Grigore vieru, poet al sufletului românesc




Prof. Mitoceanu Marinela
Liceul cu Program Sportiv Botoșani


Poet autentic al tuturor românilor şi nu doar al Moldovei, GRIGORE VIERU a preferat comunicarea deschisă, colocvială, sentimentală cu cititorul. În general, înclină spre o poezie a preaplinului emotiv (,,O poezie trebuie să fie  multă. Dacă-i  multă, e şi frumoasă”). Este poetul care a sacralizat copilăria, maternitatea, bucuriile simple, ca şisuferinţa ce se uită în ochii lui, a cântat iubirea, a trăit din iubire, a suferit din iubire, și a plâns de bucurie tot pentru iubire.
 Cel mai simplu și cel mai modest poet, cel mai curat în acțiune și cel mai revoltat în gândire, cel mai român și cel mai basarabean, Grigore Vieru s-a „judecat”singur, cu aceeași luciditate și onestitate care i-a caracterizat întreaga viață, pentru posteritate („Nu sunt un mare poet. Nu harul ci lacrima mea e mare.”).


În poezia lui Grigore Vieru dragostea este concepută ca un izvor veşnic din care cel însetat caută să-şi potolească setea; dragostea este flacăra aprinsă a unei lumânări care arde în marea catedrală a lui Dumnezeu, ea este sensul supravieţuirii; dragostea este locul în care omul îşi găseşte marea lumină, în care cei de aproape vor găsi identitatea strămoşească, pură şi nealterată: „Când am să mor, / să mă îngropi / în lumina ochilor tăi./…/Ca nimeni / să nu-mi joace pe mormânt,/ să nu fiu, ca strămoşii, pus / sub ierburi şi pământ -/ îngroapă-mă-n lumina / ochilor tăi, / femeie de pe urmă, / femeia mea dintâi.”(Când).
Grigore Vieru cultivă o poezie de dragoste din care reiese zbuciumul interior al celui aflat sub taina dorului. El se pronunţă pentru două tipuri de iubire: una pământeană, în care îndrăgostitul trăieşte toate formele de expresie ale sufletului, bucurându-se astfel de dimensiunile frumuseţii unei relaţii terestre, iar celălalt tip de iubire se bazează pe o relaţie cosmică ce se stăpâneşte în inima celui ce-şi trăieşte cu intensitate dorul faţă de natură. În poemul dialogal  „Mai spune-mi ceva”, Grigore Vieru divinizează relaţia terestră, îi conferă acesteia dimensiunile naturii astrale. Este preocupat de găsirea elementelor comune care fac din iubire un legământ universal. Poetul împleteşte elementele naturii organice în ochii iubitei, arătându-i astfel puternica legătură ce se iveşte prin contopire. „- A, iubite, a,/ Mai spune-mi ceva,/ Că mi-e drag să-mi spui/ Ce nu ştiu, drag pui,/ Că mi-e drag s-ascult/ De dragoste mult,/ Haide, spune-mi cum se/ Iubesc păsările.//- O, iubito, o,/ Cred că tot ca noi” (Mai spune-mi ceva). Astfel se face că, ipostaza dominantă în lirica viereană este „aceea a unei dragoste mari şi fericite”, care e luminată mereu de o credinţă neclintită şi care se vrea continuă – în devotamentul ei suprem – până şi dincolo de moarte.
              De asemenea, Grigore Vieru cultivă  perseverent  o  estetică  a ,, reazemului” moral, pe care  i-l oferă  pamântul, natura, cerul  şi frumuseţile acestora. Însă un capitol aparte în creaţia sa îl  constituie  poezia  de inspiraţie  naţională  şi  socială  pe  linia tradiţională Mihai  Eminescu - Vasile Alecsandri - George Coşbuc - Alexe Mateevici - Octavian Goga, poezia-strigăt existenţial,  oracular-mesianică sau înverşunat-pamfletară.
              În Scurtă istorie a literaturii  române, Dumitru Micu  susţine individualizarea  poetului: ,,Ce  diferenţiază  logosul  lui  Grigore Vieru, conferindu-i  un  prestigiu  special în  contextul liric republican, e o anume densitate, o tensiune,  o notă de  dramatism interiorizat, contrapunctate de  melancolii  liniştite, dulci,  şi de  gingăşii. Tonalităţile  în care se comunică aceste stări  variază,  natural,  de la o piesă la alta,  nu însă fără o mai mare frecvenţă  a unora,  îndeosebi a celor de  rezonanţă blagiană,  identificabile  în  unele dintre  versurile cele mai  izbutite: ,,O, mamă, / Dacă  ochii tăi s-ar  deschide  în  zori /  Şi ai  învia  pentru  o  clipă  din  morţi, / Cred    tot  în vârful  picioarelor /  Ai  umbla/  Ca    nu-mi  tulburi  somnul.”  (A  venit  toamna)
 ,, Mama  intră-n  mare. / Asfinţire lină. / Sfintei  mari întinderi / Cuvios se-nchină.”   (Cutremur)
               Poeziile  lui  Grigore  Vieru  se  caracterizează  prin  duioşie,  este evident  dorul  de mamă,  de spaţiu    sacru   al  satului, al ţării  natale, însă,  pe lângă tonul  tânguitor, descoperom  un  sentiment de responsabilitate :el foloseşte verbele  la persoana  întâi,  dar se  exprimă  în  numele unei  întregi colectivităţi  condamnate  la înstrăinare.
              Cât  de  evident  ne arată  Alex. Ştefănescu  rostul  lui  Grigore Vieru pentru noi,  pentru  români :,, Cine  doreşte să  afle ce au  păţit  românii  din  Basarabia  în  perioada  în care  s-au  aflat  sub stăpânire  sovietică  trebuie    citească  studii  de  istorie.  Cine  doreşte  însă    afle  ce au simţit  românii  din Basarabia  în  aceeaşi  perioadă  trebuie    citească  poezie  lui  Grigore Vieru. [...]  Fragil, copilăros, cu vocea zugrumată de un început de plâns, el  îşi  afirmă, totuşi, în  poezie  o  atitudine  de  bărbat. Chiar  şi  poeziile  lui cele mai  tandru-jucăuşe  sună  ca un imn:
  ,,Pe ramul  verde  tace / O  pasăre  măiastră, / Cu drag  şi  cu  mirare / Ascultă  limba  noastră..”                                                                                   ( Frumoasă-i  limba  noastră  )
 În  concepţia  lui  Grigore  Vieru, o bogăţie  fără  de preţ  a omului şi a poporului  din care el  face  parte este  graiul  matern,  parte  componentă  a  specificului  naţional. Una  dintre  cele mai  cunoscute  poezii, În  limba ta, îi defineşte  acest  crez :
  ,, În  aceeaşi  limbă / Toată  lumea plânge, / În  aceeaşi  limbă / Râde  un  pământ,”
dar,  totodată,  leagă graiul  matern  de trăirile  profunde ale omului :
          ,, Doar în  limba ta  / Durerea  poţi  s-o  mângâi, / Iar  bucuria / S-o  preschimbi în  cânt.”
Poetul  susţine superioritatea  limbii  prin  asemănare cu  spiritul matern  inefabil :
         ,, În limba ta / Ti-e  dor de mama / Şi vinul  e mai vin, / Şi  prânzul  e mai prânz. / Şi doar în limba ta / Poţi râde  singur, / Şi doar în limba ta / Te poţi opri  din plâns ...”
            Impresionantă  este însă  şi  considerarea  limbii  materne  drept stare de suflet, expresie  surprinzătoare, plină de  semnificaţii  adânci  şi  sfinte :
           ,,Iar  când nu poţi / Nici plânge şi  nici  râde, / Când  nu poţi  mângâia / Şi nici cânta, / Cu-al tău pământ, / Cu  cerul  tău în faţă, / Tu taci  atunce / Tot  în  limba ta...”
           Conştient  de  valorile  perene – cele  spirituale -, Grigore  Vieru se  confesează  sincer, adresând o  rugăminte  cuviincioasă, un testament  urmaşilor, o contopire cu zestrea  ce-o  păstrăm de la marele poet  naţional. În fiecare vers se simte  veneraţia  faţă de Mihai  Eminescu. O poezie care nu admite nici  metafora, dar nici ambiguitatea este ca  o revărsare  firească a sentimentelor de  iubire  atât  pentru  poetul  preţuit, cât  şi pentru  urmaşul demn:
        ,,  Lui  Mihai  Eminescu / Ştiu : cândva, la miez de noapte, / Ori la răsărit de  Soare, / Stinge-mi-s-or  ochii  mie / Tot  deasupra cărţii  Sale. / Am s-ajung  atunce,  poate, / La mijlocul ei  aproape. / Ci să nu închideţi  cartea / Ca pe  recile-mi pleoape. / S-o lăsaţi aşa deschisă, / Ca băiatul  meu ori fata / Să citească mai  departe / Ce  n-a  dovedit nici tata. / Iar  de n-au  s-auză  dânşii / Al  străvechii slove bucium, / Aşezaţi-mi-o  ca  pernă / Cu toţi codrii  ei  de  zbucium.”                                                                      ( Legământ)
          Limba română, se  observă, este folosită de  poet  cu mare  grijă, ca apa  în timp de secetă, aşa cum Alex. Ştefănescu  numeşte  arta  lui  poetică. 
           Este  clar că  emoţia trăită  de cititori la lectura textului  este  intensifictă  şi de  gândul  că mesajul în limba română  vine  dintr-un  fragment al  României  pierdut în  împrejurimile celui de-al  Doilea  Război Mondial  şi supus decenii la rând unei  rusificări  forţate.
           Deşi  facilă  la receptare, poezia lui Grigore Vieru  nu  presupune o expresivitate  involuntară, ci, dimpotivă, o  tehnică  a simplităţii de  un mare  rafinament, constând în  activarea  duioşiei  prin  construcţii  şlefuite sau  trecute  prin  graiul vechi,  plin  de  savoare  sacră, din care  s-a hrănit  însuşi  Eminescu.
           Este posibil ca, uneori, receptarea critică  a poeziei  lui  Grigore  Vieru să fie  afectată  de prejudecăţi – politice sau  estetice. Consensul  cu aspiraţiile naţionale nu a diminuat, ci, dimpotrivă, a dat  amploare  dimensiunii  valorice  a operei  lui  Grigore  Vieru; se remarcă, înainte de  toate, personalitatea  poetului, capacitatea  lui de a  emoţiona, indiferent de  tehnica  pe  care  o  foloseşte.
          De fapt, ca oricare  mare poet, Grigore Vieru şi-a exprimat  concepţia  despre  creaţie  şi despre  creator în  două  poezii   intitulate identic, Ars  poetica.
          Într-una, esnţialul  creaţiei este cuprins  alegoric în ,,statuia” cioplită pe întuneric şi nu  în ,,pietroaiele” din jur pe  care  se  grăbesc  unii  dimineaţa  să le vadă.
           În  cealaltă, viziunea este  una parabolică, evidenţiind forţa  creaţiei, puterea  clădită pe  jertfă care  învinge timpul, devenind eternitate:
           ,,Merg eu  dimineaţa, în frunte[...] / Vino moarte din urmă / Cu spicele  roşii în  braţe / Ale  sângelui  meu [...] / Şi  toţi  suntem  luminaţi / De-o  bucurie neînţeleasă.”
           Efectul  plăsmuirii  poeziei  de către poetul  Grigore Vieru  este chiar  această ,, luminare” invocată  în  creaţia  sa, luminare pe  care  până  azi o  simţim, o  trăim  şi, la  lectura  versurilor  sale – este  drept - ,,o  bucurie neînţeleasă” ne  cuprinde.
            Şi rostul  poeziei  acesta  este: de a ne copleşi, de  a ne  contamina  de starea  propriului  ei  creator. Este  cu atât  mai  încurajator  pentru  noi    redescoperim  în  viziunea  poetului  Grigore Vieru  atitudinea  ciobanului mioritic,  demnitatea  existenţială  a  omului  din  popor:
           ,,Nu am, moarte, cu  tine nimic, / Eu nici  măcar nu  te  urăsc. / Vei  fi mare  tu, eu  voi fi  mic, /  Dar numai  din  propria-mi  viaţă  trăiesc.”                       (  Nu  am,  moarte, cu  tine  nimic...)
            Învingătoare  este  însă  vitalitatea,  autorul  elogiind  semnele  dăinuirii  omului  pe  pământ  într-o  poezie  de  referinţă, Metafora :
            ,, Îmi  arunc în  apă  copiii, / În  adânca,  strălimpedea / Apă  a  graiului / Să  văd  cum înoată[...] / Bucurii  simple / Dar  care  dorul  de  viaţă-mi  aprind. / Şi nu  există  moarte! [...]”

Bibliografie:
*coord.Colesniuc, Iurie,   Literatura  română. Dicţionar-antologie de  istorie  şi teorie
Literară (pp.508-514), Ed.Museum, 2000, Chişinău
 *Micu, Dumitru,              Scurtă  istorie  a  literaturii  române
                                          Bucureşti, 1995
*Ştefănescu,  Alex.,            La  o  nouă  lectură: Grigore  Vieru
                                           în  România  literară,,  Nr.38,2000





Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu