Antonovici Gabriela, profesor învățământ primar, grad didactic I, Școala
Gimnazială Târgu Trotuș
Grigore Vieru a fost, incontestabil, o voce singulară,
de o expresivitate deosebită în peisajul poeziei româneşti. Versurile sale au
ilustrat, într-un regim al excelenţei rostirii lirice, stări de spirit de o
rară autenticitate, conturate în enunţuri poetice armonioase şi limpezi,
sugestive și sincere.
,,Sunt iarbă. Mai simplu nu pot fi” – aşa se definea poetul Grigore Vieru,
maestru al cuvântului, iubitor de plai, de limbă şi de neam. A iubit poporul
român până la lacrimi şi şi-a consacrat întreaga sa viaţă copiilor,
îndrăgostiţilor, maturilor, lăsându-ne o operă monumentală, de o muzicalitate
şi-o frumuseţe rară. Poet liric, cu o sensibilitate mare dedică poezii
sufletului omenesc. Poet al mamei, al dorului şi al dragostei, al baştinei, al
izvorului, al naturii – poet al lucrurilor sacre, aşa e definit Grigore Vieru.
Grigore Vieru este mai mult decât un
poet, este însuşi sufletul Basarabiei. Pentru el dispariţia fizică nu înseamnă
moarte, el trăieşte prin poezie, prin frumosul cultivat. Tot ce e mai frumos
astăzi poartă numele lui Grigore Vieru. El a fost, este şi va rămâne Pilonul de
rezistenţă al Culturii Naţionale. Poetul a ştiut cel mai bine să aşeze alături
cuvintele precum Grai, Mamă, Patrie, Iubire şi de aceea merită cununa
recunoştinţei noastre. Creaţia lui Grigore Vieru aduce dovada forţei
sacralizante a poeziei şi dragostei. Versul său vădeşte o energie creatoare în
stare să apropie pe poet de Dumnezeu: „Scriu pentru că vreau să-L văd pe
Dumnezeu de aproape”, iată programul lui Vieru, formulat succint într-un gând
de-al său.
Nichita Stănescu
spunea că „Grigore Vieru este un Mare şi Adevărat poet. El transfigurează
natura gândirii în natura naturii. Ne împrimăvărează cu o toamnă de aur. Cartea
lui de inimă pulsează şi îmi influenţează versul plin de dor, de curată şi pură
limpezire” .
Nimic strident în lirica lui
Grigore Vieru, nimic evaziv sau fals. Versurile lui se înscriu într-un program
literar ce are ca element esenţial apărarea şi ilustrarea limbii române,
integritatea acesteia într-o ţară în care s-a refuzat, decenii de-a rândul,
dreptul de cetăţenie al acestei limbi. Recursul la sentimentul patriotic
autentic, starea de sinceră şi ardentă implicare cetăţenească în destinul
propriei patrii, toate acestea au reprezentat imperative imediate ale
creaţiilor sale, cărora poetul li s-a dedicat cu dăruire, spirit al jertfei şi
credinţă.
Cărţile de poezie ale lui Grigore
Vieru (Numele tău, Un verde ne vede, Izvorul şi clipa, Cel
care sunt, Hristos nu are nicio vină, Rugăciune pentru mama, Taina
care mă apără etc.) rămân repere fundamentale ale poeziei româneşti de azi.
O poezie precum În limba ta ni se prezintă ca o profesiune de credinţă a
unui scriitor cetăţean, ce a aşezat mereu, mai presus de propria fiinţă,
idealurile neamului, celebrând, în versuri înfiorate de patos, limba română,
limba în care a pătimit, a scris şi a iubit: „În aceeaşi limbă / Toată lumea
plânge, / În aceeaşi limbă / Râde un pământ. / Ci doar în limba ta / Durerea
poţi s-o mângâi, / Iar bucuria / S-o preschimbi în cânt. // În limba ta / Ţi-e
dor de mama, / Şi vinul e mai vin, / Şi prânzul e mai prânz. / Şi doar în limba
ta / Poţi râde singur, / Şi doar în limba ta / Te poţi opri din plâns”.
Cred că latura de cea mai
autentică profunzime a poeziei lui Grigore Vieru este aceea a responsabilităţii
civice a scriitorului, a omului de cultură, care se simte, cu fiecare gest pe
care îl face, cu fiecare cuvânt pe care îl rosteşte, adânc răspunzător de
soarta neamului său, de destinul limbii în care s-a născut şi în care respiră.
Eugen Simion subliniază că „despre Grigore Vieru am putea spune că este ultimul
poet cu Basarabia în glas. Un poet mesianic, un poet al tribului său, obsedat
de trei mituri: Limba română, Mama şi Unitatea neamului. Un poet elegiac, dar,
în ciuda fragilităţii înfăţişării sale şi a vocii sale – moi şi stinse, menite
parcă să şoptească o rugăciune, nu să pronunţe propoziţii aspre ca vechii
profeţi – un poet dârz, un cuget tare, un spirit incoruptibil. Mulţi i-au
înţeles stilul şi mesajul, alţii i-au reproşat mereu faptul că nu este un poet
postmodern. Judecată rea. Vieru nu putea fi postmodern pentru că, spune chiar
el, s-a născut şi a crescut într-o istorie imposibilă şi, când a început să
scrie, şi-a dat seama că publicul său aşteaptă altceva de la el. Ceva esenţial,
spus limpede, ceva despre suferinţele şi bucuriile naţiei sale, atâtea câte
sunt. În aceste circumstanţe, poemul «nu poate fi o zbenguiala a cuvintelor»”.
Grigore Vieru întrupează, în
ansamblul literaturii române, destinul unui scriitor cu o înzestrare spirituală
de excepţie şi, în acelaşi timp, o impecabilă conştiinţă a naţiunii sale. O
conştiinţă ce a dat seamă, de fiecare dată, de realităţile convulsive ale unei
istorii adesea vitregi, de trecutul naţiunii sale, de amprenta tragică pe care
a căpătat-o adesea limba română, amputată, interzisă, pusă sub semnul
întrebării de atâtea ori.
Exemplaritatea
destinului poetic al lui Grigore Vieru este dincolo de orice îndoială. După cum
e dincolo de orice îndoială expresivitatea gravă a versurilor sale,
solemnitatea muzicală a enunţurilor lirice, armonia frazei, precum în poezia
intitulată sugestiv Ars poetica: „Merg eu dimineaţa, în frunte, / Cu
spicele albe în braţe / Ale părului mamei. / Mergi tu după mine, iubito, / Cu
spicul fierbinte la piept / Al lacrimii tale. / Vine moartea din urmă / Cu
spicele roşii în braţe / Ale sângelui meu – / Ea care nimic niciodată / Nu
înapoiază. / Şi toţi suntem luminaţi / De-o bucurie neînţeleasă”.
Grigore
Vieru este solarul îndurerat printre sumbrii condeieri ai acestui spaţiu
românesc. Un simbol al acestei bucăţi de pământ, Basarabia, şi al întregii
pătimiri româneşti. De fapt, poetul Grigore Vieru nu ar trebui deplâns pentru
tragedia care i-a fost scrisă, pentru că viaţa întreagă a ştiut să şi-o
prefacă-n cânt pentru copii şi s-o preschimbe-n piatră de căpătâi pentru secole
de români care vor urma. Şi-a înveşnicit trecerea prin această lume, lăsându-ne
moştenire expresia unei sensibilităţi, dintre cele mai pure, pentru elementele
originare ale fiinţei noastre, întâi de toate omeneşti: mamă, patrie, grai,
stea, lacrimă. Nu ar trebui să-i regretăm, în fond, nici lipsa conştiinţei din
ultimele clipe de viaţă, pentru că este vorba totuşi de o fiinţă artistică
împlinită, trăind prematur şi ultima simţire, moartea, într-un mod absolut
personal şi plin de vitalitate (de fapt, un poet adevărat este cel care, oricât
de tânăr ar muri sau indiferent de temperamentul pe care-l are, reuşeşte să
scrie şi despre moarte): „Nu am, moarte, cu tine nimic, / Eu nici măcar nu te
urăsc...”. Aşa că nici versurile din urmă nu au rămas nescrise. Pe bună
dreptate, despre eternizarea estetică a poetului ar trebui să vorbim, care s-a
produs într-o singură viaţă de om, discuţii care depăşesc ocazionarea
frustrantă (pentru critici) şi plină de regrete a trecerii în nefiinţă a
poetului.
Valoarea, adevărul şi reprezentativitatea
poeziei lui Grigore Vieru fac din regretatul poet o prezenţă emblematică a
literaturii române contemporane.
Când s-a născut, Dumnezeu l-a sărutat pe frunte. Ulterior
Grigore Vieru a devenit unul dintre scriitorii noştri cei mai îndrăgiţi. Dar
Domnul l-a sărutat şi pe suflet. Astfel Vieru devine un exemplu de omenie, de
cumsecădenie, de modestie, de bunătate. La întâlniri prefera să rostească
poemul „Casa mea”:
...Şi vei
tace lung cu mine,
Cu văz
tulbur şi durut,
Casă văduvă
şi tristă
De pe margine
de Prut...
Casa „văduvă şi tristă” simboliza însăşi Basarabia,
bucata de ţară din stânga Prutului. La mai multe manifestări din România ni se
spune „Vieru este şi al nostru”. O fi cu adevărat, or visul lui Vieru s-a
împlinit: El vedea unirea cu Ţara prin cuvânt. Patria lui era Limba Română. El
a scris şi a trăit în Limba Română. Poezia lui este o simbioză dintre neam şi
timp, ca dintre copac şi frunze. Vieru a scris poezii mobilizatoare cu
încărcătură de trăsnet şi cu lumină de fulger. Poezia lui este senină ca o
icoană… Limba română, casa părintească, Eminescu, Prutul, iubita, Mama sunt
tema vieţii şi creaţiei sale.
Uşoară,
maică, uşoară,
C-ai putea
să mergi călcând
Pe seminţele
ce zboară
Între ceruri
şi pământ...
Grigore Vieru a încălzit cu versurile sale o Basarabie
întreagă şi o bună parte din românime. El ne spunea „Să nu vă fie frică” să
scriem de dorul Limbii Române, să credem în Ţară şi în marile ei Valori ca în
Cel de Sus. De aceea, tot ce a scris Vieru rezistă: el punea, în fiecare lucrare,
tot sufletul, ca şi cum după asta urma să moară. Fiecare carte a lui a devenit
o „carte testament”. După plecarea lui la Domnul ne dăm tot mai mult seama...
Dar Vieru n-a murit, el n-a
plecat. Vieru suntem noi. Noi suntem Vieru.
Bibliografie:
- Grigore Vieru, Cele mai frumoase poezii, Editura
Litera, 2009
- Grigore Vieru. Taina care ma
apara. Iasi, Ed. Princeps Edit. 2008;
- Grigore Vieru, Acum și în veac, editura Litersa,
ed.III;
- www.ro.wikipedia.org.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu