Grigore Vieru-punte intre Basarabia și România

u Mihaela ,prof.înv.primar,grad did.I.Școala Gimnazială Nr. 7 Botoșani

                                                                                              ,,Cămășile de sărbătoare

                                                                                                      Spălate-au fost de ursitoare,

                                                                                                   Ca vraja lor să înflorească

       În dulcea limbă românească,,

            ,,Există trei prilejuri de  te cunoaște pe tine însuți: MUNCA,  IUBIREA și CUMPĂNA,,.

,,PATRIA este ca un COPIL :dacă  uiți de el ,poate să plece de acasă,,-erau alte două dintre credințele poetului Grigore Vieru.

               E greu sa vorbesti la trecut despre   EL,poetul român  născut dincolo de Prut.

               Grigore Vieru avea un chip blând,o minte strălucitoare.A fost un om bun si iubitor de oameni,iubitor de țară.Așa l-au perceput nu doar apropiații,ci și aceia care și-au intersectat drumul cu al său.

                Grigore Vieru a fost, incontestabil, o voce singulară, de o expresivitate deosebită în peisajul poeziei româneşti. Versurile sale au ilustrat, într-un regim al excelenţei rostirii lirice, stări de spirit de o rară autenticitate, conturate în enunţuri poetice armonioase şi limpezi, sugestive şi sincere. Nimic strident în lirica lui Grigore Vieru, nimic evaziv sau fals.

               Versurile lui se înscriu într-un program literar ce are ca element esenţial apărarea şi ilustrarea limbii române, integritatea acesteia într-o ţară în care s-a refuzat, decenii de-a rândul, dreptul de cetăţenie al acestei limbi. Recursul la sentimentul patriotic autentic, starea de sinceră şi ardentă implicare cetăţenească în destinul propriei patrii, toate acestea au reprezentat imperative imediate ale creaţiilor sale, cărora poetul li s-a dedicat cu dăruire, spirit al jertfei şi credinţă.

              Cărţile de poezie ale lui Grigore Vieru (Numele tău, Un verde ne vede, Izvorul şi clipa, Cel care sunt, Hristos nu are nicio vină, Rugăciune pentru mama, Taina care mă apără etc.) rămân repere fundamentale ale poeziei româneşti de azi. O poezie precum În limba ta ni se prezintă ca o profesiune de credinţă a unui scriitor cetăţean, ce a aşezat mereu, mai presus de propria fiinţă, idealurile neamului, celebrând, în versuri înfiorate de patos, limba română, limba în care a pătimit, a scris şi a iubit.

               „În aceeaşi limbă / Toată lumea plânge, /În aceeaşi limbă / Râde un pământ. / Ci doar în limba ta / Durerea poţi s-o mângâi, /Iar bucuria /S-o preschimbi în cânt. / În limba ta / Ţi-e dor de mama, / Şi vinul e mai vin, / Şi prânzul e mai prânz. / Şi doar în limba ta / Poţi râde singur, / Şi doar în limba ta / Te poţi opri din plâns”.

             Cred că latura de cea mai autentică profunzime a poeziei lui Grigore Vieru este aceea a responsabilităţii civice a scriitorului, a omului de cultură, care se simte, cu fiecare gest pe care îl face, cu fiecare cuvânt pe care îl rosteşte, adânc răspunzător de soarta neamului său, de destinul limbii în care s-a născut şi în care respiră. Eugen Simion subliniază că „despre Grigore Vieru am putea spune că este ultimul poet cu Basarabia în glas.

               Un poet mesianic, un poet al tribului său, obsedat de trei mituri: Limba română, Mama şi Unitatea neamului. Un poet elegiac, dar, în ciuda fragilităţii înfăţişării sale şi a vocii sale – moi şi stinse, menite parcă să şoptească o rugăciune, nu să pronunţe propoziţii aspre ca vechii profeţi – un poet dârz, un cuget tare, un spirit incoruptibil.

               Mulţi i-au înţeles stilul şi mesajul, alţii i-au reproşat mereu faptul că nu este un poet postmodern. Judecată rea. Vieru nu putea fi postmodern pentru că, spune chiar el, s-a născut şi a crescut într-o istorie imposibilă şi, când a început să scrie, şi-a dat seama că publicul său aşteaptă altceva de la el. Ceva esenţial, spus limpede, ceva despre suferinţele şi bucuriile naţiei sale, atâtea câte sunt. În aceste circumstanţe, poemul «nu poate fi o zbenguiala a cuvintelor»”.

               Grigore Vieru întrupează, în ansamblul literaturii române, destinul unui scriitor cu o înzestrare spirituală de excepţie şi, în acelaşi timp, o impecabilă conştiinţă a naţiunii sale.

              O conştiinţă ce a dat seamă, de fiecare dată, de realităţile convulsive ale unei istorii adesea vitregi, de trecutul naţiunii sale, de amprenta tragică pe care a căpătat-o adesea limba română, amputată, interzisă, pusă sub semnul întrebării de atâtea ori.

             Exemplaritatea destinului poetic al lui Grigore Vieru este dincolo de orice îndoială. După cum e dincolo de orice îndoială expresivitatea gravă a versurilor sale, solemnitatea muzicală a enunţurilor lirice, armonia frazei, precum în poezia intitulată sugestiv Ars poetica: „Merg eu dimineaţa, în frunte, / Cu spicele albe în braţe / Ale părului mamei. / Mergi tu după mine, iubito, / Cu spicul fierbinte la piept / Al lacrimii tale. / Vine moartea din urmă / Cu spicele roşii în braţe / Ale sângelui meu – / Ea care nimic niciodată / Nu înapoiază. / Şi toţi suntem luminaţi / De-o bucurie neînţeleasă”.

  Valoarea, adevărul şi reprezentativitatea poeziei lui Grigore Vieru fac din regretatul poet o prezenţă emblematică a literaturii române contemporane.Îndemnul său va dăinui în timp și spațiu:

 ,,Sculați –vă,sculați-vă,sculați-va,

  Din somnul cel de moarte!

Sculați –vă,sculați-vă,sculați-vă,

Prin limbă și prin carte!,,(Grigore Vieru)

             ,,Grigore Vieru este un mare și adevărat poet.El transfigureaza natura gândirii în natura naturii.Ne   imprimăvărează cu o toamnă de aur.Cartea lui de  inimă  pulsează și îmi influențează  versul plin de dor,de curată și pură liniștire,,(Marin Sorescu)

Bibliografie

 1.Grigore Vieru ,Poezii,Editura ,,Literatura artistică,,Chisinău,1983.

2.Grigore Popa,,Grigore Vieru-Poetul,,Chișinău:Stiința,2010

3.Ioana Voială Dobre,-,,Între verde și albastru,,

4.Citate despre Grigore Vieru,iunie,2010

Grigore Vieru-fărâmă a sufletului românesc

Prof. înv. primar Tudorache Loredana-Ștefania - gradul I - Școala Primară nr.2 Stâncești,

comuna Mihai Eminescu, județul Botoșani

             Grigore Vieru este poetul basarabean care a luptat pentru identitatea națională și pentru moștenirea limbii române. Acesta a gândit, a trăit, a simțit mereu românește. Nu a avut limite în a-și mărturisi iubirea față de glie, de neam, de patria străbună, iar scrierile sale abordează o tematică amplă: limba română, țara, mama, Eminescu, natura, literatura pentru copii. Opera sa lirică în dulcele grai românesc, ca și unica-i personalitate, vor dăinui peste veacuri și peste hotarele țării, fiind păstrate cu sfințenie în memoria și sufletul nostru.

              Am fost mereu emoționată în momentul în care am aflat la orele de istorie despre Basarabia, mai apoi când am auzit de poetul basarabean Grigore Vieru. Am avut ocazia chiar să-l întâlnesc la Ipotești, la comemorarea poetului nostru național și universal.

              Poetul Grigore Vieru a fost cel care a militat întotdeauna pentru limba română și reîntregirea neamului, într-o singură țară sfântă a tuturor celor care vorbesc același dulce grai, care au același sânge, care au aceeași mamă... În acest sens, dorința sa pentru înfrățirea tuturor românilor a fost asociată și cu Podul de Flori de peste Prut.

             Grigore Vieru s-a născut pe 14 februarie 1935 în satul Pererita, fostul judeţ Hotin, România, azi Republica Moldova, într-o familie de plugari români, a lui Pavel şi Eudochia Vieru, decedând pe 18 ianuarie 2009 în Chişinău.

             Debutatul său editorial a avut loc în timpul studenției, în anul 1957, cu o plachetă de versuri pentru copii, "Alarma", apreciată de criticii literari. În 1958, i-a apărut a doua culegere de versuri pentru copii, "Muzicuţe", şi s-a angajat ca redactor la revista pentru copii ”Scînteia Leninistă”. Acesta a fost începutul unui mare poet care a abordat o tematică aparent simplă, însă variată și profundă.

              A scris despre natură, despre ființa supremă - mama, despre sat, l-a elogiat pe Eminescu. A iubit mult copiii și le-a dedicat acestora timpul și disponibilitatea artistică, creativitatea. De asemenea, și-a dorit să sensibilizeze caracterul cititorului, încercând să facă omul mai bun și mai spiritual. Evoluția sa a fost una remarcabilă, fiind original și întreprinzător. Un adevărat izvor de înțelepciune, Grigore Vieru rămâne celebru și datorită citatelor despre ochi, viață sau timp, despre frumusețe sau bucurie, despre apă, naștere, Pământ,  acasă, despre Basarabia, despre flori sau copaci.

             Trebuie remarcat aportul său considerabil la dezvoltarea limbii române și a grafiei latine pe teritoriul Republicii Moldova, odinioară parte a Uniunii Sovietice.

             A activat ca redactor la revista Nistru, actualmente „Basarabia”, publicaţie a Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, apoi la editura Cartea Moldovenească, unde  i-au apărut şi două plachete de versuri pentru copii: "Făt-Frumos şi Curcubeul" şi "Bună ziua, fulgilor!". A fost un oaspete des al „Căsuței Poeziei” din satul Cociulia, raionul Cantemir unde scrie celebra carte pentru preșcolari „Albinuța”.

             În 1964, publică în revista Nistru poemul "Legămînt", dedicat poetului Mihai Eminescu.

             După 45 de ani, poetul moare în urma unui accident de mașină, în ianuarie 2009, la întoarcerea de la o ceremonie de omagiere a lui Eminescu - se spune că pentru o cauză nobilă - pentru idealul pentru care a trăit și a luptat – reîntregirea neamului românesc.

             Întreaga sa operă este apreciată de criticii vremii. Astfel, i se acordă Premiul Republican al Comsomolului în domeniul literaturii pentru copii şi tineret pentru volumul "Versuri pentru cititorii de toate vîrstele". De asemenea, volumul de versuri lirice "Numele tău" este apreciat de critica literară drept cea mai originală apariţie poetică. Chiar în anul apariţiei, cartea devine obiect de studiu la cursurile universitare de literatură naţională contemporană.

             În 1969 publică "Duminica cuvintelor" la editura Lumina, cu ilustraţii de Igor Vieru, o carte îndrăgită de preşcolari, care a devenit "obligatorie" în orice grădiniţă. În 1970 se publică "Abecedarul", semnat de Spiridon Vangheli, Grigore Vieru şi pictorul Igor Vieru, pentru apariția căruia s-a dat o luptă aprigă de câţiva ani, luptă în care s-au angajat şi învăţătorii basarabeni, lucrarea fiind considerată naţionalistă de către autorităţi. De pe acest manual, modificat de-a lungul anilor, învață și astăzi micii basarabeni în clasa I. În 1989, tot Vieru și Vangheli au realizat varianta în grafie latină a Abecedarului.

             Tot în 1970, apare volumul selectiv de versuri pentru copii "Trei iezi". La numai câteva zile după apariţie, în urma unui denunţ, volumul este retras din librării pentru poemul "Curcubeul", în care s-a găsit "ascuns" tricolorul românesc. Poetul, prin metafora curcubeului cu trei culori, elogia drapelul tuturor românilor. Peste câteva zile de la difuzare, cenzura sovietică a retras cartea din librării, dând-o la topit, iar autorul a fost acuzat de diversiune. De-a lungul anilor a mai scos și alte volume, valoroase, originale, unice, colaborând și cu scriitori români.

             În 1973, Grigore Vieru trece Prutul în cadrul unei delegaţii de scriitori sovietici și își îndeplinește un mare vis. Același vis mi s-a îndeplinit și mie acum doi ani când am trecut și eu, pentru prima dată, Prutul și am pășit cu emoție în suflet pe pământul strămoșesc, în Republica Moldova, la Pererita, la casa sa memorială.     

             Ulterior, pentru volumul Un verde ne vede! i se decernează poetului Premiul de Stat al Republicii Moldova (1978).

             La sfârşitul anilor '80, Grigore Vieru se găseşte în prima linie a Mişcării de Eliberare Naţională din Basarabia, textele sale (inclusiv cântecele pe versurile sale) având un mare rol în deşteptarea conştiinţei naţionale a basarabenilor, când se votează limba română ca limbă oficială şi trecerea la grafia latină.

             În 1988 i se acordă cea mai prestigioasă distincţie internaţională în domeniul literaturii pentru copii: Diploma de Onoare Anderesen și apare în ziarul Literatura și arta din Chișinău primul text cu grafie latină din Basarabia postbelică, autorul fiind Grigore Vieru.

             Grigore Vieru este ales Membru de Onoare al Academiei Române în 1990, iar în 1991 devine membru al Comisiei de Stat pentru Problemele Limbii. În 1992, Academia Română îl propune pentru premiul Nobel pentru Pace. În 1993, poetul este ales membru corespondent al Academiei Române.

             Vieru este sărbătorit oficial la Bucureşti la împlinirea vârstei de 60 de ani, la Iaşi şi la Uniunea Scriitorilor din Chişinău. Tot în 1995, poetul este ales membru al Consiliului de administraţie pentru Societatea Română de Radiodifuziune. Următorul an este decorat cu Ordinul Republicii, iar 3 ani mai târziu este decorat cu Medalia guvernamentală a României "Eminescu" - 150 de ani de la naştere.

             Grigore Vieru a fost decorat și post-mortem cu Ordinul Naţional ”Steaua României” în grad de Mare Cruce.

             A fost ambasadorul limbii române în care a crezut, în care a creat, în care și-a exprimat visuri, idealuri, prețuirea față de ființe dragi, față de natură, față de neam și țară. Opera sa lirică dăinuie peste neamuri și peste veacuri, constituind testamentul său, cel mai de preț avut al sufletului nostru.

             În memoria sa câteva şcoli din Republica Moldova, un bulevard din Chişinău şi o stradă din Iaşi și Buzău poartă numele lui Grigore Vieru, s-au amplasat plăcuțe cu numele său, s-a instalat bustul său la Chișinău și la București.    

                                      

Bibliografie:

www.povesti-pentru-copii.com

https://ro.wikipedia.org/wiki/Grigore_Vieru#cite_note-12

Pod peste lacrimi

Tiritelnicu Mihaela, profesor pentru învăţământul primar, gradul I, Școala Gimnazială,,Elena Rareș ”Botoșani

     Volumul,,Pod peste lacrimi” cuprinde dedicații scrise între anii 1996 și  2001. Poeziile poetului Grigore Vieru  adunate în acest volum vorbesc despre frumusețea sufletului românesc, despre suferințele și aspirațiile românilor. Și pentru că unitatea națională nu este pe de-a-ntregul realizată, Vieru e o rană, iar poezia lui e o dramă”.(Adrian Păunescu)

   ,,Cântecul cel mai frumos

     Și cel mai puternic

     Încă nu s-a scris” spunea poetul Grigore Vieru.

Acest cântec se va scrie pe albul Carpaților, în piatra lor. Prutul va scrie cântecul acesta frumos atunci când va veni vremea  și tot el  va întinde pod peste țară:

,,Poate că chiar Prutul cu suferințele sale de azi

Este cântecul acela,

Poate că el este

Podul întins peste

 Întreaga Țară.”

       ( Eu cred că Prutul)

,,...Vieru e pretutindeni în România. Românii au impresia că îl cunosc din tată-n fiu, recunoscând în gândirea și sensibilitatea lui un tipar genetic imposibil de imitat și trădat”(Adrian Păunescu).           

Părinții  sunt cei care îi învață pe copii  lecția trăirii vieții în demnitate și modestie.

,, Fiule, să nu

Calci de sus

Să nu înconvoi spinarea

Să mergi frumos și demn

Și nezgomotos

Ca pe obraz

Lacrima celui ce a învins”.

                    ( Să mergi frumos)

În universul patriei, fiecare  are rostul lui. Poetul scrie povestea lacrimei și a  cântecului său, aspect prezentat  în poezia,,Cineva”, dedicată poetei Constanța Buzea:  

,,Cineva plânge

în lacrima mea

poate chiar Dumnezeu

cineva scrie

în cântecul meu,

poate cei care nu mai sunt.

Și tace țara și-așteaptă

În tăcerea mea

iubitoare, nescandaloasă.

Pictorului Sabin Bălașa  îi este dedicată poezia,, Zugrăveală de sus”. Pictorul este cel născut sub o stea cu lumini treze, pe care Dumnezeu l-a învățat să picteze:

,,Există câte un român

Sub o stea

Cu luminile ei

Pururea treze

Căruia Dumnezeu, ca unui copil,

I-a prins mâna în mâna Sa,

Învățându- l cum să picteze.”

 ,,Ființa dorului”, poezie dedicată lingvistului Eugen Coșeriu prezintă limba dorurilor noastre, născute din liniştea şi frumuseţea inimilor noastre de român:

,, Ar putea oare să existe

Neîngrădiți de Limba română Carpaţii?!

Ar putea oare

Ar putea oare să fiinţeze

Dorul,

Neînconjurat de liniştea şi frumuseţea inimii tale?

Poetul Grigore Vieru construieşte un pod de cuvinte, redând   lacrimile,  speranțele  din sufletele noastre de români. Ion Alexandru menţiona despre poet şi despre universul său tematic:

,, Un poet care și-a asumat greul unui grai trecându-l prin inima sa și, încărcat de răbdare, înțelepciune și nouă frumusețe, îl întoarce semenilor săi  care-i deschid de bună voie inima să-l primească, pentru a duce mai  demn pe mai departe viața în spiritul dreptății și iubirii ce covârșește și poate dărui totul, al credincioșiei față de cele nepieritoare și al nădăjduirii ce nu poate da greș, un asemenea poet rămâne-va ,,suflet în sufletul neamului său”.

Bibliografie

Vieru, Grigore,, În veac şi în veac, Editura Litera Internaţional”,Bucureşti

UNIVERSUL DRAGOSTEI: AL MAMEI ŞI AL IUBITEI, ÎN POEZIA LUI GRIGORE VIERU

           

                   Prof. Timofti Maria- Valentina, prof. de Religie-cultul ortodox, grad did. I

                        Şcoala Gimnazială „Elena Rareş”-Botoşani

                                                       

            Motto:

            „Lirica lui Grigore Vieru poartă inconfundabila marcă a purităţii. Ea se alimentează dintr-un sentiment profund, arhetipal manifestat faţă de mamă şi maternitate, faţă de iubită şi iubire.” (Acad. Mihai Cimpoi)

                       

            Maturitatea poetului Grigore Vieru, urcuşul său spre devenire este marcat de două persoane pe care le iubeşte: mama şi iubita. Drumul său este un parcurs al împletirii între copilul mamei şi bărbatul femeii iubite. Dragostea pentru mamă se transferă, prin căsătorie, către iubirea soţiei.

            „Ar trebui alături

             De-al iubitei nume

             În sclipătul verigii

             Să-l scriem şi pe-al mamei.”   (Inel)

            Universul metafizic al devenirii sale este un univers colorat în alb şi verde. Albul e culoarea mamei, iar verdele e culoarea femeii pe care o iubeşte. Aceste două culori se transformă, se schimbă, se modulează, sugerând o trecere a timpului, etapă cu etapă, de parcă am vedea o clepsidră pe care o tot întoarcem, având în faţa ochilor fie imaginea mamei-alb, fie imaginea fiinţei care l-a inspirat mereu-verde. Revelatoare, în acest sens, este poezia Pe drum alb, pe drum verde.

            Sentimentele de dragoste pentru cele două fiinţe se întrepătrund ca nişte verigi dintr-un lanţ veşnic viu, uman, care leagă lumea fizică, materială de cea cosmică:

            „Nu-mi lua cercei şi salbe...

            Ia mai bine norei, lasă,

            Că ea-i tânără, frumoasă

            Iar eu, fiule,-s bătrână,

            Cine m-o vedea-n ţărână?!”     (Cântecul mamei)

            “Eu înaintea mamei

            am suflet vinovat

            Cu braţul am furat

            ducând-o, tot mai multă

            iubitei mele dragi.”   (În faţa mamei)

            „Acum

            aşezându-şi-le

            pe-a mesei albă faţă

            între fecior şi noră sta

            Doamne,

            prima dată în viaţă

            îşi vede mâinile ea!”                (Mâinile mamei)

            Albul mamei sugerează puritatea sufletului ei de femeie văduvă, care şi-a crescut copilul cu mult efort. Apoi mai sugerează şi înţelepciunea femeii de la ţară, credincioasă şi harnică, dedicată casei şi pruncului ei.

            „Pe drum alb înzăpezit

            Pleacă mama

            Pe drum verde înverzit

            Vine draga.”    (Pe drum alb, pe drum verde)

            „Nu-mi lua cercei şi salbe

            Căci de-acum am plete albe.”   (Cântecul mamei)

            „Mi-era ruşine s-o sărut,

            În faţa ta,

            Să mângâi părul ei cărunt

            În faţa ta.”   (Cântec despre mama spus iubitei)

            „Alb împrăştiate

            Pletele-i pe valuri

            Coperă, o, marea...”   (Cutremur)

            „Braţele mele

            Care pot legăna pe ele

            Toată zăpada pletelor mamei.”    (Braţele mele)

            „Pe fag dulce-amărât

            Arde, mamă, alba-ţi stea.”   (Steaua mamei)

            „Mama este începutul tuturor începuturilor” spunea Grigore Vieru. Pentru copil, mama face legătura între cer şi pământ, fiind ca o sfântă, ca Maica Domnului, ca o icoană care trebuie preacinstită veşnic:

            „Uşoară, maică, uşoară,

            C-ai putea să mergi călcând

            Pe seminţele ce zboară

            Între ceruri şi pământ.”    (Făptura mamei)

            „Alăturea de coarda poamei şi sfântul fir de păr al mamei

            Cu harpa stăm sub mere coapte.”   (Harpa)

            „Mama mea viaţa-ntreagă

            Stând la masă ea şi eu

            Se aşeza între mine

            Şi preabunul Dumnezeu.”    (Autobiografică)

            Mâna mamei este ca o aureolă ce încununează creştetul pruncului:

            „Când m-am născut, pe frunte eu

            Aveam coroană-mpărătească

            A mamei mână părintească.”    (Mâinile mamei)

            Verdele vierean sugerează iubirea pentru draga sa, iubire plină de vivacitate, izvor veşnic de inspiraţie, lumină pentru sufletul său.

            „Pe drum înverzit

             Vine draga.

            ...S-o-ntâlnesc pe cea venind

            Pe drum verde?!”          (Pe drum alb, pe drum verde)

            „Te-am iubit aşa de tare

            că-nverzea pădurea-n cale.”   (Feminină)

            „Ceea ce, neauzit,

            Din ramuri cade

            Sunt frunzele noastre.”    (Iubito)

            „Unde sunt frunzele

            hrănite cu sângele

            dragostei noastre?!

            ...Unde e sângele

            hrănit cu verdele

            al frunzelor tinere?!”     (O ceaţă caldă)

            „Iar toată făptura ta

            Ca izvorul şi iarba.”    (Închinare)

            Grigore Vieru a scris o poezie de dragoste care porneşte dintr-un suflet sensibil, dintr-un interior cu multă lumină, oferind femeii pe care o iubeşte un statut aparte, enigmatic şi pur, sfânt şi veşnic. Dragostea este ca o lumină aprinsă care arde într-o biserică, ca un semn al supravieţuirii, ca o identitate veche, strămoşească, aflată sub sfânta taină a dorului, a contopirii într-o căsătorie.

            „...Înconjurată de lumină

            Tu însăţi din lumină vii

            Pre tine doar te am pe lume

            Şi nu voi alte veşnicii.  

            ...Iubire! Ram de rouă sfântă

            Cânt unic, o, ce mă adaşti,

            Asupra-ngândurării mele

            Tu nu plângi lacrima-o naşti.”     (Leac divin)

            „Când am să mor

            să mă îngropi

            în lumina ochilor tăi...

            îngroapă-mă-n lumina

            ochilor tăi

            femeie de pe urmă

            femeia mea dintâi.”    (Când)

            „Degetele noastre, femeie,

            stau strânse-mpreună

            în acelaşi inel

            amândoi odată ne aplecăm

            peste leagănul de alunel.”     (Cântec pentru femeie)

            Lirica lui Grigore Vieru este în întregime pură, sinceră, plină de candoare, deoarece sufletul poetului era plin de iubire faţă de mamă şi copilărie, faţă de iubită, ca un dar primit de la Dumnezeu pentru a empatiza cu cele două făpturi pentru care a ars cu sentimente profunde.

            Poeziile vierene au muzicalitate, sun uşor cantabile. Îndrăgostiţii, bărbaţi şi femei le cântă, le rostesc, le recită, fiindcă regăsesc în ele inocenţa sentimentală, melancolică sau energia vie a tinereţii.

            Copilăria, pământul patriei, natura, marea, cântecul, dorul, sacrificiul, bucuria, bunătatea, credinţa s-au coroborat, s-au împletit stilistic pentru a crea marea temă a liricii vierene IUBIREA-pentru MAMA şi pentru IUBITA lui soţie, iubire elogiată într-o dialectică a feminităţii, încărcată de afecţiune. Parcursul vieţii poetului basarabean s-a desfăşurat între două albii: albia râului alb-al mamei  şi albia râului verde-al iubitei.

                                                             Bibliografie

1.Bogasiu, Sava, Grigore Vieru: luceafărul de dincolo de Prut al limbii române, Editura „Alpha MDN”, Buzău, 2009

2.Cimpoi, Mihai, Grigore Vieru-liricul, Editura „Agora”, Bucureşti, 2012

3.Vieru, Grigore, Sunt robul iubirii, Editura  “Agora”, Bucureşti, 2012

4.Idem, Rugăciune pentru mama, Editura „Scrisul românesc”, Craiova, 1994Sava

                                                             Rezumat

            Maturitatea poetului Grigore Vieru, urcuşul său spre devenire este marcat de două persoane pe care le iubeşte: mama şi iubita. Drumul său este un parcurs al împletirii între copilul mamei şi bărbatul femeii iubite. Dragostea pentru mamă se transferă, prin căsătorie, către iubirea soţiei.

            „Ar trebui alături

             De-al iubitei nume

             În sclipătul verigii

             Să-l scriem şi pe-al mamei.”   (Inel)

            Universul metafizic al devenirii poetului Grigore Vieru este un univers colorat în alb şi verde. Albul e culoarea mamei, iar verdele e culoarea femeii pe care o iubeşte. Aceste două culori se transformă, se schimbă, se modulează, sugerând o trecere a timpului, etapă cu etapă, de parcă am vedea o clepsidră pe care o tot întoarcem, având în faţa ochilor fie imaginea mamei-alb, fie imaginea fiinţei care l-a inspirat mereu-verde. Revelatoare, în acest sens, este poezia Pe drum alb, pe drum verde.

            Sentimentele de dragoste pentru cele două fiinţe se întrepătrund ca nişte verigi dintr-un lanţ veşnic viu, uman, care leagă lumea fizică, materială de cea cosmică:

            „Nu-mi lua cercei şi salbe...

            Ia mai bine norei, lasă,

            Că ea-i tânără, frumoasă

            Iar eu, fiule,-s bătrână,

            Cine m-o vedea-n ţărână?!”     (Cântecul mamei)

            Lirica lui Grigore Vieru este în întregime pură, sinceră, plină de candoare, deoarece sufletul poetului era plin de iubire faţă de mamă şi copilărie, faţă de iubită, ca un dar primit de la Dumnezeu pentru a empatiza cu cele două făpturi pentru care a ars cu sentimente profunde.

            Copilăria, pământul patriei, natura, marea, cântecul, dorul, sacrificiul, bucuria, bunătatea, credinţa s-au coroborat, s-au împletit stilistic pentru a crea marea temă a liricii vierene IUBIREA-pentru MAMA şi pentru IUBITA lui soţie, iubire elogiată într-o dialectică a feminităţii, încărcată de afecţiune. Parcursul vieţii poetului basarabean s-a desfăşurat între două albii: albia râului alb-al mamei  şi albia râului verde-al iubitei.