Prof.înv.primar, Roșu Oana-Elena
Școala Gimnazială nr.7, Botoșani
Încep prin a mărturisi rușinată, că
am venit în contact cu poezia basarabeanului Grigore Vieru datorită manualelor
școlare de limba română de clasele I-IV, în care am descoperit alături de
elevii mei versurile poeziei ”Puișorii”.
Simplitatea și candoarea care răzbăteau din ea m-au determinat să caut să
citesc mai mult, ajungând să mă emoționez
profund în fața minunatelor versuri cu ușor iz eminescian despre limbă,
țară, mama, dragoste.
Îndrăznind să mă apropii de opera sa în volume mai ample de
versuri, am găsit în Grigore Vieru mai
mult decât un poet, fiind fără a exagera sufletul Basarabiei. Pentru el
dispariţia fizică nu înseamnă moarte, el trăieşte prin poezie, prin frumosul
cultivat în opera literară.. El a fost, este şi va rămâne pilonul de rezistenţă
al culturii naţionale basarabene. Poetul a ştiut cel mai bine să aşeze împreună
cuvintele precum Grai, Mamă, Patrie, Iubire şi de aceea merită recunoașterea
unicității operei sale. Creaţia lui Grigore Vieru aduce dovada forţei purificatoare
a poeziei şi dragostei. Din versul său răzbate o energie creatoare în stare să
apropie pe poet de Dumnezeu: „Scriu pentru că vreau să-L văd pe Dumnezeu de
aproape”, iată crezul său artistic, formulat succint într-un gând a cărui
intimidate a împărtășit-o și cititorilor săi .
Temele care însuflețesc inspirația poetului sunt:
izvoarele, tradiţia populară şi cea clasică, limba în care te exprimi, în care
poţi râde şi plânge: „Şi doar în limba ta/ Poţi râde singur/ Şi doar în limba
ta/ Te poţi opri din plâns” (În limba ta).
Depășindu-le
pe cele enumerate mai sus, cea mai frumoasă temă a poeziilor lui Grigore Vieru
este iubirea zbuciumat împărţită între mamă şi iubită, între siguranţa blândă
şi darnică oferită de prezența mamei şi
nesiguranţa geloasă a iubitei: „Merg eu dimineaţa, în frunte,/ Cu spicele albe
în braţe/ Ale părului mamei./ Mergi tu după mine, iubito,/ Cu spicul fierbinte
la piept/ Al lacrimii tale” (Ars poetica).
Citind
poeziile lui Grigore Vieru în primul rând ne amintim de mama noastră și ne dăm
seama că într-adevăr ea ne-a dat viață, ne-a educat, ne-a învățat să deosebim
binele de rău, dar noi la rândul nostru trebuie să-i acordam atenție și s-o
ascultăm, pentru ca ea ne dorește doar
binele.
„Mamă,/ Tu eşti patria mea!/ Creştetul tău –/ Vârful muntelui/ Acoperit de nea./ Ochii tăi –/ Mări albastre./ Palmele tale –/ Arăturile noastre. (...) Mamă/ Tu eşti patria mea!”(Mamă tu eşti)
„Mamă,/ Tu eşti patria mea!/ Creştetul tău –/ Vârful muntelui/ Acoperit de nea./ Ochii tăi –/ Mări albastre./ Palmele tale –/ Arăturile noastre. (...) Mamă/ Tu eşti patria mea!”(Mamă tu eşti)
Acest simbol transpare în poezie cu toată
încărcătura de afecţiune pe care fiinţa mamei ne-o aduce în minte. Prezenţa
mamei înseamnă pentru poet starea de bine, iar pierderea ei echivalează cu
pierderea vârstei de aur a copilăriei: „Pierzând pe mama/ Mi-a rămas Patria./
Dar nu mai sunt copil” (Caut umbra).
Chipul
mamei ne cheama la ea, supărarea și neliniștea ne-o alină și de multe ori
chiar și bolile ni le vindecă. Oriunde s-ar afla omul, el își amintește
de pământul natal de casa care sunt aproape de chipul mamei. Mama în viața
omului deține apogeul emoțiilor.
Diferitele
ipostaze ale chipului femeii centrale din viața și opera lui Grigore Vieru,
mama-patrie, mama-graiul, mama-izvor, mama-stea, mama-tăcere, laolaltă cu
sumare elemente de portret, „mâinile mamei”, „buzele mamei”, „părul mamei”,
„pâinea mamei”, „nopţile mamei”, „cântecul mamei”, cele două inimi ale mamei
alcătuiesc un întreg univers liric, o cântare biblică pentru cea născătoare de
dor, de dragoste, de muncă, de viaţă. Mama este cheia întregii poezii a lui
Grigore Vieru, fiind evocată în zeci de poeme în diverse ipostaze: de la femeia
harnică, tânără ce coace pâine, până la ”împietrirea” ei în zidul „Meşterului
Manole”:
„Pe
mine mă iubeau toate femeile./ Mă simţeam puternic şi sigur/ Ca Meşterul Manole
(...)/ Am început lucrul/ Şi le-am chemat la mine pe toate:/ Pe Maria, pe Ana,/
pe Alexandra, pe Ioana,/ care va ajunge întâi,/ pe aceea în perete o voi zidi./
Dar din toate femeile/ a venit una singură:/ Mama”.
Forţă
generatoare a existenţei, chiar şi după moarte, mama continuă să vieţuiască în
copii, dispariţia ei fiind mai degrabă o plecare temporară „în moarte,/ ci
aproape, nu departe”.
În
poezia „Mamă, de-ai fi o stea” poetul stabileşte o legătură
indestructibilă între mamă şi elemente ale naturii terestre şi cosmice. De
obicei, stelele sunt corespondentele ochilor fiinţei iubite, ca în poezia
populară românească sau ca în poezia eminesciană, de care Grigore Vieru nu era
străin („Luna pe cer trece-aşa sfântă şi clară,/ Ochii tăi mari caută-n frunza
cea rară,/ Stelele nasc umezi pe bolta senină,/ Pieptul de dor, fruntea de
gânduri ţi-e plină”). Lumina stelei, punte între Cer şi Pământ, se va oglindi
pe chipul blând, în privirea lină a mamei regăsite şi în grija fiului pentru
odihna ei:„Mamă, de-ai fi o stea în cer lină/Te-aş găsi după lumină,/Rostire-aş
în faţa ta:/
Când dormi, maică, dumneata?!”
Strofa
a doua completează portretul mamei asemănate cu spicul de secară, simbol al
pământului, al bogăţiei şi bunăstării. Povara spicelor se transferă mamei
apăsate de greutăţile vieţii („Nu ţi-i, măiculiţă, greu?”), pentru ca în
versurile următoare eul liric să compare glasul păsărilor din codru cu acela al
mamei, un glas plin de dor şi de lacrimi:„De-ai fi-n codru-o păsăruică,/După
glas aflate-aş, muică,/Zice-aş ud de roua ta:/Ce dor ai de cânţi aşa?!”
Chipul
mamei se întregeşte în ultima strofă prin suprapunerea de imagini - floarea de
câmp şi frumuseţea mamei - exprimate de poet cu uimire, în „vorbe cereşti”:
„Maică, tot frumoasă eşti!”, în ciuda bătrâneţii şi a necazurilor care au
urmărit-o în viaţă. Floarea din văi nu este doar simbolul frumuseţii lumii
vegetale, ci şi al vieţii în infinit temporal şi spaţial; mama poate fi căutată
şi regăsită în „suflarea” florii, în respiraţia ei:„De te-ai face-n văi o
floare,/Te-aş găsi după suflare...”
Tonul
elegiac al poetului creează sentimentul de melancolie, de nostalgie, de dor şi
de dragoste faţă de fiinţa mamei. Prin menirea ei de a zămisli, mama, ca orice
creator autentic, este recompensată cu perspectiva nemuririi, intră în
universalitate, sfidând timpul ireversibil.
Deși
a scris multe despre mama, a încercat să o prezinte din unghiri diferite,
nerepetănd aceleași lucruri în toate poeziile, păstrând doar elogiul adus. Vrei
sau nu, când citești o poezie de-a lui Vieru despre mama, începi să plângi și
să te gândești inevitabil la ființa care a sacrificat totul pentru tine.
BIBLIOGRAFIE:
1.Băileşteanu, Fănuş. Grigore Vieru : Omul şi Poetul / Fănuş Băileşteanu. – Ed. Iriana,
București, 1995.
2.Corbu, Daniel. Grigore Vieru în amintirile
contemporanilor / Daniel
Corbu.- Ed. Princeps Edit, Iași, 2010.
3.Vieru,
Grigore,Rugăciune pentru mama – Ed. Scrisul românesc, Craiova, 1994.
4. Vieru,
Grigore, Strigat-am către tine / Ed.
Litera, Chișinău, 2002.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu