Radu Anișoara, profesor învățământ primar, gradul I,
Școala Gimnazială
nr. 10 Botoșani
Din copilărie până la maturitate, mama este mângâierea,
alinarea și dragostea supremă. Te simți legat de ea cu toate gândurile,
dorurile, cu toată ființa ta. Temele majore ale creației lui Grigore Vieru sunt
dragostea pentru pământul natal, popor, mamă și femeie, aflate într-o strânsă
interdependență, ceea ce conferă un caracter unic. Tema maternă trece ca un fir
roșu prin toată opera sa: mâinile mamei legănând copilul și pe care le sărută
poetul, ochii ei înlăcrimați, pâinea mamei, nopțile ei albe... Ajunsă la apusul
soarelui, mama devine ușoară, c-ar putea să calce «pe semințele ce zboară între
ceruri și pământ». Demnitatea maternă este modestă și tăcută ca natura-mamă.
Munca sfântă a mamei este fructificată prin pâinea scoasă din cuptor, ce umple
cu aroma ei toată mahalaua. Mama iese la drum să-l ospăteze pe primul trecător
cu o felie de pâine, apoi cheamă vecinele s-o guste cu un pahar de apă rece,
întruchipând astfel generozitate și dragoste de oameni.
Mama care exprimă maternitatea este
marele simbol și marea temă a creației lui Grigore Vieru. Celelalte motive:
copilăria, iubirea, cântecul, pământul, patria se înțeleg într-un întreg
datorită acestui mic fir structurant. Făptura mamei are o proiecție cosmică. „Ușoară
maică, ușoară, / C-ai putea să mergi călcând/ pe semințele ce zboară / Între
ceruri şi pământ”. Mama trăieşte între cer şi pământ adică mereu în mintea lui.
Chipul mamei ne cheamă la ea,
supărarea și neliniștea ne-o alină, de multe ori chiar și bolile ni le vindecă.
Ea deține vârful emoțiilor din viața oricărui om. Citind poeziile lui Grigore
Vieru în primul rând ne amintim de mama noastră: Grigore Vieru lucrând cu
tenacitatea meșterului care îşi propuse răsturnarea unei mentalități și
întronarea unui adevărat cult pentru mama - văzută ca femeie, părinte, credință
și religie, țară, iubită, veșnicie și nețărmurită dragoste.
Rostul vieții mamei
sunt copilul și munca. Într-un mic poem a încăput întregul univers matern: mama
continuatoare a vieții pe pământ, întruchipată în imaginea pasării-mamă, care: «Cînd
s-a întors / La piui ei cu hrana, / Găsise cuibul gol/ Şi amuţit. / I-a căutat
/ Pîn-îi albise pana, / Pîn-cînd în cioc / Sămânța a-ncolţit».
În poezia «Buzele mamei» vibrează sfântă memorie și marele ei
devotament. Buzele mamei sunt o veșnică rană, care exprimă îndureratul
sentiment al dragostei față de bărbatul căzut la datorie, dar mereu viu și
tânăr în cugetul și inima ei suferindă: «O, buzele ce sărutară / Al tatei
mormânt / Mai mult ca pre dânsul, / Pre tata-n / Puținii lui ani pe pământ».
Grigore Vieru, atunci când
conturează portretul mamei, evidențiază ca element sacru, mai ales mâinile
sugerând prin proiectarea lor în simbol jertfirea în numele casei, naturii lui
Dumnezeu, iar totodată pune în evidentă relația omului cu neantul. Tulburătoare
sunt versurile din poemul De la mâinile tale, în care Grigore Vieru
creionează un portret cosmic al mamei: ,,Se încălzeşte cerul, mamă, / De la
mâinile tale,/ Se iluminează-n adânc,/ Îşi linişteşte / Nemărginirea./ Iată o
stea / S-a desprins de vecie / Topindu-şi făptura-n neant./ Dar nu de stele / Se
prăbuşeşte cerul,/ Ci de mâinile tale / Căzând spre pământ./ Nimic, ah, mai
îndepărtat / Ca cerul,/ Ca adâncul de sus,/ Fără de mâinile tale,/ Mamă”.
Exemplar ar fi poemul Mama şi feciorul, din care se desprinde
clar ideea dăinuirii sentimentului matern până la sfârșitul existenței:
,,Maică, nu mai sunt copil,/ Nu vezi că-s şi eu bătrân?// - Pentru lume-i fi
bătrân,/ - Pentru mine tot copil;/ Pentru lume om de stat –/ Pentru mine-al meu
băiat”.
Alteori, mama nu este numai aceea
care dă viață și care se sacrifică pentru copilul ei, ea nu este numai femeia
care are grijă de vatra ei, în ea se întâlnesc toate elementele naturii, toate
tipurile de relații ontologice. Grigore Vieru vede în mamă o sursă inepuizabilă
de lirism autentic. Criticul Mihail Dolgan stabilește în lirica viereană o consonanță
constantă între lumea mamei şi a naturii. Din punctul lui de vedere, prin
această apropiere a elementelor uman-universal protectoare, Grigore Vieru reușește
să creeze un chip nemuritor al mamei: „…Între chipul luminos al mamei şi natura
veşnic vie, față de care omul întotdeauna a manifestat o dragoste aleasă,
există o legătură aproape mitică, divină: și mama și natura vin să aducă lumii
mari înțelesuri, și mama şi natura vin să-şi perpetueze genul, şi mama și natura
vin să sporească frumusețile lumii şi să înnobileze spiritul uman. Iată de ce
mama şi natura se cunosc reciproc până în cele mai adânci tainiţe, îşi
împărtăşesc una alteia gândurile cele mai sacre, se aseamănă până la contopire
prin felul lor de a fi și de a se dărui rostului suprem” . Acum înțelegem de ce
poezia lui Grigore Vieru atrage Omul spre iubire.
În poezia «Făptura
mamei» întâlnim imagini cu adevărat surprinzătoare. Făptura mamei, ajunsă la
capătul vieții trăite intens și plină de rosturi supreme, este ca un mit.
Dăruită copiilor, muncii, binelui şi frumosului, mama apare ca ceva sacru şi
aproape supranatural. A călca anume pe sămânță, pe verdele de mâine ce va aduce
rod, înseamnă a dispărea nedispărând, a perpetua mereu: «Uşoară, maică,
uşoară,/ C-ai putea să mergi călcînd / Pe seminţele ce zboară / Între ceruri şi
pămînt».
Pentru toți, mama este
simbolul adăpostului, căldurii, dragostei si hranei, chiar si pentru Grigore
Vieru, care o iubea ca pe o piatra nestemată, de unde vine şi poezia sa „Făptura mamei”.
Opera, alcătuita din doua strofe, are cuvântul-cheie “mama”,
căci ei ii este dedicată poezia. Deci tema poeziei este mama, care şi-ar
da şi viața pentru copiii ei. La citirea sau audierea textului, vedem imaginar
acea femeie harnică, ușoară, neliniștită, despre care ne vorbește Vieru. În opera dată se vorbește despre simbolul esențial al nașterii,
ființa divină de la care primim viața și har. „Semințele ce zboară / Între
ceruri și pământ” reprezintă raze de lumină ,care artistic vorbind , unesc cele doua lumi: cosmosul și pământul. Semințele sunt și
ideile, care mama le sădește în sufletul copilului : semințe de bunătate,
credința , sinceritate, și
care urmează să dea roade.
Semințele simbolizează urmașii, neamul, generațiile zămislite de Mama-Biserică,
de la care creștinii au primit viată și har.
Din versurile “ Iarba știe cum te cheamă” desprindem ideea ca precum iarba își are rădăcinile afundate în pământ, așa și
mama are rădăcini în neamul ei, de la care ne transmite obiceiuri și tradiții. în literatura
iarba are simbolul eternității, adică orice om se contopește cu natura întru
dăinuire. Steaua știe ce gândești” este versul care ne demonstrează că mama își
împarte gândurile cu stelele, dar stelele sunt însuși Dumnezeu, soarta omului.
Bibliografie:
1. Alexandru,
Ioan. Grigore Vieru. Prefață la volumul Grigore Vieru-„ Rădăcina de foc” – București,
Editura Univers, 1988
2. Bogasiu,
Sava. Grigore Vieru, -„Luceafărul de dincolo de Prut al limbii române”- Buzău,
Editura ALPHA MDN, 2009
3. Călinescu,
Matei, -„Conceptul modern de poezie”, Piteşti, Editura Paralela 45, 2009
4. Dolgan,
Mihail – „Un poet înnăscut pentru copii: Grigore Vieru” - În volumul colectiv
„Pagini de critică literară”- Chişinău: Literatură artistică, 1983
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu