Imaginea satului şi a casei părinteşti în poezia lui Grigore Vieru

Profesor Mariana Damian
 Limba şi literatura română - Limba şi literatura latină, grad didactic I,
Liceul Pedagogic „Nicolae Iorga”, Botoşani


Satul şi casa părintească constituie pentru Grigore Vieru sărbători ale sufletului, locuri fixe în geografia fiinţei sale, care devin eterne ca şi cântecul său.
Grigore Vieru prezintă un sat special, Pererita, satul său de pe malul Prutului, cu jalea ce îl domină, fiind despărţit de trupul ţării şi de neamul românesc.
Poeziile din volumul „Rădăcina de foc” pun în lumină frământările şi zbaterile poetului pentru căutarea cuvântului „potrivit” prin care să ilustreze trăirile sale faţă de poporul său, faţă de locul sfânt în care s-a născut, faţă de mamă, care este centrul existenţei sale. Din acest volum se revarsă amărăciunea celui izgonit din trupul ţării, căreia îi închină toată credinţa şi dragostea sa, într-o poezie unică, originală, care devine o lecţie de adânc şi adevărat patriotism pentru posteritate.

După ce unul dintre cei mai mari poeţi români de peste Prut, Grigore Vieru, a plecat, intempestiv, în Eternitate, ne dăm seama cât de greu este să-i refacem imaginea din versuri şi aforisme, încercând, de fapt, să exprimăm inexprimabilul.
Singurul raport dintre Poet şi Eternitate rămâne Frumosul, adică Poezia, care reprezintă esenţa gândirii şi simţirii celui care a creat-o, în fond, un act de automărturisire a omului ca om.
Mereu întors în sine şi aplecat asupra Lumii şi a Vieţii, pe care le iubea ca pe nişte sărbători ale sufletului, Grigore Vieru meditează asupra sensului existenţei, asupra vieţii trăite, cu întâmplările ei, şi asupra celor dragi, căci, după propria mărturisire „Poetul nu-i decât iubire” („Ars Poetica”, în vol. „Rădăcina de foc”, pag. 187), iar „destinul său agitat” este limba română („Duminica cuvintelor”).
Grigore Vieru a trecut pe harta literaturii române numele unui sat, al său, Pererita, sat românesc de peste Prut, cu o sonoritate aproape stranie, aflat la mică depărtare de Miorcanii lui Ion Pillat. Acest sat va găsi înflorire în sufletul copilului, pentru că aici şi acum se plămădeşte conştiinţa unui destin, care va purta satul, cu toate ale lui, în lumea largă. În felul acesta, satul devine, pentru copil, centrul lumii, loc unde îşi va plasa şi el personalitatea.
Despre sat şi casa părintească au scris nume ilustre, iar textele lor au fost reţinute de istoria literaturii. Amintim doar pe Octavian Goga şi pe George Coşbuc, ale căror condeie strălucite au impresionat generaţiile de cititori de după ei. Nu e mai puţin adevărat că şi lui Eminescu îi era dor de „natala vâlcioară”, de casă, de mamă şi de toţi cei dragi. Grigore Vieru intră, cu aceste poezii, într-o galerie de poeţi străluciţi din literatura noastră.
Aşezată într-o latură din vatra satului, casa părintească adăposteşte tot ce îi este mai drag poetului. Aici se află motivele succesivelor reîntoarceri: mama, surorile, amintirea tatălui ucis în război, grădina, ogoarele, oamenii satului.
Un sat lung, cu o uliţă principală, devine simbolul drumului din Destin, al plecării spre alte depărtări, dar şi al întoarcerii la locul „de baştină”.
Casa devine un loc sfânt pentru Grigore Vieru: aici este mama, aici sunt sărbători şi se trăieşte după obiceiuri şi tradiţii, aici trăieşte viitorul poet primele înţelesuri adânci şi tot aici trăieşte durerea şi jalea despărţirii de trupul ţării, de neamul său, de graiul românesc. Acest disconfort îl va însoţi toată viaţa, motiv pentru care a simţit, ca o datorie, dorinţa să vorbească sănătos şi corect limba mamei, în dorul său pentru desăvârşire. De aici, frământările şi zbaterile pentru căutarea cuvântului potrivit, pentru potrivirea lui între alte cuvinte, astfel încât să obţină ideea. Dealtfel, însuşirea corectă a limbii române este considerată de Grigore Vieru o îndatorire patriotică, fiindcă în această limbă se exprimă un popor, râde şi plânge, cântă, îi este dor de mamă sau se poate opri din plâns. Dar patria devine sinonimă cu Patria sa de Cuvinte. Tradiţia, dragostea şi viitorul vor fi apărate în toată opera poetului.
Când, în 1988, poetul lansa antologia „Rădăcina de foc”, făcea următoarea precizare: „Dacă viitorul (…) mă va lua în seamă, l-aş ruga să mă caute în acest volum.” (pag. 10). Ceea ce şi facem.
„Rădăcina de foc” trimite spre obârşii, la „izvorul de sub dealuri străbune” („Izvorul”), la amintirea bunicului, la nesomnul tatălui, la cântecul mamei, la pământul străbun, la versul lui Eminescu.
Satul Pererita e un „sat picurat alb pe deal/ca sarea sudorii de bivol”, unde Soarele asfinţeşte „în jalea tăcută a mamei” şi unde, în amurg, „simţi suflarea veciei”, căci „Aici în roditoarea mea humă /odihni-se-vor oasele mele”.
Figura mamei se află în centrul existenţei sale, ea căpătând o importanţă de dimensiuni cosmice, „între cer şi pământ”, între iarbă şi stea, elemente care ştiu cum o cheamă şi ce gândeşte. Dragostea copilului nu supradimensionează figura mamei, ci o aşază, după logica sa, în centrul Universului trăirii sale. Tot ea va fi cea care va lumina, cu blândeţea sa, întreaga casă.
Casa părintească devine personaj, simbol, faţă de care poetul trăieşte un sentiment de vinovăţie, uneori: „Tu mă iartă, o, mă iartă, / Casa mea de humă, tu, / Despre toate-am scris pe lume, / Numai despre tine nu”. Şi nu e numai atât! A luat-o pe mama la oraş, „Şi-aţi rămas acuma, ia, / Vai, nici tu în rând cu lumea / Şi nici orăşancă ea.” Ba a făgăduit că-i va trage lumină, că vor tăcea împreună, „cu văz tulbur şi durut”, dar, spre nemângâierea Poetului, a rămas doar o „Casă văduvă şi tristă / De pe margine de Prut.”(„Casa mea”).
Iubindu-şi ca nimeni altul locurile natale şi trăind durerea celui izgonit din trupul Ţării, poetul se întoarce acolo unde lăicerele poartă „greul lor colorat”, iar mama se ruşinează de „pământul de sub unghii şi din crăpăturile degetelor”. Liric şi vibrant, copleşit de realitatea văzută şi trăită, Poetul izbucneşte într-o formulare definitorie: „O, neamule, tu / adunat grămăjoară, / ai putea să încapi / într-o singură icoană!” („Acasă”).
Dar el fixează şi condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească cineva pentru a avea dreptul să sărute acest pământ sfânt: să fie „sămânţă”, „tunet”, „ploaie”, „lumină”, „os de-al fratelui său”, „brăzdar” şi „doină” („Dar mai întâi”).
Jurând dragoste pământului, jură dragoste şi mamei căreia nu îndrăzneşte să-i „mâzgălească” „Dumnezeul din privire”. Cântecul de leagăn al poetului a fost cântecul maşinii de cusut, unde mama tivea năframe „cu lacrimile” ei şi făcea gulere înflorate cu „lacrimile mele” („Cântec cu acul”).
Copil fiind, poetul aştepta să vină mai ales duminicile, în căsuţa curată în care era şi mama alături, odihnindu-se, respirând împreună mireasma florilor de salcâm sau ascultând zvonul clopotului care „Curgea pe-ntregul sat” şi care „Putea fi-ntins ca mierea / Pe pâine şi mâncat.” Constatarea sa, retrăind în amintiri, este că: „Era-n duminici  altfel / Şi totul parcă nou / La alba-ne căsuţă / Curată ca un ou.” („Duminică). De aceea, Poetul consideră că mama este aceea care i-a dat sufletul cu care să plece în lume, mama care făcea să se umple de miresme casa şi împrejurimile, de la pâinea pe care o cocea în cuptorul „vetrei părinteşti”. Iată de ce „Tot ce-i dor e neuşor”.
Credinţa mamei în copil şi iubirea faţă de el trece toate hotarele, oricâte piedici s-ar ivi. Dintre toate femeile aşteptate de poet, a venit una singură: mama.
În casă se află şi masa, în jurul căreia, în zi de onomastică, se adună oaspeţi. Dar căsuţa, „curată ca un ou”, e mică. În jurul mesei, nu mai este loc pentru mama. Copilul observă şi îl doare că nu îi este alături, să-şi aplece capul spre umărul lui.
În „Cântec de leagăn pentru mama”, poetul prezintă tot atmosfera din casă, când toate dorm în „casa ta bătrână”: nepoţii, blidele, rufele, treptele scării, iar, afară, via, greieruşul, îndemnând-o şi pe ea să doarmă, să se viseze copilă, aşa cum nu mai ţine minte, fiind mult de atunci, căci, deja, a albit.
Chiar dacă feciorul o roagă pe mamă să nu mai ostenească la ţară şi să se mute la el, răspunsul ei e al unui om care a trudit  şi e legat de viaţa pe care a dus-o şi de locul unde a muncit („Fiule, în cuibul tău, / Ameţesc şi-mi vine rău/…/ Eu de n-am la geam un nuc  /  Gălbenesc şi mă usuc.”)
Despre statornicia neamului  vorbeşte şi dealul unde pământul e ca untul şi, pe el, creşte pâinea. Pe deal ară plugarul , coseşte iarba cosaşul, sunt voinici cu spada la şold şi poeţi „cu lira-n lacrimi”. De veacuri sunt la locul lor şi dealul, şi izvorul, dar nimeni nu le-a putu clinti din loc („Tu, Domnule”).
Satul, considerat „mare învăţat”, este acela care l-a deprins pe poet cu dorul de ţară, cu dorul de lume şi l-a învăţat să cânte frumos. Acest elogiu adus satului, Grigore Vieru l-a învăţat şi de la înaintaşi (Lucian Blaga), pe care i-a considerat drept exemple, dar sentimentul iubirii faţă de sat îl purta şi în sufletul său („Satule”), considerând că acasă  „Patria mai liniştită este / Şi mai a mea”. Acasă, poetul priveşte în fântână „ca în istorie”; mama reprezintă trecutul cald, conferindu-i siguranţa viitorului; săteanul umblă prin ploaie descoperit „ca într-un ritual”; melcul din palma copilului preţuieşte mai mult „decât tot argintul lumii”; ferestrele stau „deschise-n univers” („Casa părintească”). Ce lecţie adâncă, adevărată şi frumoasă de patriotism ne dă poetul, în poeziile sale despre sat şi casa părintească! Puţini poeţi din literatura română reuşesc acest lucru! De fapt, întreaga poezie a lui Grigore Vieru este o lecţie despre dragostea de patrie, pentru că el cunoaşte cel mai bine acest sentiment, trăind sub stăpânire străină, departe de neamul său.
Dar cel mai impresionant testament este formulat de poet în poezia „Casa părintească”, pusă pe muzică de Mihai Ciobanu, amândoi autorii vibrând la unison şi trezind în cititor emoţii adânci, căci expresia poetică şi cea muzicală sunt atât de fireşti, de curate, de umane, încât cuceresc şi determină trăiri de mare sensibilitate.
Poetul se adresează fraţilor, pe care îi roagă să nu vândă casa părintească, întrucât banii nu acoperă valoarea ei sentimentală, după cum nu e firesc să dispară fereastra, „cea la care mama ne-aştepta”. Legea firii, a statorniciei, a continuităţii neamului, sunt formulate clar şi legic: „casa părintească nu se vinde” şi „nici pragul părintesc”, fiindcă „Dintr-atâtea locuri dragi şi sfinte, / Ochii mamei încă ne privesc.” În cazul în care casa va fi vândută străinilor, aceştia vor „schimba lăcate”, „vor pune şi ferestre noi”, iar casa va privi „ca la străini” la copiii care vor mai trece pe lângă ea. Mai mult de atât, urmaşii au datoria de a păstra cu sfinţenie ceea ce au primit de la părinţi şi de transmite mai departe urmaşilor lor, pentru că vor fi întrebaţi de părinţi, când şi ei vor pleca din viaţă „Ce mai face casa lor cea dragă, / cine are grijă azi de ea?...”.
În Albumul alcătuit de Asociaţia Culturală „Regal D’Art”, în memoria lui Grigore Vieru, se află un capitol, din „Biblioteca de rouă…”, care conţine versuri şi gânduri ale poetului, referitoare la casa părintească, din care cităm câteva: „am o casă ale cărei ferestre se varsă neîntrerupt în apele Prutului, ca Dunărea în mare”; „în propria casă, să te aşezi la masă, ca musafirul lui Dumnezeu”; „pasăre mai frumoasă ca fumul deasupra casei părinteşti, nu s-a văzut”.
Grigore Vieru a trăit sub vraja frumosului, rămânând legat de sat şi de casa părintească, pe care le-a trecut în nemurire. Satul şi casa înseamnă Întregul, asemeni mamei care le gospodăreşte. Poetul şi-a cântat cântecul destinului, neştiind că va aluneca, înainte de vreme, în împărăţia de unde nimeni nu se mai întoarce.
Tot ceea ce a lăsat scris Grigore Vieru e profund românesc, la modul sublim. Prin opera sa, poetul ne-a arătat cât preţuiesc glia şi casa părintească, printre altele, pentru cineva forţat să trăiască departe de patria mumă.
Copilăria, casa, satul stau sub semnul nemuririi, în opera lui Grigore Vieru, pentru că opera nu este altceva decât o lungă biografie sufletească. Nici drama războiului, nici drama despărţirii de ţară, nici faptul că şi-a petrecut copilăria fără jucării nu l-au împiedicat pe Grigore Vieru să gândească la Frumos şi să cânte frumuseţile vieţii.
Grigore Vieru este un poet modern, care creează o poezie de mare muzicalitate, găsindu-i el însuşi melodie sau opera sa fiind, cu prioritate, la îndemâna muzicienilor, la fel cu poeziile lui Eminescu.
Opera sa e o patrie de cuvinte, pe care, dacă o străbate, cititorul are numai de câştigat. Pe lângă opera pe care Grigore Vieru a lăsat-o, a mai formulat un testament ce aparţine omului care a fost: „vă las dorul meu durut / şi nădejdea de la Prut”. („Testament”)

Bibliografie:
Grigore Vieru, „Rădăcina de foc”, Editura Univers, Bucureşti, 1988
Grigore Vieru – Testament către Fuego”, Album, colecţia Regal de Poezie, Asociaţia Culturală „Regal d’Art”, Iaşi, 2012




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu