CHIPUL MAMEI-CHIPUL BASARABIEI



Prof.înv.primar, Roșu Oana-Elena
Școala Gimnazială nr.7, Botoșani

            Încep prin a mărturisi rușinată, că am venit în contact cu poezia basarabeanului Grigore Vieru datorită manualelor școlare de limba română de clasele I-IV, în care am descoperit alături de elevii mei versurile poeziei ”Puișorii”. Simplitatea și candoarea care răzbăteau din ea m-au determinat să caut să citesc mai mult, ajungând să mă emoționez  profund în fața minunatelor versuri cu ușor iz eminescian despre limbă, țară, mama, dragoste.
Îndrăznind să mă apropii de opera sa în volume mai ample de versuri, am găsit în Grigore Vieru  mai mult decât un poet, fiind fără a exagera sufletul Basarabiei. Pentru el dispariţia fizică nu înseamnă moarte, el trăieşte prin poezie, prin frumosul cultivat în opera literară.. El a fost, este şi va rămâne pilonul de rezistenţă al culturii naţionale basarabene. Poetul a ştiut cel mai bine să aşeze împreună cuvintele precum Grai, Mamă, Patrie, Iubire şi de aceea merită recunoașterea unicității operei sale. Creaţia lui Grigore Vieru aduce dovada forţei purificatoare a poeziei şi dragostei. Din versul său răzbate o energie creatoare în stare să apropie pe poet de Dumnezeu: „Scriu pentru că vreau să-L văd pe Dumnezeu de aproape”, iată crezul său artistic, formulat succint într-un gând a cărui intimidate a împărtășit-o și cititorilor săi .
Temele care însuflețesc inspirația poetului sunt: izvoarele, tradiţia populară şi cea clasică, limba în care te exprimi, în care poţi râde şi plânge: „Şi doar în limba ta/ Poţi râde singur/ Şi doar în limba ta/ Te poţi opri din plâns” (În limba ta).
Depășindu-le pe cele enumerate mai sus, cea mai frumoasă temă a poeziilor lui Grigore Vieru este iubirea zbuciumat împărţită între mamă şi iubită, între siguranţa blândă şi darnică oferită de  prezența mamei şi nesiguranţa geloasă a iubitei: „Merg eu dimineaţa, în frunte,/ Cu spicele albe în braţe/ Ale părului mamei./ Mergi tu după mine, iubito,/ Cu spicul fierbinte la piept/ Al lacrimii tale” (Ars poetica).
Citind poeziile lui Grigore Vieru în primul rând ne amintim de mama noastră și ne dăm seama că într-adevăr ea ne-a dat viață, ne-a educat, ne-a învățat să deosebim binele de rău, dar noi la rândul nostru trebuie să-i acordam atenție și s-o ascultăm,  pentru ca ea ne dorește doar binele.
             „Mamă,/ Tu eşti patria mea!/ Creştetul tău –/ Vârful muntelui/ Acoperit de nea./ Ochii tăi –/ Mări albastre./ Palmele tale –/ Arăturile noastre. (...) Mamă/ Tu eşti patria mea!”(Mamă tu eşti)
Acest simbol transpare în poezie cu toată încărcătura de afecţiune pe care fiinţa mamei ne-o aduce în minte. Prezenţa mamei înseamnă pentru poet starea de bine, iar pierderea ei echivalează cu pierderea vârstei de aur a copilăriei: „Pierzând pe mama/ Mi-a rămas Patria./ Dar nu mai sunt copil” (Caut umbra).
            Chipul mamei ne cheama la ea, supărarea și neliniștea ne-o alină  și de multe ori chiar  și bolile ni le vindecă. Oriunde s-ar afla omul, el își amintește de pământul natal de casa care sunt aproape de chipul mamei. Mama în viața omului deține apogeul emoțiilor.

Diferitele ipostaze ale chipului femeii centrale din viața și opera lui Grigore Vieru, mama-patrie, mama-graiul, mama-izvor, mama-stea, mama-tăcere, laolaltă cu sumare elemente de portret, „mâinile mamei”, „buzele mamei”, „părul mamei”, „pâinea mamei”, „nopţile mamei”, „cântecul mamei”, cele două inimi ale mamei alcătuiesc un întreg univers liric, o cântare biblică pentru cea născătoare de dor, de dragoste, de muncă, de viaţă. Mama este cheia întregii poezii a lui Grigore Vieru, fiind evocată în zeci de poeme în diverse ipostaze: de la femeia harnică, tânără ce coace pâine, până la ”împietrirea” ei în zidul „Meşterului Manole”:
            „Pe mine mă iubeau toate femeile./ Mă simţeam puternic şi sigur/ Ca Meşterul Manole (...)/ Am început lucrul/ Şi le-am chemat la mine pe toate:/ Pe Maria, pe Ana,/ pe Alexandra, pe Ioana,/ care va ajunge întâi,/ pe aceea în perete o voi zidi./ Dar din toate femeile/ a venit una singură:/ Mama”.
            Forţă generatoare a existenţei, chiar şi după moarte, mama continuă să vieţuiască în copii, dispariţia ei fiind mai degrabă o plecare temporară „în moarte,/ ci aproape, nu departe”.
            În poezia „Mamă, de-ai fi o stea” poetul stabileşte o legătură indestructibilă între mamă şi elemente ale naturii terestre şi cosmice. De obicei, stelele sunt corespondentele ochilor fiinţei iubite, ca în poezia populară românească sau ca în poezia eminesciană, de care Grigore Vieru nu era străin („Luna pe cer trece-aşa sfântă şi clară,/ Ochii tăi mari caută-n frunza cea rară,/ Stelele nasc umezi pe bolta senină,/ Pieptul de dor, fruntea de gânduri ţi-e plină”). Lumina stelei, punte între Cer şi Pământ, se va oglindi pe chipul blând, în privirea lină a mamei regăsite şi în grija fiului pentru odihna ei:„Mamă, de-ai fi o stea în cer lină/Te-aş găsi după lumină,/Rostire-aş în faţa ta:/
Când dormi, maică, dumneata?!”
            Strofa a doua completează portretul mamei asemănate cu spicul de secară, simbol al pământului, al bogăţiei şi bunăstării. Povara spicelor se transferă mamei apăsate de greutăţile vieţii („Nu ţi-i, măiculiţă, greu?”), pentru ca în versurile următoare eul liric să compare glasul păsărilor din codru cu acela al mamei, un glas plin de dor şi de lacrimi:„De-ai fi-n codru-o păsăruică,/După glas aflate-aş, muică,/Zice-aş ud de roua ta:/Ce dor ai de cânţi aşa?!”
            Chipul mamei se întregeşte în ultima strofă prin suprapunerea de imagini - floarea de câmp şi frumuseţea mamei - exprimate de poet cu uimire, în „vorbe cereşti”: „Maică, tot frumoasă eşti!”, în ciuda bătrâneţii şi a necazurilor care au urmărit-o în viaţă. Floarea din văi nu este doar simbolul frumuseţii lumii vegetale, ci şi al vieţii în infinit temporal şi spaţial; mama poate fi căutată şi regăsită în „suflarea” florii, în respiraţia ei:„De te-ai face-n văi o floare,/Te-aş găsi după suflare...”
            Tonul elegiac al poetului creează sentimentul de melancolie, de nostalgie, de dor şi de dragoste faţă de fiinţa mamei. Prin menirea ei de a zămisli, mama, ca orice creator autentic, este recompensată cu perspectiva nemuririi, intră în universalitate, sfidând timpul ireversibil.
            Deși a scris multe despre mama, a încercat să o prezinte din unghiri diferite, nerepetănd aceleași lucruri în toate poeziile, păstrând doar elogiul adus. Vrei sau nu, când citești o poezie de-a lui Vieru despre mama, începi să plângi și să te gândești inevitabil la ființa care a sacrificat totul pentru tine.


BIBLIOGRAFIE:
1.Băileşteanu, Fănuş. Grigore Vieru : Omul şi Poetul / Fănuş Băileşteanu. – Ed. Iriana, București, 1995.
2.Corbu, Daniel. Grigore Vieru în amintirile contemporanilor / Daniel Corbu.- Ed. Princeps Edit, Iași, 2010.
3.Vieru, Grigore,Rugăciune pentru mama  Ed. Scrisul românesc, Craiova, 1994.
4. Vieru, Grigore, Strigat-am către tine /   Ed. Litera, Chișinău, 2002.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu