Grigore Vieru – poetul de suflet al românilor




Prof. Orășanu Daniela- Școala Gimnazială Nr.7 Botoșani
Prof. Orășanu Romică- Scoala Gimnazială ,, Sf. Nicolae” Botoșani


,, Limba este focul veghetor al patriei, suflarea ei caldă, sănătatea ei liber ziditoare de frumos. Limba este frumuseţea activă a patriei.”
                                                                            Grigore Vieru (1935 – 2009)
Un chip blând, o minte strălucită, un om bun și iubitor de oameni, iubitor de țară. Așa era Grigore Vieru, poetul român născut dincolo de Prut. Așa l-au perceput nu doar apropiații, ci și aceia care și-au intersectat drumul cu al său. ''Există trei prilejuri de a te cunoaște pe tine însuți: munca, iubirea și cumpăna''. ''Patria este ca un copil: dacă uiți de ea, poate să plece de acasă''. Sunt două dintre credințele poetului de la a cărui plecare în veșnicie se împlinesc cinci ani la 18 ianuarie 2014.
Grigore Vieru s-a născut la 14 februarie 1935, satul Pererîta, fostul județ Hotin, în familia de plugari români a lui Pavel și Eudochia Vieru. A absolvit școala de 7 clase din satul natal, în anul 1950, după care a urmat școala medie din orașul Lipcani pe care a finalizat-o în 1953.
A scris versuri despre moarte, chiar despre propria-i moarte, pentru a demonstra că nu se teme de ea. În "Litanii pentru orgă", poetul spunea: "Nu am, moarte, cu tine nimic,/ Eu nici măcar nu te urăsc/ Cum te blestemă unii, vreau să zic,/ La fel cum lumina pârăsc./(...) Nu frică, nu teamă/ Milă de tine mi-i,/ Că n-ai avut niciodată mamă,/ Că n-ai avut niciodată copii", iar în poezia "Doină", Grigore Vieru spunea: "Vestește-L, mamă, pe Dumnezeu/ Că am murit!/ Din pâine iau, să pot zbura,/ Cât de pe flori albina ia./ (...) Ajuns-am a umbla mereu/ În brațe cu mormântul meu./ Și nu știu unde să-l mai pun/ Să am un somn mai lin, mai bun./ Nici nu știu, iată, în chinul meu,/ De-am mai trăit!/ Vestește-L, mamă, pe Dumnezeu/ Că am murit!".
Aruncând o succintă privire pe creația sa lirică, cu adevărat realizezi că poetul Vieru a plâns amarul și lupta pentru unitatea românilor, despărțiți de vicisitudinile istoriei și orgoliile cârmuitorilor lumești; a jelit izgonirea lui Dumnezeu din mintea și viața poporului român; a năzuit după tot ce este sfânt și curat, plămădit de geniul neamului ce l-a odrăslit. Te impresionează să observi în creațiile sale că ochii lui Dumnezeu veghează permanent viața – opera mâinilor Sale. Cineva l-a întrebat odată: „De unde veniți domnule Grigorie Vieru?”. A răspuns poetul: „Vin din Basarabia, unde românii sunt săraci de mângâiere. Mângâierea noastră e Limba Română. Mângâierea noastră e iubirea. Mângâierea noastră e credinţa în Dumnezeu”. Pe toate le vedea raportate la Cerescul Părinte și la veșnicie. Viața însăși o considera împlinită dacă îl ai ca prieten pe Dumnezeu.
Cu ceva timp înainte de ineluctabilul an 2009, poetul a comandat o piatră funerară pentru mormântul mamei, înhumată acolo, în „Betleemului” prunciei sale, Pererâta. Dorind să fie martor la eveniment a declarat atunci că lângă neuitata sa maică ar vrea să se odihnească și el, întru așteptarea Veșniciei. De aceea meseriașii au pregătit o a doua piatră tombală. Martorii au rămas surprinși de inscripțiile pe care le-a rânduit spre dăltuire în stâncă. Pe cripta Eudochiei, cea care i-a împrumutat sânge din sângele ei, a scris: „pierzând pe mama, îţi rămâne Patria, dar nu mai eşti copil“. Pe epitaful său s-au inscripționat următoarele cuvinte: „Sunt iarbă, mai simplu nu pot fi“. Cei prezenți l-au rugat să le tălmăcească zicerea, căci pentru ei, dar și pentru noi, neexplicată, ar fi rămas o taină. Poetul, cu liniștea-i necurmată, a rostit: „A fi simplu nu este o treabă uşoară. A fi simplu înseamnă să mori câte puţin în fiecare zi, în numele celor mulţi, până când te preschimbi în iarbă. Iar mai simplu ca iarba ce poate fi?!“
Prin tot ce a scris și a gândit, Grigore Vieru s-a dovedit, incontestabil, o voce unică, de o plasticitate uluitoare, în peisajul poeziei românești. Stihurile sale au împodobit, într-un registru ales al limbajului poetic, stări de spirit de o rară autenticitate. Nimic nu este țipător, îndoielnic sau iluzoriu în lirica lui Grigore Vieru. Chiar și atunci când a ridicat glasul împotriva dușmanilor românismului, scriitorul a mustrat cu demnitate și atitudine creștinească. M-am convins încă o dată de aceste adevăruri, săptămâna trecută, când marea artistă a cântului popular din dulcea Bucovină, doamna Sofia Vicoveanca mi-a trimis spre audiție mai multe poezii din creația poetului basarabean în interpretarea dumisale. Nădăjduiesc ca în curând minunatele rime aduse la viață de graiul său inconfundabil să le vom putea găsi imprimate pe un CD.
Întrebat de un ziarist ce I-ar cere lui Dumnezeu, scriitorul a rostit, parafrazând vorbele episcopului Dionisie Romano: „Doamne, nu pedepsi România pentru păcatele fiilor ei!”. La ce păcate se referea oare stihuitorul? Cu siguranță la cel al împuținării dragostei față de Dumnezeu, neam și limbă. Poetul simțea că atunci când unui popor îi slăbește puterea de a-şi iubi şi de a-și respecta valorile, atunci se află în declin; când viața lui se macină din pricina rătăcirilor, a indiferentismului religios, a luptelor fratricide pentru putere, uitându-şi credința strămoșească și istoria, atunci patria se stinge. Cerul țării pare, ce-i drept, același, pământul, la fel, dar sufletul neamului parcă se spulberă. Fără dragostea de tot ce-i curat și românesc, amintirile sfinte se șterg, tradițiile multiseculare se uită, iar sub ochii noștri nu rămâne decât cadavrul unui popor, alături de mormântul unei patrii.
Grigore Vieru  a fost poetul copiilor şi al tinerilor, al părinţilor şi bunicilor de astăzi, a fost poetul naţional şi universal, poetul care şi-a dorit întregirea Ţării şi a neamului. În versurile sale a cântat copilăria, dragostea şi dorul, natura, mama, ţara, neamul şi credinţa… Mare parte din versurile lui Grigore Vieru, puse pe note de către compozitori, au devenit astăzi șlagăre româneşti. La fel ca şi întreaga creaţie poetică viereană, poezia sa pentru cei mici îşi are ca punct de geneză acea sfâşietoare singurătate pe care a fost nevoit s-o îndure poetul în copilărie. De fapt, deşi se spune că cea mai frumoasă vârstă este copilăria (chiar şi în pofida tuturor intemperiilor care ar putea caracteriza-o), această perioadă din viaţa lui Grigore Vieru, ca şi a milioanelor de semeni de-ai săi, nu a fost una tocmai fericită: a avut imprimată pe ea – ca urma unui fier înroşit pe pielea fragedă a unui copil – foametea şi războiul, fenomene care, vom vedea, ies din timpul real şi-l însoţesc pe cel care le-a gustat amărăciunea întreaga sa viaţă. În acest sens, Grigore Vieru spunea: Copilăria mea a fost pârjolită, săraca de ea, de focul războiul şi a fost umilită de urmările sale. Jocul meu principal era culesul spicelor pe mirişte în urma recoltării, unde găseam mai mult gloanţe ruginite, pentru că nici şobolanii nu stăteau degeaba. O muncă, în fond, zădarnică şi un joc destul de trist. Mă legănam pe picioare bolnăvicios, topit de slabă nutriţie. Miriştea sub tălpile mele goale era un fel de acupunctură moldovenească, nu mai puţin veche ca cea chineză, dar întrecând-o ca efect curativ.
Bibliografie
Păunescu, Adrian Grigore Vieru // Vieru, Grigore Taina care mă apără,Editura Princeps Edit, Iaşi, 2008
Ţigănuş, Virgil Nistru Grigore Vieru iluminat de poezie Editura Universităţii din Chişinău, 2006;
Cimpoi, Mihai Univers matern, univers al copilăriei, prefaţă la Vieru, Grigore Opere alese, Literatura artistică, Chişinău, 1984

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu