Chipul mamei în opera lui Grigore Vieru

Gabriela Aştefănesei,
secretar,
                                                                                               Liceul cu Program Sportiv Botoşani

Mama, ce cuvânt înălţător! Primul nostru cuvânt! Ce sentiment de dragoste ne învăluie sufletul şi un chip sfânt ne apare în faţa ochilor atunci când îl rostim! Orice copil, orice fiu sau fiică vede în mama lui o fiinţă măreaţă, fără de păcat, puternică precum o stâncă în marea învolburată şi totuşi, în acelaşi timp o fire blândă, o zână bună ce a coborât din tărâmul basmelor pentru a fi alături de noi. Dragostea pentru femeie în sensul mai larg al cuvântului înseamnă, de fapt, la Grigore Vieru, dragostea pentru mamă.
Mama care exprimă maternitatea este marele simbol şi marea temă a creaţiei lui Grigore Vieru. Celelalte motive: copilăria, iubirea, cântecul, pământul, patria se înţeleg într-un întreg datorită acestui mic fir structurant. Făptura mamei are o proiecţie cosmică. „Uşoară  maică, uşoară, / C-ai putea să mergi călcând/ pe seminţele ce zboară / Între ceruri şi pământ”. Mama trăieşte între cer şi pământ adică mereu în mintea lui. Simbolul mamei are aceeaşi ambivalenţă ca şi în cele ale mării şi pământului. Mama este simbolul adăpostului, căldurii, dragostei şi hranei, care-l însoţesc pe poet pe tot parcursul vieţii.
Si pentru Vieru, ca şi pentru Blaga, veşnicia s-a născut la sat. Femeia muncită, Mama, îşi plimbă doar făptura între slujbă, Dumnezeu şi real, slujba tăcerii de piatră şi slujba pâinii la cuptor. Mama poetului a crezut în permanenţă în Dumnezeu şi această credinţă a ajutat-o: „Mama mea viaţa întreagă/ A trăit fără bărbat/Singuri prea erau în casă/Ploi cu grindină când bat”. 
Chipul mamei ne cheamă la ea, supărarea şi neliniştea ne-o alină, de multe ori chiar şi bolile ni le vindecă. Ea deţine vârful emoţiilor din viaţa oricărui om. Citind poeziile lui Grigore Vieru în primul rând ne amintim de mama noastră: Grigore Vieru lucrând cu tenacitatea meşterului care îşi propuse răsturnarea unei mentalităţi şi întronarea unui adevărat cult pentru mama - văzută ca femeie,  părinte, credinţă şi religie, ţară, iubită, veşnicie şi neţărmurită dragoste.
S-a argumentat nu o dată că în ceea ce priveşte constituirea individualităţii poetului un rol fundamental l-a avut mama Eudochia, care i-a servit constant drept prototip literar şi drept sursă de inspiraţie. Într-adevăr, imaginea biografică a mamei este uşor recognoscibilă în volumele lui Vieru. Frecventă e imaginea biografică a mamei rămasă văduvă, care îşi plânge bărbatul, îşi creşte singură copiii şi este obligată să trudească pământul pentru a avea ce le pune pe masă, mama care îşi adoarme copiii în zgomotul maşinii de cusut. De altfel, o atare imagine generalizează destinul femeii basarabene. Într-un interviu cu Adrian Păunescu, poetul relatează: „Mama mai câştiga câte un bănuţ de pe urma croitoriei, pentru că de nevoie se făcuse şi croitoreasă. Cosea mai mult noaptea, pentru că ziua era pe deal. Aşa se zice la noi ogorului: deal. (…) Cântecul meu de leagăn şi poveştile mele au fost dulcele ţăcănit al maşinii de cusut”. Biografică este şi imaginea mamei chinuită de nesomn şi griji în poemul Nopţile mamei: ,,Te chinuie nesomnul,/ Durerea din oase./ Ai aprinde lumina / Şi-ai coase,/ Dar dorm / Domnul şi doamna…// Un glas tămăduitor / Te cheamă / În sat,/ Lângă grijile humii.// Ieşi în balcon, cu teamă,/ Ca la marginea lumii;/ Aduni până în zori,/ În pârg,/ Spice de nehodină.// Lumini pe târg:/ Mirişte străină”. Imaginea biografică a mamei la Vieru este indisolubil legată de casă şi baştină, care prefigurează originile. Poetul militează pentru reîntoarcerea la origini, cum o face, bunăoară, în Casa mea: ,,Tu mă iartă, o, mă iartă,/ casa mea de humă, tu,/ Despre toate-am scris pe lume,/ Numai despre tine nu. /…/ Ţi-am luat-o şi pe mama / Şi-aţi rămas acuma, ia,/ Vai, nici tu în rând cu lumea / Şi nici orăşeancă ea.// Las`că vin eu cu bătrâna / Şi nepotul o să-l iau / Care pe neprins de veste / Speria-va-ţi bezna: „Hau!”/ Şi vei râde cu băiatul / Ca doi prunci prea mititei,/ Şi vei plânge cu bătrâna / de dor, ca două femei.// Şi vei tace lung cu mine / Cu văz tulbur şi durut,/ Casă văduvă şi tristă / de pe margine de Prut”. În casa în care tatăl biologic lipseşte, femeia se roagă pentru protecţie şi putere tatălui ceresc: ,,Mama mea viaţa-ntreagă,/ Stând la masă, ea şi eu,/ Se aşeza între mine/ Şi Preabunul Dumnezeu.// Oh, şi crede-aşa într-Însul,/ Că în ochii ei cei uzi / Chipul Lui de pe icoană / se arată şi-L auzi.// Şi eu ţin atât la mama,/ Că nicicând nu îndrăznesc / Dumnezeul din privire / Să mă vâr să-l mâzgălesc”. Iată de unde porneşte izvorul credinţei la Grigore Vieru, din casa părintească, din ochii mamei. Mama însăşi apare ca fiind sprijin al bisericii româneşti. Peste chipul ei coboară nu doar lumina, ci şi sunetul. Poemul reverberează în sufletul lectorului asemenea unui act de cult, liturgic.
În alte poeme, Grigore Vieru, atunci când conturează portretul mamei, evidenţiază ca element sacru, mai ales mâinile sugerând prin proiectarea lor în simbol jertfirea în numele casei, naturii lui Dumnezeu, iar totodată pune în evidenţă relaţia omului cu neantul. Tulburătoare sunt versurile din poemul De la mâinile tale, în care Grigore Vieru creionează un portret cosmic al mamei: ,,Se încălzeşte cerul, mamă, / De la mâinile tale,/ Se iluminează-n adânc,/ Îşi linişteşte / Nemărginirea./ Iată o stea / S-a desprins de vecie / Topindu-şi făptura-n neant./ Dar nu de stele / Se prăbuşeşte cerul,/ Ci de mâinile tale / Căzând spre pământ./ Nimic, ah, mai îndepărtat / Ca cerul,/ Ca adâncul de sus,/ Fără de mâinile tale,/ Mamă”. Exemplar  ar fi poemul Mama şi feciorul, din care se desprinde clar ideea dăinuirii sentimentului matern până la sfârşitul existenţei: ,,Maică, nu mai sunt copil,/ Nu vezi că-s şi eu bătrân?// - Pentru lume-i fi bătrân,/ - Pentru mine tot copil;/ Pentru lume om de stat –/ Pentru mine-al meu băiat”.  
Alteori, mama nu este numai aceea care dă viaţă şi care se sacrifică pentru copilul ei, ea nu este numai femeia care are grijă de vatra ei, în ea se întâlnesc toate elementele naturii, toate tipurile de relaţii ontologice. Grigore Vieru vede în mamă o sursă inepuizabilă de lirism autentic. Criticul Mihail Dolgan stabileşte în lirica viereană o consonanţă constantă între lumea mamei şi a naturii. Din punctul lui de vedere, prin această apropiere a elementelor uman-universal protectoare, Grigore Vieru reuşeşte să creeze un chip nemuritor al mamei: „…Între chipul luminos al mamei şi natura veşnic vie, faţă de care omul întotdeauna a manifestat o dragoste aleasă, există o legătură aproape mitică, divină: şi mama şi natura vin să aducă lumii mari înţelesuri, şi mama şi natura vin să-şi perpetueze genul, şi mama şi natura vin să sporească frumuseţile lumii şi să înnobileze spiritul uman. Iată de ce mama şi natura se cunosc reciproc până în cele mai adânci tainiţe, îşi împărtăşesc una alteia gândurile cele mai sacre, se aseamănă până la contopire prin felul lor de a fi şi de a se dărui rostului suprem” . Acum înţelegem de ce poezia lui Grigore Vieru atrage Omul spre iubire.
 Natura însăşi, prin elementele ei, păstrează şi reliefează mamei imaginea iubirii veşnice. Ilustrativă, în acest sens, este Buzele mamei, în care imaginea mamei suferinde exprimă legătura puternică dintre matern şi universal. Poemul, realizat în manieră biografică, ne-o înfăţişează pe mamă mistuită de dorul bărbatului, pierdut pe front, şi totodată închinându-se naturii: ,,Iar buzele tale sunt, mamă,/ O rană tăcută mereu,/ Mereu presărată cu ţărâna / Mormântului tatălui meu.// O, buzele ce sărutară / Al tatei mormânt / Mai mult ca pre dânsul,/ Pre tata,-n / Puţinii lui ani pre pământ”. În foarte multe poeme vierene mama poate fi asimilată cu Maica Fecioară Maria, cu Maica Basarabiei, protectoare, supusă doar naturii şi lui Dumnezeu. Chipul conturat de autor ne-o arată pe femeie în ipostaze dialectice, când puternică în faţa destinului, când supusă acestuia, când firavă ca o privighetoare rănită, aşa cum apare în poemul filosofic Chipul tău: ,,Chipul tău, mamă,/ Ca o mie / De privighetori rănite,/ Ochii tăi / În care s-au întâmplat / Toate / Câte se pot întâmpla / Pe lume!/ Lacrima ta:/ Diamant ce taie-n două / Oglinda zilei./ Nedespărţită de cer / Ca apa de uscat,/ Locuieşti o casă / Cu două ferestre:/ Una dând spre viaţă,/ Alta cu faţa spre moarte;/ La fel de limpezi amândouă.
Pe de o parte, poemele dedicate mamei relevă o lume a fiinţelor firave, în care întâlnim păsări, pui, îngeri, albine, iar, pe de altă parte, acestea elogiază puterea şi statornicia femeii creştine, dedicată cu trup şi suflet casei. Această a doua ipostază ne dezvăluie o femeie puternică. De menţionat că mama se identifică cu însăşi Patria. Semnificative sunt versurile din Mamă, tu eşti! în care Grigore Vieru implică în discursul poetic latura sa de tribun: ,,Creştetul tău - / Vârful muntelui / Acoperit de nea. / Ochii tăi - / Mări albastre. / Palmele tale – Arăturile noastre. / Respiraţia ta - / Nor / Din care curg ploi / peste câmp şi oraş./ Inelul / Din degetul tău - / Cătare prin care ochesc. / În vrăjmaş./ Basmaua - / Steag, / Zvâcnind / Cu inima …/ Mamă, / Tu eşti patria mea!” Aşadar, Grigore Vieru, ,,Omul-Poezie” (Th. Codreanu), pornind de la imaginea biografică a mamei sale, realizează, printr-o originală interpretare artistică, un simbol arhetipal polivalent al maternităţii. În interpretarea criticilor, păstrătoarea vieţii şi a marilor valori, mama semnifică la Vieru iubirea creştinească şi dăruirea supremă, nemurirea limbii şi a plaiului natal, lumina pâinii şi a tradiţiilor naţionale.
Ample cicluri lirice, în toate căr­ţile lui Grigore Vieru – de la Versuri (1965), Numele tău (1968), Aproape(1974), Steaua de vineri (1978), Taina care mă apără (1983; 2008), pînă la Rădăcina de foc (1988),Curăţirea fîntînii (1993), Strigat-am către Tine (1999), , reluate, pînă azi, în dife­rite antologii – sînt consacrate Mamei, cea mai importantă figură liri­că din toată poezia sa. Mai întîi e, fireşte, sentimentul din care creşte simbolul – iar, la Grigore Vieru, găsim cele mai frumoase poezii de­dicate mamei –, dar frapantă este diversitatea ipostazierilor acestuia; arhetip, principiul feminin pe care se clădeşte lumea şi fiinţa, Mama e fântîna, adâncul şi înaltul, unind lumea diurnă şi stelele cu adâncul pământului şi izvoarele misterioase de acolo, apa vie: „Seara de la fântâni/ aduc femeile apă/ uşor înclinate către căldare/ ca şi cum ar mer­ge de mână/ cu pruncul lor./ Seara bărbaţii/ cuprind căldarea/ cu palme­le înfierbântate,/ ridicând-o încet spre gură./ Seara copiii/ în faţa căldărilor îngenunchind/ sorb răcoarea/ acestor strălucitoare fântâni/ în iarba înaltă a ogrăzilor./ Stele albe spre ziuă/ ca nişte bulgări de gheaţă/ în albe căldări se topesc./ Plugarii/ se stropesc cu apă pe fa­ţă/ şi trupul lor se luminează/ ca o fremătătoare/ dimineaţă”.
Mama e femeia-aripă, e femeia-teiul, e mama care „a trăit fără bărbat”, spălând „rufa bătrână” într-un sat de pe malul stâng al Prutului, e chiar istoria în curgerea evenimentelor ei tragice: „De unde ştii, mamă/ Cum arătai tânără/ Cînd nu ţi-ai întipărit/ Pe nici o poză chipul;/ Cînd nu te-ai uitat/ În oglindă nicicând, / Cînd apa/ Peste care te apleci/ Era plină mereu de cămeşi,/ Cînd a zilei oglindă/ Zăcea bucăţi la pământ/ Sub furtuna de foc/ A războiului;/ Când pe ochii copiilor tăi/ Scrumul secetei se aşternuse,/ Umbrele foamei;/ Când geamul/ La care-aşteptai/ Era, mamă, cernit/ De jalea ochilor tăi,/ De singurătate” (De unde ştii?…). În sfîrşit, Ma­ma e femeia, iubita din „sărbătoarea cîntecului”, personajul liric al unor poeme de dragoste dintre cele mai acroşante: „De-acum aş putea/ Şi fără picioare trăi,/ Da, fără de ele-/ La cine vroiam să ajung/ Am ajuns,/ Şi fără de ochi,/ Da, fără de ei,/ Aş putea să trăiesc –/ Pe cine vroiam să văd/ Am văzut./ Şi fără de mâini/ Da, fără de mâini/ Aş putea să trăiesc –/ Pe cine vroiam să cuprind/ Am cuprins./ De-acum şi singur, iubito,/ Ca o pată de sânge pe lespezi,/ Ca o stea ce cade-n neant,/ Ca un vultur pe munţi –/ Da, singur/ Aş putea să trăiesc” (Ca o pată de sânge ne lespezi). 
Aşa cum bine a spus fratele nostru întru cuget românesc, poetul Grigore Vieru, poezia a avut întotdeauna drept sfântă menire „să încurajeze soarele să răsară şi femeia să nască” (“Domnul cel mai iubit din republicile româneşti ale poeziei” – Cezarina Adamescu)
„Chipul tău, mamă, 
Ca o mie de privighetori rănite,
Ochii tăi
În care s-au întâmplat
Toate câte se pot întâmpla
Pe lume!
Lacrima ta:
Locuieşti o casă
Cu două ferestre:
Una ce dă spre viaţă,
Alta cu faţa spre moarte,

 Diamant ce taie-n două
Oglinda zilei.
Nedespărţită de cer
Ca apa de uscat,
La fel de limpezi amân
O, mamă,
Spre mine mâinile-ţi întinde:
 Spre cel care cu dor te-aşteaptă,
 Şi ţie apropiindu-mă,
 Apropie-mă liniştii ce eşti.
 Acum şi-ntotdeauna.”

Bibliografie:
1.      Alexandru, Ioan. Grigore Vieru. Prefaţă la volumul Grigore Vieru-„ Rădăcina de foc” – Bucureşti, Editura Univers, 1988
2.      Bogasiu, Sava. Grigore Vieru, -„Luceafărul de dincolo de Prut al limbii române”- Buzău, Editura ALPHA MDN, 2009
3.      Călinescu, Matei, -„Conceptul modern de poezie”, Piteşti, Editura Paralela 45, 2009
4.      Dolgan, Mihail – „Un poet înnăscut pentru copii: Grigore Vieru” - În volumul colectiv „Pagini de critică literară”- Chişinău: Literatură artistică, 1983

5.      Tudor Ţopa – „Voievozii inspiraţiei”,Chişinău, 2007