De ce nu-mi vii”, sunt doar cîteva din poeziile eminesciene în care este cântată iubirea, femeia, armonia. Vieru a dedicat de asemenea mai multe versuri femeii iubite, dragostei: ,,Dragostea”, ,,Păstrează-n suflet”, ,,Iubito”. 

Dar, poate că nicăieri nu se resimte mai bine influența modelului poetic eminescian ca în lirica de dragoste, de mare delicatețe și suavitate, adevărate filigrane în care este turnată o gamă întreagă de trăiri și sentimente („Vreau să te vad, femeie,/ sau vino să mă vezi,/ Mi-e dor de iarba cruda/ A ochilor verzi;// De-a`tale negre gene/ Ce tremură usor/ Ca aburul de ploaie/ deasupra codrilor.// – Vreau să te văd, bărbate,/ Sau vino să mă vezi,/ E timpul coasei, iată,/ În ochii mei cei verzi.// Cosește, hai – că iarba,/ Cu rouă și cu stea,/ Mai deasă și mai verde/ Să crească-n urma ta.” – Vreau să te văd; „Iubire! Tu, cea ocrotită / De dulcele luminii mirt, / Ca miezul unei sfinte azimi/ De coaja ei doar ocrotit. // Înconjurată de lumină, / Tu însăți din lumina vii. / Pre tine doar te am pe lume/ Și nu voi alte vesnicii. // Iubire! Ram de rouă sfântă, / Cânt unic, o, ce maă adasti. / asupra-ngândurării mele/ Tu nu plângi lacrima – o naști.” – Leac divin). De o extraordinară liricitate și modernitate, unele dintre poemele sale de dragoste sunt mici capodopere („Dragă i-a fugit cu altul./ S-a ascuns în codru. Uuu!/ El a smuls pădurea toată,/ Însă n-a găsit-o, nu./ El a smuls pădurea toată/ Și s-o are începu./ Si-a arat pădurea toată…/ Însă n-a găsit-o, nu.”- Pădure, verde pădure).

Ca și la Eminescu, iubita însă este proiectată în plan astral, sacral, în cosmicitate, contopită în cele din urmă cu însăși întoarcerea mioritică în natura („Merg eu dimineața, în frunte,/ Cu spicele albe în brațe/ Ale părului mamei./ Mergi tu după mine, iubito,/ Cu spicul fierbinte la piept/ Al lacrimii tale./ Vine moartea din urmă/ Cu spicele roșii în brațe/ Ale sângelui meu –/ Ea care nimic niciodată/ Nu înapoiază./ Și toți suntem luminați/ De-o bucurie neînțeleasă”– Ars poetica). De altfel, Grigore Vieru însuși mărturisește că este, prin excelență, un poet al iubirii („Sunt deci un poet al iubirii, iar iubirea este a poeziei. Iubirea este singura dreptate pe lumea asta. Iubirea este o jertfă zilnică. Păcat că măreția sacrificiului o găsim mai mult în singuratatea iubirii.”) – sentiment pe care s-a axat destinul său („Dacă n-ar fi iubirea, m-aș teme de viață”). Cel care afirmă „am descoperit frumusețea Limbii Române în poezie, iar în Limba Română mi-am descoperit țara” s-a constituit el însuși într-un model de înaltă conștiință și integritate morală („Sunt fericit/ Că n-am cântat păunii.”- Despre fericire ).

Natura – mod de exprimare a motivului dintre om şi natură este descris în opera lui Eminescu viu, cu multă căldură: ,,Revedere”, ,,Lacul”, ,,Freamăt de codru”.

Un poem dedicat marelui său model liric şi moral – Eminescu – este ceea ce s-ar putea numi o poezie muzicală, transformată imediat într-un adevărat imn al luptei pentru redeşteptarea conştiinţei neamului. Alături de alte versuri ale sale înscrise sub semnul poeziei de opinie, poemul-cântec a stat în faţa tancurilor sovietice (în 1989) pentru apărarea fiinţei naţionale („La zidirea Soarelui se ştie/ Domnul a muncit o veşnicie/ Noi, muncind întocmai, ne-am ales cu/ Ne-am ales cu Domnul Eminescu/ Domnul cel de pasăre măiastră/ Domnul cel de nemurirea noastră – Eminescu”). Mai ales dupa 1991, el a scris o poezie oracular-mesianica cu valoarea unui strigăt existenţial, care a înscris un fenomen unic în spaţiul basabean, ca şi în cel larg românesc postdecembrist, fiind cântată de stadioane întregi de tineri şi circulând asemeni folclorului.

Pentru Grigore Vieru, Eminescu a fost o sursă continuă de inspiraţie, o comoară care răpeşte din lumea în care trăia Vieru, înnobilându-i sufletul , înţelegând profund poeziile poetului.

O viaţa întreagă l-a tot citit pe Eminescu, avându-l ca pe un înger păzitor, ca o rază de soare, ca o boltă cerească înstelată cu Luceafărul literaturii române.

Opera lui Grigore Vieru este poetică până la măduva celor mai frumoase metafore din care poţi trăi ca din pâine. Vieru rămâne fiinţa între poezie, care pune preţ pe trăire şi este conştiinţa mare a timpului nostru.

Bibliografie

Mihai Eminescu. România în lupta cu panslavismul, ,,Timpul” , iunie, 1878.; Basarabia, numele şi întinderea ei, ,,Timpul”, 13 martie, 1878.)

Grigore Vieru.Testament/ Limba Româna, oastea noastră naţională, 30 august/ 7 septembrie 2007, Academia de Ştiinţe a Republicii Moldova

Inegalabilabilul liric basarabean – Grigore Vieru

Autor: Ivănușcă Laura-Simona, Prof. înv. Primar, Grad Didactic II, Școala Gimnazială “P. Șușter”, Costești

Grigore Vieru își iubea Țara nespus, iubea pe Eminescu – era model pentru el, regreta că nu-l “cunoscuse” mai din timp. Acele “sârme ghimpate” îl țineau departe de poetul nepereche și de iubita lui Țară.

Mama pentru el era prototipul unei umanități ideale, ea ține în cumpăna dreaptă însăși viața.

Tema cea mai frumoasă a poeziilor lui Grigore Vieru este iubirea niciodată egal împărțită între mamă și iubită.

Pentru că iubea muzica și-a oferit multe creații unor cântăreți și compozitori talentați, lăsând împreună lucrări valoroase, cântate pe marile scene.

Grigore Vieru este poetul acestei triste comete pe nume Basarabia. El și-a cucerit dreptul de a fi numit poet național, poetul întregii țări. Cărțile sale au trecut Prutul devenind o permanență vibrantă în casele românilor, iar “Albinuța sa polenizează cu hărnicie florile românismului zburând pe deasupra sârmei ghimpate” – Ion Ungureanu.

Grigore Vieru se considera naționalist și afirma cu toată certitudinea că “mi-s dragi popoarele toate”. Dar se ridică cu hotărâre împotriva degradarii limbii poporului său din cauza năvălirii în republică a “plevei migrătoare” care se consideră “un dor minunat”, împotriva școlilor mixte, care erau sem pentru rusificarea generației tinere a populației băștinașe...

Lirica lui Vieru, este legată de tradiția eminesciană si folclorică a literaturii noastre, ne oferă posibilitatea de a ne întoarce la izvoare și de a ne croi o cale sigură de comunicare cu trăirea și gândirea artistică ale poeziei universale.

Prin toată activitatea sa literară, educativă, politică. Grigore Vieru a devenit una dintre cele mai puternice personalități luptătoare pentru drepturile omului in Republica Moldova adesea fiindu-i amenințată sau chiar pusă în pericol viața.

Purificarea specifică poeziei lui Grigore Vieru este o operație nu foarte simplă și nici ușoară. În ea intră, existența umană, zbaterea între durerile reale ți speranțele posibile, dar în defășurarea ei concretă, la Vieru, dialectica binelui are trei etape:

a)primordialitatea panadisiacă – bucuria de a fi, amintirea și nostalgia esenței și începuturilor binefăcătoare. Demersul său liric presupune propoziția “la început a fost starea de grație”;

b)lupta cu răul îmbracă în poezia lui Vieru mai cu seamă forma “cădenii în istorie”, a deguadării, provenind din inserarea în timp a devenirii puterii și asupririi. Este de remarcat că nefericirea personală și restriștile neamului sunt tratate cu mare economie și concentrare al mijloace poetice. Cuvintele ard ca focul – înstrăinare, înrobire, surghiure, Sibir – dar așezarea lor, formulele și construcțiile sunt struniteși, îndreptate, în cele din urmă, spre ultima etapă a diamantizării;

c)depășirea salvatoare – prin dragoste și creație. Dragostea se vădește a fi multiplă și poliferantă: titularii ei: mama, iubita, prietenul, omenirea și desigur, firul de iarbă – sunt tratați de fiecare dată altfel, surprinzător. Rodnicia lor nu este demonstrată, ci încorporată în însuși actul de creație.

Grigore Vieru are o calitate semnificativă, adânc  înrădăcinată în generoasa lumină latină a graiului și a minții românești. În cinstea simplă, țărănească, a satului natal și în copilăria petrecută în fireasca și iubita Romaniei Mare. După dezmembrarea  uniunii sovietice și o dată cu mișcarea centrifugă care i-a urmat, curajul de a fi bun a însemnat pentru Vieru devotarea trup și suflet cauzei de redeșteptare națională, românească a Basarabiei. În ultimii ani, poetul se stabilește la București și este ales membru de onoare al Academiei Române.

Puterea poetului de a înconjura bunătatea cu o horă de persoane și cu un alai de sentimente care formează, împreună și în același timp, biruința și scut.

Poetul face (prin fața cititorului) să se perinde ipostazele binelui, dragi inimii lui: imaginea suverană și ocrototitoare a mamei, rânduiasca sătească, sinceră, formativă; dorul nemărginit al poporului de a-și păstra ființa lui românească și de a împlini rosturile ce-i revin în lume și în istorie.

Istoria unui popor este limba; ea nu este a scriitorilor, ea aparține poporului, celor care au trudit la ea de-a lungul veacurilor; ea aparține strămoșilor noștri, mai ales, celor care vin după noi.

Vieru consideră că avem un grai cu ochii umezi de dor și istorie. Un grai cu tâmple brobodite de roua trudei creatore. Niciunde dorul nostru de desăvârșire nu s-a arătat mai clar și mai cu tărie ca în cuprinsul limbii. Limba este cea mai mare dreptate pe care poprul și-a făcut-o sieși. Limba este o ființă vie, mereu în dezvoltare, sensibilă la toate înnoirile vieții. Ea trebuie să altoiască pe trunchiul ei toate cuvintele noi, necesare, restructurându-le, după firea și legile ei. Eminescu spunea că “Limba noastră, nu este nouă... Ea e pe deplin formată în toate părțile ei, ea numai dă muguri și ramuri nouă și a o silnici să producă ceea ce nu mai e în stare înseamnă a abuza de dânsa și a o strica”.

Poetul ne spune că cea mai de preț comoară a poporului este “limba”, el veghind asupra strălucirii ei și nu trebuie să pirotească nicicând. Grigore Vieru ne mai spune că pentru a vorbi sănătos limba mamei este datorie, o datorie patriotică. A vorbi corect și frumos limba, omenim pe străbuni, pe cei care au creat :societatea cuvintelor civilizate”.

Pentru marele poet basarabean fiecare zi în care se vorbește românește este o zi a înălțării, o sărbătoare; chiar dacă pasul în horă este, poate, puțin rătăcit, dar tot românește jucăm; cântăm plângând, dar tot românește cântăm – ne spune el.

Grigore Vieru declară că cea mai fericită zi din viața sa a fost cea când a reușit să treacă Prutul în anii 70, visul său se îndeplinise. Voia să rămână ân Țară, dar știa că nu se poateș totuși în adâncul inimii sale îi răsărise un gâng minunat: să plece într-o țară capitalistă ca turist, să ceară azil politic și să stea acolo vreo 2-3 ani, până când KGB-ul îi pierdea urma, după care să se strecoare cumva îi Țară, în Carpați – la cea mai ândepărtată stână pentru a cere ajutor unor ciobani și să stea acolo până veneau alte vremuri, dar Dumnezeu a dat să ajungă la Academia Română.

Grigore Vieru consideră pentruu românii basarabeni că limba, literatura, cântecul românesc sunt covorul care ne-a ferit sufletul de înghețul străin, pustiitor. Pentru el cultivarea sentimentului național era o datorie primordială. Unul din cele mai importante lucruri erau iubirea de Țară, munca, disciplina și iubirea dintre frați.

În anul 1989, a trecut din nou Prutul. Participând alături de Nicolae Dabija și de poeții din Țară, la comemorarea morții lui Mihai Eminescu la care veniseră poeți din mai toate marile țări ale lumii (Franța, Anglia, China, Rusia, Turcia) – traducătorii poetului nostru, atunci  aprinseră cu toții câte o lumânare pentru “Poetul Nepereche” și pentru Ștefan cel Mare și Sfânt; nu mare i-a fost mirarea când văzuse și pe turc sâand cu lumânarea aprinsă în fața mormântului ăn care odihnesc osemintele marelui Voievod; fiecare popor își are eroii și martirii săi.

În anul 1990, se pregătește Podul de Flori. Grănicerii sovietici trebuiau să improvizeze un pod plutitor, un ponton, pe care lumea ar fi putut trece de pe un mal pe altul, dar nu era nici un pod plutitor, autoritățile refuzaseră să-l facă. Fiind deputat, avea și el de spus un cuvânt și reușește să treacă Prutul cu o barcă însoțit de preotul și primarul satului. Ajuns pe celălalt mal, era aruncat pe sus din brațe în brațte, până se trezise pe coșul desfăcut al unui camion care servea drept scenă.

Se întoarser- cu daruri: icoane, cărți, șervete. Barca se lăsă pe fundul Prutului, dar doi tineri îl trec înapoi Prutul pe brațte. Prutul era foarte scăzut în acea vreme și o horă se încinse in mijlocul său, se vorbea aceeași limbă; cântau împreună cântece vechi, pe care le știau cu toții. Oamenii se îmrăștiase târziu neputându-se despărți.

Bibliografia

1. Grigore Vieru – Poemele Mamei (Carmina Matris), Editura Alfa, Iași, 2012

2. Grigore Vieru – Rădăcina de foc (Raiz de Fuego), Editura Minerva, București, 1998

3. Grigore Vieru – Acum și în Veac (Poeme, Confesiuni), Editura Litera, Chișinău, 1997

4. Grigore Vieru – Rugăciune pentru mama, Craiova Scrisul Românesc, 1994

Grigore Vieru – un poet al esenţelor

Prof. gr. I Chiş Simona

Disciplina : Limba şi literatura română

Lic. “Alexandru cel Bun”, Botoşani

          Lucrarea surprinde principalele teme ale poeziei lui Grigore Vieru - între care Mama e o supratemă –, precum şi mijloacele artistice care îi dau valoare şi originalitate. Poet foarte naţional, Vieru e reperul clasic al poeziei basarabene.

         Un farmec uşor desuet caracterizează mai toată literatura română de peste Prut, încremenită, după separarea de România, într-un spaţio-timp propriu. Poezia lui Grigore Vieru nu face excepţie. Desigur, cauzele acestor particularităţi sunt obiective şi ţin de eforturile pentru păstrarea şi regăsirea identităţii naţionale într-un context istoric ostil. Literatura moldovenească clasică nu poate fi interpretată ignorând condiţiile istorice, ea înscriindu-se într-un curent tradiţionalist ce se revendică de la Sadoveanu, Goga, Coşbuc, Agârbiceanu şi, mai rar, Lucian Blaga. Paseismul, nota declarativ-sentimentală i-au împiedicat pe scriitorii moldoveni să se racordeze la literatura rurală modernă – Rebreanu, Preda, Sorescu. Poate doar accidental şi prin excepţie. Despre satul românesc şi despre toate valorile circumscrise românităţii, moldovenii au scris într-o tonalitate minoră, stilistic vorbind: ei şi-au angajat condeiul în slujba idelului naţional, mai puţin al artei pure. Suntem, de aceea, tentaţi să constatăm că literatura moldovenească e frumoasă în ciuda a: în ciuda retorismului, simplităţii, ruralităţii.

         Marele merit al poeziei lui Grigore Vieru, poet de valoare incontestabilă, universal recunoscută, este ca, fiind accesibilă, rurală şi cu o retorică simplă, să atingă - în momentele ei cele mai bune - starea de graţie a lirismului pur, inefabilul artistic. Grigore Vieru are intuiţia poetică de a se racorda nu doar la trecutul istoric imediat – nota paseistă există! – ci la modelele arhaice, la principii. Mama, Satul, Patria, Femeia au la Vieru dimensiune mitică: Temele obsedante ale poetului (…) sunt obârşiile de toate felurile: izvoarele, tradiţia populară şi cea clasică, limba în care te exprimi (…), casa, pământul. Simbolul central va fi mama (…), cu toată încărcătura de afecţiune şi ecouri pe care această melopee ne-o aduce în minte (Tudor Nedelcea, prefaţă la vol. Grigore Vieru, Rugăciune pentru mama, Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1994).

         Într-o poezie de intuiţii şi revelaţii, toate elementele cosmosului poetic sunt spiritualizate: Uşoară, maică, uşoară… (Făptura mamei). Gesturile devin arhetipale, de simbolică icoană: mama aşteptându-şi feciorul, mama sacrificându-se pentru copii, mama regresând înspre moarte. Cum ar spune Blaga: Mama era o fiinţă primară. Eine Urmutter (…). Fără multă şcoală, cu instincte materne şi feminine preistorice. (…) Fiinţă impersonală (…), stăpânită numai de sacrul egoism al familiei (Lucian Blaga, Hronicul şi cântecul vârstelor).

         Termenul melopee, bine potrivit de criticul Mircea Nedelcea pentru a caracteriza poezia lui Vieru, surprinde tocmai muzicalitatea simplă, obţinută prin repetiţii. Tot la fel de inspirat este şi biblicul litanie, preferat de Vieru însuşi, şi care descrie o poezie gravă, în acorduri solemne, cu accente mistice şi închinată, bineînţeles, unor teme înalte precum cele deja menţionate: limba română, patria, suferinţa neamului. Grigore Vieru prea rar îşi iroseşte energia poetică în preocupări mărunte – versuri pentru copii, de o naivitate care e şi a graiului moldovenesc - , cel mai adesea fiind surprins în ipostaze mesianice, slujind cu un patos nealterat idealul naţional: Poet naţional, aşa cum cere acest moment istoric, Grigore Vieru este, de fapt, un vizionar al poeziei româneşti de azi, e marea conştiinţă îndurerată a Basarabiei (Mihai Drăgan). Însă, din nou, o intuiţie poetică excepţională face ca poetul să nu se piardă în caduce reconstituiri ale istoriei imediate şi în inculparea acesteia, ci priveşte mai sus, spre un absolut de la care vine şi binele, şi răul. E posibil ca un rol în estomparea detaliului istoric să-l fi avut efortul de eludare a cenzurii sovietice. Oricum, rezultatul e remarcabil şi se înscrie în tendinţa liricii moderne, epurate de pragmatism.

         Una dintre temele moderne ale poeziei lirice – moartea – e abordată de Grigore Vieru tot în cheie tradiţionalistă, prin alegorizare. Filozofia lui Vieru nu e ontologică, ci morală. Moartea e certată că nu iubeşte, că nu are sentiment. Universalitatea morţii e pusă în termeni omeneşti, familiari: Nu frică, nu teamă, Milă de tine mi-i, Că n-ai avut niciodată mamă, Că n-ai avut niciodată copii. Paradoxal, viziunea lui Vieru asupra morţii se îmbogăţeşte prin comparaţie cu a altui contemporan, Corneliu Vadim Tudor. Şi acesta alegorizează moartea, invitând-o cu un cinism jucat la o confruntare făţişă, într-un poem de-a dreptul profetic: Hai, moarte, să bem o cafea (Ultima cafea), versus Nu am, moarte, cu tine nimic... A te lua de piept cu moartea, într-o luptă inegală precum cea a lui David cu Goliath, e încă o viziune de sorginte mitică. Tragismul contemplării finitudinii nu se află în stare pură, ci e îmblânzit, fiindcă filozofarea nu rămâne abstractă, coborând în contextul lui aici şi acum. Grigore Vieru vede cel mai bine omul, însufleţit de o generozitate care e şi a poetului Vieru, şi a omului Vieru, aspecte inseparabile ale fiinţei de carne şi sânge. Iată un mic poem – care ar putea fi la fel de bine proză, o confesiune care e document tot atât cât este poezie: Apartamentul în care trăieşte/ Grigore/ Vieru e mic./Acolo, în casa aceea, trăiesc/ Grigore şi soţia lui,/ Profesoară pensionară, de limba latină,/ În perimetrul generalilor slavi./ Vieru n-are nici un salariu, de nicăieri./ Trăieşte din ce publică,/ Iar soţia lui se mulţumeşte cu pensia de 370 de ruble (Casa Vieru). Acest autoportret liric e una dintre cele mai moderne creaţii ale lui Vieru - aproape postmodernă – fiindcă ambiguizează până la dispariţie graniţa dintre real şi fictiv. Grigore Vieru îşi locuieşte ficţiunea, aşa cum poezia îl locuieşte pe Grigore Vieru. Sau, în termenii lui Ion Stratan: Poezia sa este ontologie, ontologia sa este poezie. Chiar soarta i-a venit în ajutor, făcând să coincidă destinul său artistic cu destinul lumesc: nu doar pe hârtia cărţilor a fost Vieru un tribun al basarabenilor, ci vocea lui s-a făcut auzită din ipostaze publice pe care poetul le-a valorificat prompt (a fost redactor, promotor al scrisului cu caractere latine, autorul unui manual pentru preşcolari, scriitor premiat şi studiat în universităţi, om politic, formator de opinie, personalitate culturală recunoscută).

         Succesul literar al lui Grigre Vieru s-a datorat tocmai acelei empatii dintre poet şi comunitate. Ca şi Corneliu Vadim Tudor sau Adrian Păunescu, Vieru s-a bucurat de publicul său, a scris pentru el şi a făcut-o cu uşurinţă şi firesc. La conferinţe, recitaluri, cenacluri şi lansări de carte, ascultătorii au vrut să audă de la tribună acele realităţi dureroase ale separării de patria-mamă, ale cenzurării limbii române, ale suferinţei istorice răsfrânte în destinul personal. De aceea şi Mama a devenit o expresie a idealului: mama însumează istoria, graiul strămoşesc, rezistenţa în faţa deznaţionalizării, valorizarea fiinţei. Suflet al neamului, Mama-divinitate poartă toate suferinţele lumii ca Isus crucea: Ba un război, ba n-a plouat, / Ba lunecă la vale-un sat (...)./ Printre cei pierduţi în război/ Socotiţi şi pe mama (A murit o ţărancă). Tot astfel şi Poetul, validat artistic de Limba română, prin miile de glasuri ale vorbitorilor ei autentici: Mai bun noroc şi-avere/ Mai mare eu nu am,/ Decât în suflet graiul/ Acestui paşnic neam (Graiul).

         Limba, familia şi natura se împletesc pentru Grigore Vieru într-o consubstanţialitate originară. Omul se contopea în Mioriţa cu cosmosul: la Vieru, între individual şi universal se află socialul, cu rol de liant: Numai pe obrazul mamei/ Mă lipesc aşa/ Ca de ploaie (...)./ Cu ploaia/ Aş putea să-mi cânt plaiul,/ De mi-ar seca mie graiul (Aer verde, matern). Observăm, cu acest prilej, eforturile conştiente de modernizare a expresiei lirice, poetul lăsându-se influenţat de Nichita Stănescu, cu care totuşi are prea puţine în comun ca viziune artistică şi simţire poetică. Asocieri înnoitoare, termeni abstracţi, metafore derutante, notaţii aparent disparate – toate reflectă dorinţa lui Grigore Vieru de a nu cădea în manierism, de a-şi îmbogăţi mijloacele artistice. Totuşi, adevărata sa vocaţie rămâne poezia clasică în formă, evocatoare a sonorităţilor populare şi compunând tabloul unei lumi arhaice. Experienţele sunt uneori izbutite, alteori ratate, veritabile exerciţii poetice prin care autorul explorează teritorii necunoscute.

         Viaţa şi opera lui Grigore Vieru scriu un destin de excepţie. Când nu se dedică agitaţiei diurne, poetul se lasă vizitat, în singurătatea cvasi eminesciană a nopţilor, numai de doamna sa/ Numită poezie, deschizând larg calea spre fascinaţia orizonturilor ideale.

Bibliografie:

Grigore Vieru, Rugăciune pentru mama, Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1994

Grigore Vieru, Rădăcina de foc, Bucureşti, Editura Univers, 1988

http://www.poeziile.com