Grigore Vieru, poet al sufletului românesc



Grigore vieru, poet  al sufletului românesc

                                                                                 prof. Zăicescu  Laura-Gilda
Liceul cu Program Sportiv  Botoșani
                                                     
                                          
  Poet autentic al tuturor românilor şi nu doar al Moldovei, GRIGORE VIERU a preferat comunicarea deschisă, colocvială, sentimentală cu cititorul. În general, înclină spre o poezie a preaplinului emotiv (,,O poezie trebuie să fie  multă. Dacă-i  multă, e şi frumoasă”). Este poetul care a sacralizat copilăria, maternitatea, bucuriile simple, ca şi suferinţa ce se uită în ochii lui, a cântat iubirea, a trăit din iubire, a suferit din iubire, și a plâns de bucurie tot pentru iubire.
 Cel mai simplu și cel mai modest poet, cel mai curat în acțiune și cel mai revoltat în gândire, cel mai român și cel mai basarabean, Grigore Vieru s-a „judecat”singur, cu aceeași luciditate și onestitate care i-a caracterizat întreaga viață, pentru posteritate („Nu sunt un mare poet. Nu harul ci lacrima mea e mare.”).
  
   
În poezia lui Grigore Vieru dragostea este concepută ca un izvor veşnic din care cel însetat caută să-şi potolească setea; dragostea este flacăra aprinsă a unei lumânări care arde în marea catedrală a lui Dumnezeu, ea este sensul supravieţuirii; dragostea este locul în care omul îşi găseşte marea lumină, în care cei de aproape vor găsi identitatea strămoşească, pură şi nealterată: „Când am să mor, / să mă îngropi / în lumina ochilor tăi./…/Ca nimeni / să nu-mi joace pe mormânt,/ să nu fiu, ca strămoşii, pus / sub ierburi şi pământ -/ îngroapă-mă-n lumina / ochilor tăi, / femeie de pe urmă, / femeia mea dintâi.”(Când).
Grigore Vieru cultivă o poezie de dragoste din care reiese zbuciumul interior al celui aflat sub taina dorului. El se pronunţă pentru două tipuri de iubire: una pământeană, în care îndrăgostitul trăieşte toate formele de expresie ale sufletului, bucurându-se astfel de dimensiunile frumuseţii unei relaţii terestre, iar celălalt tip de iubire se bazează pe o relaţie cosmică ce se stăpâneşte în inima celui ce-şi trăieşte cu intensitate dorul faţă de natură. În poemul dialogal  „Mai spune-mi ceva”, Grigore Vieru divinizează relaţia terestră, îi conferă acesteia dimensiunile naturii astrale. Este preocupat de găsirea elementelor comune care fac din iubire un legământ universal. Poetul împleteşte elementele naturii organice în ochii iubitei, arătându-i astfel puternica legătură ce se iveşte prin contopire. „- A, iubite, a,/ Mai spune-mi ceva,/ Că mi-e drag să-mi spui/ Ce nu ştiu, drag pui,/ Că mi-e drag s-ascult/ De dragoste mult,/ Haide, spune-mi cum se/ Iubesc păsările.//- O, iubito, o,/ Cred că tot ca noi” (Mai spune-mi ceva). Astfel se face că, ipostaza dominantă în lirica viereană este „aceea a unei dragoste mari şi fericite”, care e luminată mereu de o credinţă neclintită şi care se vrea continuă – în devotamentul ei suprem – până şi dincolo de moarte.
              De asemenea, Grigore Vieru cultivă  perseverent  o  estetică  a ,, reazemului” moral, pe care  i-l oferă  pamântul, natura, cerul  şi frumuseţile acestora. Însă un capitol aparte în creaţia sa îl  constituie  poezia  de inspiraţie  naţională  şi  socială  pe  linia tradiţională Mihai  Eminescu - Vasile Alecsandri - George Coşbuc - Alexe Mateevici - Octavian Goga, poezia-strigăt existenţial,  oracular-mesianică sau înverşunat-pamfletară.
              În Scurtă istorie a literaturii  române, Dumitru Micu  susţine individualizarea  poetului: ,,Ce  diferenţiază  logosul  lui  Grigore Vieru, conferindu-i  un  prestigiu  special în  contextul liric republican, e o anume densitate, o tensiune,  o notă de  dramatism interiorizat, contrapunctate de  melancolii  liniştite, dulci,  şi de  gingăşii. Tonalităţile  în care se comunică aceste stări  variază,  natural,  de la o piesă la alta,  nu însă fără o mai mare frecvenţă  a unora,  îndeosebi a celor de  rezonanţă blagiană,  identificabile  în  unele dintre  versurile cele mai  izbutite: ,,O, mamă, / Dacă  ochii tăi s-ar  deschide  în  zori /  Şi ai  învia  pentru  o  clipă  din  morţi, / Cred    tot  în vârful  picioarelor /  Ai  umbla/  Ca    nu-mi  tulburi  somnul.”  (A  venit  toamna)
            ,, Mama  intră-n  mare. / Asfinţire lină. / Sfintei  mari întinderi / Cuvios se-nchină.”   (Cutremur)
               Poeziile  lui  Grigore  Vieru  se  caracterizează  prin  duioşie,  este evident  dorul  de mamă,  de spaţiu    sacru   al  satului, al ţării  natale, însă,  pe lângă tonul  tânguitor, descoperom  un  sentiment de responsabilitate :el foloseşte verbele  la persoana  întâi,  dar se  exprimă  în  numele unei  întregi colectivităţi  condamnate  la înstrăinare.
              Cât  de  evident  ne arată  Alex. Ştefănescu  rostul  lui  Grigore Vieru pentru noi,  pentru  români :,, Cine  doreşte să  afle ce au  păţit  românii  din  Basarabia  în  perioada  în care  s-au  aflat  sub stăpânire  sovietică  trebuie    citească  studii  de  istorie.  Cine  doreşte  însă    afle  ce au simţit  românii  din Basarabia  în  aceeaşi  perioadă  trebuie    citească  poezie  lui  Grigore Vieru. [...]  Fragil, copilăros, cu vocea zugrumată de un început de plâns, el  îşi  afirmă, totuşi, în  poezie  o  atitudine  de  bărbat. Chiar  şi  poeziile  lui cele mai  tandru-jucăuşe  sună  ca un imn:
         ,,Pe ramul  verde  tace / O  pasăre  măiastră, / Cu drag  şi  cu  mirare / Ascultă  limba  noastră..”                                                                                   ( Frumoasă-i  limba  noastră  )
             În  concepţia  lui  Grigore  Vieru, o bogăţie  fără  de preţ  a omului şi a poporului  din care el  face  parte este  graiul  matern,  parte  componentă  a  specificului  naţional. Una  dintre  cele mai  cunoscute  poezii, În  limba ta, îi defineşte  acest  crez :
           ,, În  aceeaşi  limbă / Toată  lumea plânge, / În  aceeaşi  limbă / Râde  un  pământ,”
dar,  totodată,  leagă graiul  matern  de trăirile  profunde ale omului :
          ,, Doar în  limba ta  / Durerea  poţi  s-o  mângâi, / Iar  bucuria / S-o  preschimbi în  cânt.”
             Poetul  susţine superioritatea  limbii  prin  asemănare cu  spiritul matern  inefabil :
         ,, În limba ta / Ti-e  dor de mama / Şi vinul  e mai vin, / Şi  prânzul  e mai prânz. / Şi doar în limba ta / Poţi râde  singur, / Şi doar în limba ta / Te poţi opri  din plâns ...”
            Impresionantă  este însă  şi  considerarea  limbii  materne  drept stare de suflet, expresie  surprinzătoare, plină de  semnificaţii  adânci  şi  sfinte :
           ,,Iar  când nu poţi / Nici plânge şi  nici  râde, / Când  nu poţi  mângâia / Şi nici cânta, / Cu-al tău pământ, / Cu  cerul  tău în faţă, / Tu taci  atunce / Tot  în  limba ta...”
           Conştient  de  valorile  perene – cele  spirituale -, Grigore  Vieru se  confesează  sincer, adresând o  rugăminte  civiincioasă, un testament  urmaşilor, o contopire cu zestrea  ce-o  păstrăm de la marele poet  naţional. În fiecare vers se simte  veneraţia  faţă de Mihai  Eminescu. O poezie care nu admite nici  metafora, dar nici ambiguitatea este ca  o revărsare  firească a sentimentelor de  iubire  atât  pentru  poetul  preţuit, cât  şi pentru  urmaşul demn:
        ,,  Lui  Mihai  Eminescu / Ştiu : cândva, la miez de noapte, / Ori la răsărit de  Soare, / Stinge-mi-s-or  ochii  mie / Tot  deasupra cărţii  Sale. / Am s-ajung  atunce,  poate, / La mijlocul ei  aproape. / Ci să nu închideţi  cartea / Ca pe  recile-mi pleoape. / S-o lăsaţi aşa deschisă, / Ca băiatul  meu ori fata / Să citească mai  departe / Ce  n-a  dovedit nici tata. / Iar  de n-au  s-auză  dânşii / Al  străvechii slove bucium, / Aşezaţi-mi-o  ca  pernă / Cu toţi codrii  ei  de  zbucium.”                                                                      ( Legământ)
          Limba română, se  observă, este folosită de  poet  cu mare  grijă, ca apa  în timp de secetă, aşa cum Alex. Ştefănescu  numeşte  arta  lui  poetică. 
           Este  clar că  emoţia trăită  de cititori la lectura textului  este  intensifictă  şi de  gândul  că mesajul în limba română  vine  dintr-un  fragment al  României  pierdut în  împrejurimile celui de-al  Doilea  Război Mondial  şi supus decenii la rând unei  rusificări  forţate.
           Deşi  facilă  la receptare, poezia lui Grigore Vieru  nu  presupune o expresivitate  involuntară, ci, dimpotivă, o  tehnică  a simplităţii de  un mare  rafinament, constând în  activarea  duioşiei  prin  construcţii  şlefuite sau  trecute  prin  graiul vechi,  plin  de  savoare  sacră, din care  s-a hrănit  însuşi  Eminescu.
           Este posibil ca, uneori, receptarea critică  a poeziei  lui  Grigore  Vieru să fie  afectată  de prejudecăţi – politice sau  estetice. Consensul  cu aspiraţiile naţionale nu a diminuat, ci, dimpotrivă, a dat  amploare  dimensiunii  valorice  a operei  lui  Grigore  Vieru; se remarcă, înainte de  toate, personalitatea  poetului, capacitatea  lui de a  emoţiona, indiferent de  tehnica  pe  care  o  foloseşte.
          De fapt, ca oricare  mare poet, Grigore Vieru şi-a exprimat  concepţia  despre  creaţie  şi despre  creator în  două  poezii   intitulate identic, Ars  poetica.
          Într-una, esnţialul  creaţiei este cuprins  alegoric în ,,statuia” cioplită pe întuneric şi nu  în ,,pietroaiele” din jur pe  care  se  grăbesc  unii  dimineaţa  să le vadă.
           În  cealaltă, viziunea este  una parabolică, evidenţiind forţa  creaţiei, puterea  clădită pe  jertfă care  învinge timpul, devenind eternitate:
           ,,Merg eu  dimineaţa, în frunte[...] / Vino moarte din urmă / Cu spicele  roşii în  braţe / Ale  sângelui  meu [...] / Şi  toţi  suntem  luminaţi / De-o  bucurie neînţeleasă.”
           Efectul  plăsmuirii  poeziei  de către poetul  Grigore Vieru  este chiar  această ,, luminare” invocată  în  creaţia  sa, luminare pe  care  până  azi o  simţim, o  trăim  şi, la  lectura  versurilor  sale – este  drept - ,,o  bucurie neînţeleasă” ne  cuprinde.
            Şi rostul  poeziei  acesta  este: de a ne copleşi, de  a ne  contamina  de starea  propriului  ei  creator. Este  cu atât  mai  încurajator  pentru  noi    redescoperim  în  viziunea  poetului  Grigore Vieru  atitudinea  ciobanului mioritic,  demnitatea  existenţială  a  omului  din  popor:
           ,,Nu am, moarte, cu  tine nimic, / Eu nici  măcar nu  te  urăsc. / Vei  fi mare  tu, eu  voi fi  mic, /  Dar numai  din  propria-mi  viaţă  trăiesc.”                       (  Nu  am,  moarte, cu  tine  nimic...)
            Învingătoare  este  însă  vitalitatea,  autorul  elogiind  semnele  dăinuirii  omului  pe  pământ  într-o  poezie  de  referinţă, Metafora :
            ,, Îmi  arunc în  apă  copiii, / În  adânca,  strălimpedea / Apă  a  graiului / Să  văd  cum înoată[...] / Bucurii  simple / Dar  care  dorul  de  viaţă-mi  aprind. / Şi nu  există  moarte! [...]”

Bibliografie:
*coord.Colesniuc, Iurie,   Literatura  română. Dicţionar-antologie de  istorie  şi teorie
                                         Literară (pp.508-514), Ed.Museum, 2000, Chişinău
 *Micu, Dumitru,              Scurtă  istorie  a  literaturii  române
                                          Bucureşti, 1995
*Ştefănescu,  Alex.,            La  o  nouă  lectură: Grigore  Vieru
                                           în  România  literară,,  Nr.38,2000





SIMPLU: GRIGORE VIERU

RUSSU Monica-Elisabeta, învăţământ primar, profesor învăţământ primar,
Şcoala Gimnazială Mihai Viteazul” Tg-Mureş


Rezumat: Un gând exprimat în prezenta lucrare, intitulată „Simplu: Grigore Vieru”, cuprinzător prin prisma simplităţii copiilor, a purităţii şi inocenţei  acestora, surprinse în poeziile maestrului şi redate apoi tot copiilor la clasă, în cadrul orelor de specialitate

Dezvoltarea emoțională a școlarului mic prin opera lui Grigore Vieru




Zainea Elena, profesor  pentru învățământ primar, definitivat,
Școala Gimnazială „Căpitan Aviator Mircea T. Bădulescu” Buzău


În perioada micii școlarități unul dintre cele mai facile instrumente pe care dascălul le are la îndemână pentru a dezvolta componenta emoțională a personalității copilului este literatura. Prin intermediul acesteia realitatea este recreată în toată complexitatea ei oferindu-i elevului un întreg univers de gândire și sentimente

Laboratorul de creaţie a lui Grigore Vieru




Vultur Doina Veturia
Profesor învăţământ primar
Gradul I
Şcoala Gimnazială „Mihai Viteazul”, Tg-Mureş


Grigore Vieru ne-a lăsat drept moştenire o operă care abia de acum încolo, după trecerea lui la strămoşi, cum îi plăcea să spună, îşi va arăta adevărata sa dimensiune. O operă pe cât de vastă, pe atât de valoroasă : creaţie poetică, aforistică, publicistică, interviuri.

GRIGORE VIERU,POET AL NEAMULUI ROMÂNESC




VLEJU NICULINA
EDUCATOARE,GRAD DIDACTIC II
ȘCOALA GIMNAZIALĂ TIMIȘEȘTI

,Sunt iarbă. Mai simplu nu pot fi” – aşa se definea poetul Grigore Vieru, maestru al cuvântului, iubitor de plai, de limbă şi de neam. A iubit poporul român până la lacrimi şi şi-a consacrat întreaga sa viaţă copiilor, îndrăgostiţilor, maturilor, lăsându-ne o operă monumentală,

GRIGORE VIERU, poetul neamului nostru




Vereștiuc Gabriela
Școala Gimnazială Nr. 2 Victoria Hlipiceni


,,Sunt iarbă. Mai simplu nu pot fi” – aşa se definea poetul Grigore Vieru, maestru al cuvântului, iubitor de plai, de limbă şi de neam. A iubit poporul român până la lacrimi şi şi-a consacrat întreaga sa viaţă copiilor, îndrăgostiţilor

Grigore Vieru- poetul arhetipurilor




Ursache Angelica, Profesor pentru învăţământul primar, Grad didactic II
Şcoala Gimnazială Nr. 10 Botoşani


         ,,Sunt iarbă. Mai simplu nu pot fi!” – aşa se definea poetul Grigore Vieru.
A fost maestru al cuvântului, iubitor de plai, de limbă şi de neam. A iubit poporul român până la lacrimi şi şi-a consacrat întreaga sa viaţă copiilor, îndrăgostiţilor, maturilor,

Motivul ”Mama”în creația poetului Grigore Vieru



Ungureanu Paraschiva, psihologie, grad didactic I, Școala Gimnazială Nr.10


Rezumat
Duioşia, delicateţea feminină, dorul sfâşietor de casa părintească, adorarea mamei, apartenenţa sufletească irevocabilă la lumea satului, tonul tânguitor le-am întâlnit şi la Serghei Esenin. La Grigore Vieru apare, în plus, un sentiment de responsabilitate.

Grigore Vieru-poet fără frontiere


Grigore Vieru (n.1935-d.2009), poet român din RSSM, ulterior R.Moldova

Prof. înv. primar Tudorache Loredana-Ștefania-gradul II-Școala Primară nr.2 Stâncești, comuna Mihai Eminescu, județul Botoșani

            Grigore Vieru, poetul basarabean fără frontiere, iubit, elogiat, sărbătorit de cei cu inimă română, a militat mereu pentru reîntregirea neamului românesc și a fost ambasadorul limbii române. Și-a dedicat viața literaturii, dreptății și copiilor,

Grigore Vieru – ființă întru poezie: poet al copilului și cântăreț al valorilor umane


Suciu Mariana, profesor, grad didactic I
Școala Gimnazială Asău
Grigore Vieru,uriaş poet al neamului românesc, a venit în literatură, aşa cum mărturiseşte, din singurătate şi din suferinţă, din golgota Basarabiei şi a Limbii Române.

Cine a fost, este şi va fi Grigore Vieru?

                                  

Profesor de matematică Stanciu Oana-Mihaela
Colegiul Tehnic „Dimitrie Ghika” Comăneşti


                                    „Iubiţi-l pe Vieru plecat la Dumnezeu
Ce s-a-ndurat de dânsul în ceasul cel mai greu.
Iubiţi-l pe Vieru, basarabean român
El a fost mesagerul Moldavei şi atunci şi acum.”
      Ȋn data de 14 februarie 1935, în satul Pererîta, în familia lui Pavel şi a Eudochiei Vieru, născută Didic se naşte poetul Grigore Vieru, cel care ne-a mărturisit tot ca să ne facă mai creştini, mai patrioţi, mai buni. Ȋn anul 1957 debutează editorial cu versuri pentru copii, „Alarma”, apreciată de critica literară. Maestrul Grigore Vieru scrie o celebră carte pentru preşcolari „Albinuţa”. De ce scrie pentru copii? Poetul considera că : „Un cântec frumos pentru copii poate apăra în viitor o patrie.” Ȋnsuşi poetul afirmă că „cântecul îmi înalţă sufletul şi mă îndeamnă a trăi”, „cântecul este fiinţa cea mai paşnică şi internaţională...” Poezia lui e ca un strigăt, ca o chemare. Ea nu trebuie doar citită, ci şi auzită, ascultată. Temele şi motivele lirice fundamentale ale lui sunt variate: veşnicia neamului nostru, a patriei şi pământului strămoşesc (graiul strămoşesc, protestul antirăzboinic...), mama şi dragostea tuturor începuturilor.
         Ce reprezintă mama pentru poet?
    „Mama este copilăria noastră îmbătrânită. Ea e cea mai scumpă... E norocul lui... I-a dat poetului inima ei şi mâinile, şi steaua şi izvorul, şi cuvântul şi graiul...”
Poetul Grigore Vieru era ataşat de oamenii de la Soroca, această localitate fiind ca a doua casă pentru el. Sorocenii simţeau că poetul îi apropia de Dumnezeu, de limba română şi nu în ultimul rând de istorie. „Grigore Vieru este un luceafăr al limbii române de dincolo şi de dincoace de Prut. ”
      Poetul  se defineşte exemplar: „-Numele de familie şi prenumele?/ -Eu./ -Anul de naştere? /  - Cel mai tânăr an: / când se iubeau /  părinţii mei./ -Originea?/ -Ar şi semăn/ dealul acel/ din preajma codrilor. / -Ştiu toate doinele/ - Profesiunea?/ -Ȋmi iubesc plaiul. /- Părinţii?/ -Am numai mamă,/ -Numele mamei?/ -Mama/ -Ocupaţia ei/-Aşteaptă./ -Ai fost supus/ judecăţii vreodată?/ -Am stat nişte ani închis în mine/ -Rubedenii peste hotar ai?/ -Da. Pe tata. Ȋngropat./  Ȋn pământ străin. Anul/ 1945.”  
      Atunci când limba română trebuia stârpită din Republica Moldova se naşte poetul care reînvie în inima fraţilor noştri români, răpiţi de duşmani, patriotismul, adevărul istoric şi dragostea pentru patria mamă. Aşa cum afirmă şi în poezia „Tricolorul” : „Străine pofte ne-au răpit/ Când via dulce, când ogorul,/ Dar nimeni nu a izbutit/ Din piept să smulgă Tricolorul./ Fusese vremea mult prea cruntă, / Şi-atât ne-a ars de dânsul dorul,/ Că azi ne strângem şi la nuntă/ Şi la botez cu Tricolorul. ” El consideră că patria mamă a fost binecuvântată de Hristos care a smuls tricolorul din curcubeie şi la dat românilor, ca şi în momentele cele mai grele când vin cotropitorii, Tricolorul ne ocroteşte.  Poetul Grigore Vieru în poezia „ Cântarea scrisului nostru”   afirmă că: „Cine întâi îţi fură scrisul, / Celelalte-ţi ia apoi! / Vremuri alte vin să nască / Omul unui nou destin./ Cum minţitu-m-ai, strâmb dascăl,/ Scrisul meu că mi-e străin. / Şi din gură şi din carte/ Cum minţitu-m-ai mereu, / Cum urâtu-m-ai de moarte/ Când aflai că-i scrisul meu!/ Ştiu: eşti gata să mă rumegi/ Ȋn slugarnicii tăi cleşti/ Când mă uit cu ochii umezi/ Către crinii latineşti. ”  Prin cântec şi poezie, el a transmis basarabenilor şi românilor din patria mamă dorinţa de unire, dragostea pentru fraţii săi de care au  fost despărţiţi forţat. A avut o bună colaborare cu Ion şi Aldea Teodorovici, dând viaţă unui imn foarte cunoscut , cu o tematică profundă-  „Eminescu să ne judece.”  Momentele de cumpănă ale vieţii sale au fost depăşite cu ajutorul celor trei îngeri păzitori: Mama, Divinitatea, Limba Română, tămăduitorii sufletului său. A luptat pentru regăsirea unităţii naţionale şi culturale, iar în poezia sa, în glasul ei de bocet, de rugăciune sau de răzvrătire, de chemare la redeşteptare şi demnitate naţională, pulsează sufletul neamului românesc. „Nu mai am loc/ Pe-al meu pământ/ De ochii străinului,/ De câte văd ei în jur/ Şi apucă!/ O ţin în braţe pe mama,/ Ca pe o iubită;/ Că nu mai are loc/ Nici ea pe pământ.”
   Idealurile neamului au fost mai presus decât propria fiinţă, iar limba română a fost limba în care a pătimit, a scris şi a iubit: „Ȋn aceeaşi limbă/ Toată lumea plânge,/ Ȋn aceeaşi limbă râde un pământ./ Ci doar în limba ta/ Durerea poţi s-o mângâi,/ Iar bucuria/ S-o preschimbi în cânt.//    Ȋn limba ta/ Ți-e dor de mama,/ Şi vinul e mai vin,/ Şi prânzul e mai prânz./ Şi doar în limba ta/ Poţi râde singur, / Şi doar în limba ta/ Te poţi opri din plâns. ”
     Eugen Simion afirmă că „Grigore Vieru este ultimul poet cu Basarabia în glas....obsedat de trei mituri: Limba română, Mama şi Unitatea neamului.” Poetul identifică figura mamei cu patria-mumă, cu glia şi cu limba: „Mamă,/ Tu eşti patria mea!/ Creştetul tău-/ Vârful muntelui/ Acoperit de nea./ Ochii tăi-/ Mări albastre./ Palmele tale-/ Arătările noastre.(...) Basmaua-/ Steag, / Zvâcnind/  Ca inima.../ Mamă,/ tu eşti patria mea!”
  Ȋn anul 1996, poetul pune o piatră funerară comună pe mormântul mamei sale cu următoarele epitafuri : „Pierzând pe mama, îţi rămâne Patria, dar nu mai eşti copil ”, iar pentru sine: „Sunt iarbă, mai simplu nu pot fi.”
   La sfârşitul anilor ’80, Grigore Vieru se găseşte în prima linie a Mişcării de Eliberare Naţională din Basarabia, textele sale având un mare rol în deşteptarea conştiinţei naţionale a românilor din Basarabia. Vieru este unul dintre fondatorii Frontului Popular din Moldova şi se află printre organizatorii şi conducătorii Marii Adunări Naţionale din 27 august 1989. Participă activ la dezbaterile sesiunii a XIII- a a Sovietului Suprem din RSSM în care se votează limba română ca limbă oficială şi trecerea la grafia latină.
         Pe 16 ianuarie 2009 , Grigore Vieru a suferit un grav accident de circulaţie şi a fost internat la Spitalul de Urgenţă din Chişinău. Ȋn data de 18 ianuarie 2009, poetul  încetează din viaţă, în urma unui stop cardiac din care nu a mai putut fi resuscitat.
    „Dragi feciori, pe-acest pământ,/ Nici eu veşnic nu mai sânt,/ Nu sânt veşnic, voi pleca, /Unde voi mă veţi uita,/ Şi de unde nimenea/ Nu s-a mai întors cândva./ V-am crescut, v-am ridicat,/  Mă pot duce,/ Mă pot duce împăcat./ M-au pândit jivinele,/ M-a iubit şi binele./ Eu mă duc, copii cuminţi,/ N-am averi să le-mpărţiţi./ Vă las numai visul meu care a trudit din greu./ V-am crescut, v-am ridicat,/ Mă pot duce,/  Mă pot duce împăcat./ Ȋntre voi, pe-a vieţii scări,/ Să nu fie supărări,/ Că zilele pe pământ aşa de puţine sânt./ Şi nu-i alt noroc mai drag decât fratele din prag./ V-am crescut, v-am ridicat/, Mă pot duce,/  Mă pot duce împăcat. Lângă doină şi izvor nu-i uşor să-ţi fie dor,/  Nu-i uşor să fii curat pe pământ înstrăinat./ Vă las dorul cel durut şi nădejdea de la Prut./ V-am crescut, v-am ridicat,/ Mă pot duce,/ Mă pot duce împăcat.”
        Maestrul Grigore Vieru nu a murit, a rămas printre noi şi ne învaţă în continuare ce înseamnă patriotismul, dragostea de fraţi, de limba noastră românescă şi nu în ultimul rând îndemându-ne să nu ne pierdem sentimentul fundamental al apartenenţei la neamul românesc. „România este o ţară plină de câmpii, munţi, ape, cântece, istorie şi graniţe.”
      El va rămâne un poet dârz, un cuget tare, un spirit incoruptibil, iar valoarea, adevărul şi reprenzentativitatea poeziei lui Grigore Vieru fac din regretatul poet o prezenţă emblematică a literaturii române contemporane.


Bibliografie:
  1. Grigore Vieru, „Taina care mă apără”, Iaşi, Editura Princeps, 2008.
  2. Cimpoi Mihai, „O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia, 1996.   
  3. Corbu Daniel „Grigore Vieru în amintirile contemporanilor”, Antologie, Princeps Edit, 2009.
  4. ro.wikipedia.org