prof. Nicolescu Mihaela,
Școala Gimnazială NICOLAE TITULESCU Caracal
Grigore Vieru este mai mult decât un poet,
este însuşi sufletul Basarabiei. Pentru el dispariţia fizică nu înseamnă
moarte, el trăieşte prin poezie, prin frumosul cultivat. Tot ce e mai frumos
astăzi poartă numele lui Grigore Vieru. El a fost, este şi va rămâne Pilonul de
rezistenţă al Culturii Naţionale. Poetul a ştiut cel mai bine să aşeze alături
cuvintele precum Grai, Mamă, Patrie, Iubire şi de aceea merită cununa
recunoştinţei noastre. Creaţia lui Grigore Vieru aduce dovada forţei
sacralizante a poeziei şi dragostei. Versul său vădeşte o energie creatoare în
stare să apropie pe poet de Dumnezeu: „Scriu pentru că vreau să-L văd pe
Dumnezeu de aproape”, iată programul lui Vieru, formulat succint într-un gând
de-al său.
„Grigore
Vieru este un Mare şi Adevărat poet. El transfigurează natura gândirii în
natura naturii. Ne împrimăvărează cu o toamnă de aur. Cartea lui de inimă
pulsează şi îmi influenţează versul plin de dor, de curată şi pură limpezire”
(Nichita Stănescu).
Din lirica viereană iese la suprafaţă o dialectică a
feminităţii, în care poetul atribuie elemente şi simboluri specifice fiecărei
părţi. El păşeşte prin universul metafizic călcând pe un drum cu două benzi,
având la braţ mama şi iubita. O bandă de drum este albă, pe partea
căreia stă veşnica mamă, iar cealaltă bandă e verde, pe care păşeşte
veşnica iubită.Poetul aflat între mamă şi iubită, îndeplineşte rolul devenirii.
Dinspre fiul mamei el trece către bărbatul femeii, al iubitei. Situaţia este şi
inversă, dinspre iubită el trece către mamă, doar că de această dată mama este
însăşi iubita. Drumul alb al mamei se înverzeşte atunci când poetul o
identifică în iubită, iar drumul verde al iubitei se albeşte atunci când
aceasta devine mamă. Există aici o imagine superbă a trecerii timpului, în care
elementele nu se pierd, ci se transmit dintr-o parte în cealaltă. Ai
sentimentul că te afli în faţa unei clepsidre. Verdele vierean e
culoarea care, dincolo de imaginea vieţii pe care o anticipează, produce, prin
combinarea cu albul, culoarea suferinţei, galbenă. Această
cromatică a culorilor vierene vor sta la baza poeziei iubirii de femeie.
Galbenul sugereazăe suferinţa, dorul,
angoasa, iar pe de altă parte lumina, înţelepciunea şi dăruirea totală. În altă
ordine, fuziunea culorilor drumului pe care păşeşte spre devenire poetul
sugerează şi întâlnirea acestuia cu Dumnezeu, în care umbra omului se face tot
mai evidentă ca în poemul Imn: „Femeie/ Cu gura mai mare/ Decât un
luceafăr.// Cu părul tăiat scurt/ Ca viaţa poetului.// Cu ochii/ Ca două idei
înlăcrimate.// Sub soarele vieţii/ Arzător/ Mereu în picioare eşti./ Doar
umbra-ţi/ Jos că se lasă.// Doar umbra -/ Frunză tămăduitoare/
Pe rana pământului.Într-un aforism Grigore Vieru zice: Să-i
dai dreptate (se referă la iubită –soţie) mai mult decât propriei tale
mame – asta vrea dragostea.
Grigore Vieru este şi va rămâne
pentru cunoscători poetul şi publicistul, copilul şi adolescentul, omul matur
şi înţeleptul cu plete cărunte. Creaţia sa, considerată a fi cartea de vizită a
tuturor basarabenilor, şi nu numai, se prezintă ca o continuă sublimare a
sufletului prin frumuseţe şi omenie, prin dragoste şi purificare spirituală. E
un fapt uşor de sesizat şi de înţeles în acelaşi timp, după ce pătrunzi în
profunzimea liricii poetului, că textul său captează, emoţionează, modelează.
Glasul versurilor sale capătă ecou.
Biografia lui Grigore Vieru confirmă adevărul că poezia sa vine din
suferinţa mamei, cea care va deveni simbol al propriei creaţii. Deosebit de
emoţionant este textul Mi-e dor de tine, mamă:,, Sub stele trece apa / Cu lacrima de-o samă, / Mi-e dor de-a ta privire,
/Mi-e dor de tine, mamă. / Măicuţa mea: grădină / O stea mi-atinge faţa /Ori
poate-a ta năframă. /Sunt alb, bătrân aproape, /Mi-e dor de tine, mamă.”
Chipul mamei şi al poetului-fiu este înconjurat de un nimb sacru, el a
sacralizat copilăria, maternitatea, bucuriile simple, ca şi suferinţa.
Eugen Simion
afirma: ,,Vieru este, prin sensibilitate şi credinţă, un poet messianic, un
poet al tribului, (…), un poet care încearcă să comunice prin violoncelul său
liric, nu numai doine jalnice, dar şi versuri aspre şi pedepsitoare în buna
tradiţie a lui Eminescu, Goga şi Arghezi.”
Lucian Blaga
era de părere că mama, iubirea şi creaţia sunt învăluite într-o atmosferă de
taină, poetul oscilând între fabulosul mitic şi reprezentările imaginaţiei sale
creatoare.
Confesiunile
lui Grigore Vieru despre mamă, precum şi asocierea ei cu elementele
transcendentale, sunt în legătură cu motivul măicuţei bătrâne. În mitologia
noastră populară, mama are caracterul de zeitate tutelară a vieţii. Poetul
însuşi dezvoltă acest simbol şi îl sublimează, plasându-l ,,între cer şi
pământ”. În alt context, mama e asemuită stelei şi verdelui plai, ea având
capacitatea de a comunica cu elementele ancestrale şi rămâne să dăinuiască ca o
stea. ,,Luminând pe rând de sus /Faţa cestui vechi pământ.” (Steaua mamei).
Poetul
creează în jurul ei o atmosferă sacră din care pornesc impulsurile vieţii.
În universul
imaginar al lui Grigore Vieru, dorul de mamă este subliniat prin ritualuri În
lucrarea ,,Sacrul şi profanul”, Mircea Eliade se referea la sacralitate ca la o
trăsătură definitorie a fiinţei umane din toate timpurile. Afirma, totodată, că
evoluţia omului nu poate anula în totalitate caracterul său religios, existenţa
sa în planul sacrului: ,,…a fi sau mai degrabă a deveni om înseamnă a fi religios.”
Pornind de la ideea că însăşi existenţa umană poate fi echivalată cu fiinţa în
spaţiul sacrului, poezia lui Grigore Vieru se plasează pe dimensiunea
comunicării omului cu Divinitatea, a căutării şi a regăsirii sinelui prin
raportarea condiţiei umane efemere la cea a dăinuirii veşnice, dincolo de
spaţiu şi de timp, a Dumnezeirii.
De semnalat
faptul că în opera Grigore Vieru, fericirea s-a născut la sat. Femeia muncită,
mama, îşi plimba doar făptura între slujbă, Dumnezeu şi realitate, slujba tăcerii
de piatră şi slujba pâinii la cuptor. Poezia lui Vieru este un imn închinat
mamei, o odă nepieritoare prin simplitatea clasică a stilului, apropiat şi
înţeles de orice generaţie, este ,,lacrimă în rostogol pe obrazul mamei.” (G.
Vieru) Ca şi la Mihai Eminescu, femeia – în ipostaza mamei – este înfăţişată
atât uman, cât şi împrumutând din atributele celest-astralului. Latura umană
este preponderentă. Astfel, văduvă de timpuriu, mama poetului este evocată ca
fiind o femeie evlavioasă. În poezia Autobiografică mama capătă, în condiţiile unei singurătăţi
apăsătoare, imaginea unui mijlocitor între fiul ei şi Dumnezeu.(,,Mama mea
viaţa-ntreagă, / Stând la masă, ea şi eu, /Se aşeza între mine/Şi preabunul
Dumnezeu”).
Considerat a
fi sufletul Basarabiei, poetul Grigore Vieru asocia termenul ,,maică” cu ceva
sfânt, divin, făcând trimitere la Maica Domnului. În viziunea lui, dispariţia
fizică nu înseamnă moarte, ci o continuare a existenţei prin poezie, prin
frumosul cultivat. Am putea sintetiza întregul program, crezul artistic al
creatorului într-un simplu gând de-al său: ,,Scriu pentru că vreau să-L văd pe
Dumnezeu de aproape.” Lipsa mamei lasă un imens gol sufletesc. Gestul copiilor
de a adduce ,,zugrăvitori” să le imortalizeze chipul mamei ,,pe albul casei”, dându-i
acesteia fiinţare, este justificat. Însă un singur lucru n-au reuşit meşterii:
,,I-au scris ochii, faţa, /Părul înflorit, /Numai vorba mamei /Nu au
zugrăvit.”
Mama, in poezia lui Vieru, e
femeia-aripă, e femeia-teiul, e mama care a trăit spălând „rufa bătrînă”
într-un sat de pe malul stâng al Prutului, e chiar istoria în curgerea
evenimentelor ei tragice
Poezia lui Grigore Vieru pare o traducere
a graiului fiinţei, din care pulsează către inima cititorului un echilibru
natural, având o orientare recuperatoare, care se cristalizează cu atât mai
mult cu cât încerci să pătrunzi în taina liricii sale, taină care se
identifică, în ultimă instanţă, cu poetul.
Bibliografie
· Lucian Blaga, Trilogia culturii, Bucureşti, 1969
· Grigore Vieru, Liniştea şi lacrimi, Ed. Fundaţia Scrisului Românesc,
Craiova, 2006
Sursa-internet
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu