GRIGORE VIERU – POET AL CUGETULUI ROMÂNESC

Prof. înv. primar Poștoacă Maria Cornelia, grad I

Școala Gimnazială ”Theodor Aman” Câmpulung

REZUMAT

Grigore Vieru a reușit să ilustreze cele mai distinse idealuri ale spiritualității neamului, chiar și cu destinul său nefast, dar fermecător oricum. El  rămâne a fi un poet model în cultura română, dar în același timp și extraordinar, de neîntrecut. El este asemenea unui satelit al ”Luceafărului”. Poeziile sale stau la baza excelenței și originii bunei înțelegeri, compoziției armonioase și creației autentice. Nu există copil, elev sau matur care n-a citit și n-a iubit creația scriitorului. Poeziile lui sunt ușor memorabile și se fixează în conștiința oricui. Inimile fiecăruia dintre noi tresar atunci când auzim vreun vers al poetului deoarece acestea sunt înarmate cu cele mai deosebite mărci stilistice și conținând un amalgam întreg de pasiuni patriotice. Ți se deschid ochii împreună cu conștiința și adorația față de neam, de plai, de mamă, de frate și de bună credinţă, cum doar poetul a cunoscut-o.

CONȚINUTUL LUCRĂRII

Printre calităţile scrisului lui Grigore Vieru sunt unitatea stilistică, de vorbire, dublată de o mare iubire pentru limba care ne uneşte, un simţământ ce se revendică de la eminesciana simţire românească şi un acut sentiment al valorilor naţionale pe care niciun Prut nu-l poate şterge. Grigore Vieru este o rugăciune şi o rugăminte la reconstituirea ideii de unitate naţională sub egida limbii române. Principala virtute a poetului este iubirea faţă de limba română înţeleasă ca un respect de sine. Practic, două esenţe s-au întrupat într-o metaforă.

Poezia lui Grigore Vieru este în consonanţă şi cu poezia unei Europe ce se dedică multiculturalităţii, şi cu păstrarea zestrei culturale autohtone. Versurile lui sunt un altar pe care poetul se dăruieşte întru armonie, sunt un sanctuar al sacrificiului. Din acest spirit al dăruirii de sine, Grigore Vieru devine un simbol al credinţei în metafora existenţială a unui popor român ce nu poate fi dezbinat. Poemele sale continuă un program literar ce se doreşte un imn al uniunii de suflet şi simţire. Literatura română a vibrat la versurile acestui poet mult prea român. Dramatismul, organicitatea versurilor vierene sunt semnul unui înalt patriotism liric pe care, din păcate, abia acum îl receptăm în tot tragismul lor.

Grigore Vieru a reconstituit şi a redefinit o frăţie de sânge şi una de cuvinte. Opera lui este semnul unei mari contribuţii la reunificarea mentalităţii creative, spirituale, pe care alţii au dorit să o destrame. Când vorbim despre multiculturalism, trebuie să recunoaştem forţa de impact a poeziei lui Grigore Vieru şi pe plan european, semn că Prutul nu are graniţe numai cu România, dar şi cu Sena, şi cu Tamisa. Discursul, deopotrivă liric şi publicistic al lui Grigore Vieru, nu s-a diferenţiat – niciodată – de activitatea socială a unui creator îngrijorat de tentativele de disipare a conştiinţei naţionale. Opera lui este expresia unui spirit incendiar, care a aprins cuvinte pentru a lumina limba română şi neamul românesc. Probabil, pentru că afecțiunea față de acest popor și plai natal n-a avut limite pentru el.

Unitatea neamului, frăția dintre popoare și evocarea unei istorii adevărate în detrimentul celei imposibile, au fost temele care Grigore Vieru nu s-a sfiit să le expună în opera sa.  Astfel putem să afirmăm cu certitudine că este una dintre ”stelele” literaturii române, este și va rămâne un erou național ce a avut curajul mereu să vocifereze nedreptatea la care a fost supus el și poporul său.

Despre această ”candelă a speranței”, despre poetul visului de unire, Eugen Simion scria: ”Este ultimul poet cu Basarabia în glas. Un poet mesianic, un poet al tribului său, obsedat de trei mituri: Limba română, Mama şi Unitatea neamului. Un poet elegiac, dar, în ciuda fragilităţii înfăţişării sale şi a vocii sale – moi şi stinse, menite parcă să şoptească o rugăciune, nu să pronunţe propoziţii aspre ca vechii profeţi – un poet dârz, un cuget tare, un spirit incoruptibil…”

 Grigore Vieru este mai mult decât un poet, este însuşi sufletul Basarabiei. Pentru el dispariţia fizică nu înseamnă moarte, el trăieşte prin poezie, prin frumosul cultivat. Tot ce e mai frumos astăzi poartă numele lui Grigore Vieru. El a fost, este şi va rămâne Pilonul de rezistenţă al Culturii Naţionale. Poetul a ştiut cel mai bine să aşeze alături cuvintele precum Grai, Mamă, Patrie, Iubire şi de aceea merită cununa recunoştinţei noastre. Creaţia lui Grigore Vieru aduce dovada forţei sacralizante a poeziei şi dragostei. Versul său vădeşte o energie creatoare în stare să apropie pe poet de Dumnezeu: „Scriu pentru că vreau să-L văd pe Dumnezeu de aproape”, iată programul lui Vieru, formulat succint într-un gând de-al său.

„Grigore Vieru este un Mare şi Adevărat poet. El transfigurează natura gândirii în natura naturii. Ne împrimăvărează cu o toamnă de aur. Cartea lui de inimă pulsează şi îmi influenţează versul plin de dor, de curată şi pură limpezire.” (Nichita Stănescu)

Temele obsedante ale poetului sunt: izvoarele, tradiţia populară şi cea clasică, limba în care te exprimi, în care poţi râde şi plânge: „Şi doar în limba ta/ Poţi râde singur/ Şi doar în limba ta/ Te poţi opri din plâns” (În limba ta). Dar cea mai frumoasă temă a poeziilor lui Grigore Vieru este iubirea niciodată egal împărţită între mamă şi iubită, între siguranţa modestă şi darnică a mamei şi nesiguranţa geloasă a iubitei: „Merg eu dimineaţa, în frunte,/ Cu spicele albe în braţe/ Ale părului mamei./ Mergi tu după mine, iubito,/ Cu spicul fierbinte la piept/ Al lacrimii tale” (Ars poetica).

Grigore Vieru este în generaţia sa de basarabeni un fel de port-drapel, de-aceea o poezie precum Ridică-te, Basarabie - o poezie de luptă şi unire, este compatibilă cu poezia ”Deşteaptă-te, române!”

„Mamă,/ Tu eşti patria mea!/ Creştetul tău –/ Vârful muntelui/ Acoperit de nea./ Ochii tăi –/ Mări albastre./ Palmele tale –/ Arăturile noastre. (...) Mamă/ Tu eşti patria mea!”(Mamă, tu eşti). Simbolul obsedant al creaţiei vierene reflectat este „mama”. Acest simbol transpare în poezie cu toată încărcătura de afecţiune pe care fiinţa mamei ne-o aduce în minte. Prezenţa mamei înseamnă pentru poet starea de bine, iar pierderea ei echivalează cu pierderea vârstei de aur a copilăriei: „Pierzând pe mama/ Mi-a rămas Patria./ Dar nu mai sunt copil” (Caut umbra).

Poezia lui Grigore Vieru are un ton şi un univers propriu. Poetul s-a prezentat adesea pe sine ca purtător al mărturisirii unei suferinţe nespuse şi a unei lacrimi imense, care a spălat sufletele chinuite ale concetăţenilor săi: „Puternic nu sunt./ Nu pot fi de faţă / Cu sângele meu/ Când este rănit./ Nu îndrăznesc/ Să calc în picioare/ Vipera care m-a încolţit./ Nu pot duce până la capăt/ Nu pot până la capăt/ Cântecul dulce./ Scriind,/ Parcă-aş ara cu o cruce...”.

”Grigore Vieru este un mare poet şi un erou al Basarabiei. A luptat din răsputeri – alături de o întreagă generaţie, căreia i se spune, acum „generaţia Vieru”: mai întâi, pentru dreptul de a se exprima în limba sa – limba română, apoi pentru dreptul acesteia de a deveni limba oficială şi pentru scrierea ei în alfabetul latin, apoi pentru câştigarea independenţei ţării sale, dar şi pentru reîntregirea României în hotarele ei fireşti. Un sprijin incontestabil i-a venit de la mama sa, dar şi de la poezia populară şi cultă românească” (Fănuş Băileşteanu).

Cu mândrie rostim GRIGORE VIERU, poet al neamului, poet al sufletului și cugetului românesc. Cu el și creația lăsată drept moștenire, vom avea veșnic vie istoria și simțul adevărat; simțul românesc, cum spunea și poetul ,, Dacă visul unora a fost să ajungă în Cosmos, eu viața întreagă am visat să trec Prutul”.

BIBLIOGRAFIE:

·         Rugăciune pentru mama  –  Grigore Vieru - Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1994;

·         Strigat-am către tine  – Grigore Vieru -  Chişinău, Editura Litera, 2002.

·         Taina care mă apără: opera poetică – prefață de Mihai Cimpoi; postfață de Theodor                     Codreanu – Iaşi, Editura Princeps Edit, 2008