Dualitatea glasului vierean: iubirea mamei-patrie si a patriei-mame

Acest articol a primit Menţiune la Simpozionul Internaţional 

Grigore Vieru, poet al sufletului românesc 

Autoare Prof. Boabes Madalina

Liceul Teoretic “Mihail Sebastian”- Braila

            Daca ar fi sa gasesc un motto pentru randurile pe care le voi asterne pe foaie in continuare Acela ar fi urmatorul: “Daca n-ar fi iubirea, m-as teme de viata”- acesta este unul din aforismele care defineste cel mai bine tema centrala a creatiei lui Grigore Vieru.

            Iubirea este sentimental nobil si suprem care alina sufletul si existent unui om. Iubirea poetului Grigore Vieru razbate din intreaga sa creatie deoarece el a cantat iubirea in versuri ce au ca tema: patria, credinta in Dumnezeu si ideal, mama, copilaria. In lucrare voi incerca sa aduc in prim plan una din temele predilecte  a liricii vierene: mama.

            Dupa parerea mea, Grigore Vieru a trait ca un om simplu si isi defineste atat de frumos existenta in urmatorul epitaf: “Sunt iarba. Mai simplu nu pot fi”. Tot atat de simplu si frumos Grigore Vieru si-a plasmuit si opera. Cuvintele care ar putea define cel mai bine viata si creaia acestuia sunt simplitatea si originalitatea. A dat glas in poemele sale suferintei si dorintei si nu putem face o distinctie neta intre marile sale teme deoarece si-a iubit patria care a fost pentru el o mama, un “xis mundi” in care si-a trait copilaria, a trait tot timpul cu credinta in Dumnezeu ca isi va indeplini umilul vis de a trece Prutul, dovada ca noi astazi il comemoram, ii cunoastem viata si citim opera.

            Grigore Vieru a fost “copilul” patriei sale, patrie pa care a vazut-o intotdeauna ca pe o mama.

            De multe ori in poezia sa mama este fiinta cu care se identifica patria si limba.

            Portretul pe care poetul i-l realizeaza acestei finite angelice o transpune pe aceasta intr-o faptura cu puteri supanaturale asemeni mamei lui Creanga. Mama este femeia voluntara, care isi conduce viata si actiunile dupa regulile unei comunitati rudimentare dar cu o puternica credinta in spiritual national si valorile traditionale. In capodopera lui Vieru aceste valori s-au pastrat intacte: “Nu-mi lua naframi straine,/Ca de-amu eu nu vad bine/Rochie nu-mi lua de lana/Ca de-amu eu sunt batrana”.

            Mama este stapana a doua lumi si spatii diferite care au in comun iubirea si se unesc intr-un singur punct: dragostea pentru copii: “Usoara, maica, usoara/… Iarba stie cum te chiama,/Steaua stie ce gandesti”. Unicitatea acestei fiinte, pe care o canta atat de frumos in poemele sale transforma creatia sa in ceva unic si original.

            Vieru se transpune de multe ori in ipostaza primitivului, a omului din grota asa cum o facea candva si Tudor Arghezi in “Flori de mucigai”. “Casa mea de huma, tu,/… Sa-ti trag radio si lumina/Ti-am fagaduit candva”, reusind astfel sa capete identitate prin propria-i creatie. Prin poezie si vorbe de duh el reuseste sa transpuna cititorul dincolo de lumea materiala.

            Un poem deosebit in care adduce un elogiu celei mai dragi fiinte este “Mie dor de tine, mama” unde versurile: “Mi-e dor de-a ta privire,/Mi-de dor de tine, mama” devin un leitmotiv, aglomerarea de exclamatii si enumeratii demonstreaza intensitatea trairilor poetului, atasamentul si venerarea finite dragi. Prin poezie el isi conduce mama catre eternitate, ea devenind un simbol si chipul femeii universale, prototipul femeii simple. “Maicuta mea, gradina/Cu flori, cu nuci si mere”, “Nemuritoare carte/De dor si omenie si cantec fara moarte”. Daca la Creanga se aducea in discutie “copilaria copilului universal”, la Grigore Vieru putem vorbi despre “mama universala a copilului universal”.

            Exista o legatura indisolubila intre mama si casa parinteasca “Acasa!/Acasa, acasa, acasa”si patrie “Ma uit in fantana/Ca in istorie” pe care nimeni nu o poate desface sau dezlega deoarece in asta consta misterul poetic.

            Cea mai frumoasa imagine a mamei este realizata succint, dar totodata atat de profund in poezia “Formular”- “- Numele si prenumele?/- Eu/- Anul de nastere?/ Cel mai tanar an:/Cand se iubeu parintii mei/…- Numele mamei?/ - Mama/ - Ocupatia ei/ Asteapta”

Mama nu este prezentata ca o fiinta solitara ci intotdeauna numele ei este legat de momentele, locurile si fiintele dragidin viata poetului. Acest lucru este ilustrat si in poezia “Buzele mamei”: “Iar buzele tale sunt, mama,/O rana tacuta mereu,/Mereu presurata cu tarna/Mormantului tatalui meu”.

Imagine ape care o plasmuieste mamei este un ace capata dimensiuni hiperbolice:”Mama,/Tu esti patria mea!/Crestetul tau-/Varful muntelui/…Ochii tai – Mari albastre/Palmele tale-/Araturile noastre”

Portretul mamei este filtrat de ochii omului matur, trecut prin viata, un om care cauta glasul, mangaierea si sfatul mamei, om care tanjeste dupa ele si de care candva, datorita naivitatii, specifice varstei, fugea sau se rusina:”Ma rusinam cand maica mea,/…Ma saruta si mangaia/Ma rusinam sa o sarut,/…Sa- i spun ca fara ea ma pierd”

Mama este un Demiurg care recreeaza universul, care are acolo un loc bine stabilit, iar plecarea sa ar echivala cu dezintegrarea lui. Ea este fiinta care ofera echilibru universului domestic. Mama este asemenea “Luceafarului” lui Eminescu, care se metamorfozeaza, este elementul primordial care inlesneste existenta poetului.”Mama intra-n mare/Asfintire lina/Sfintei mari intinderi/Cuvios se-nchina”

Mainile ocrotitoare ale mamei sunt asemenea unei aure care-l apara pe scriitor de necazuri si suferinta, care-l transpun intr-o lume mai buna”Cand m-am nascut, pe frunte eu/Aveam coroana-mparateasca:/A mamei mana parinteasca,/A mamei mana parinteasca”.Mama lui Vieru este mama lui Creanga, care cu puterile ei supranaturale alunga norii, grindina si vremea rea. Simplitatea omului isi lasa amprenta si asupra creatiei si asupra modului in care zugraveste in cuvinte atat de putine potretul monumental al mamei.

La fel ca in poezia lui Blaga, si Grigore Vieru tacerea comunica cititorului mult mai multe decat o aglomerare inutila de cuvinte. In cazul mamei, tacerea este o insusire care contureaza si intregeste  portretul femeii simple de la tara:”Tacuta/Esti, draga mea mama./Tacuta.”

De multe ori in poeme, imaginea mamei este identificata cu imaginea unei stele, oferindu-I femeii unicitate si vesnicie:”-Pe fag dulce-amarat/Arde, mama, alba-ti stea,/Te uitasi la ea atat/ Incat semeni azi cu ea.”

In final as dori sa inchei tot cu niste aforisme care sintetizeaza in ele intreaga existenta si intregul rost al femeii, dar mai presus de toate al mamei.”Mama este inceputul tuturor inceputurilor”, “Dintre toate religiile, cea mai frumoasa este  mama”

Poetul Grigore Vieru este dupa parerea mea unul din putinii poeti care si-au elogiat si cantat in versuri, atat de mult, aceasta gingasa si sublima fiinta , mama.

Bibliografie

           Grigore,Vieru  : “ Dictionarul scriitorilor romani” din Basarabia, Ed.Prut International,

                                           Chisinau, 2007

           Grigore Vieru : “Curatirea fantanii”,  Ed.”Porto-Franco”, Galati,1993

            Grigore Vieru : “Radacina de foc”, Ed.Univers Bucuresti,1988

            Grigore Vieru : “Aforisme” – Site dedicat lui G.Vieru

            Miscarea in infinit : “Aforisme de Grigore Vieru”, Literatura si arta-2008-28 februarie

            Tamazlacaru, Elena : “G.Vieru si radacina de foc a romanismului” [critica literara],      

                                                    “Literatura si arta” – 2009-12 febr. (NR.6.)

             Daluja, Nicolae – Grigore Vieru publicistica, “Literatura si arta” – 2008-07 febr. (NR.6)

             Valentin Marica – G.Vieru , “Alb de duminica”

                                                                              

                                                   

                                         

Dialoguri intertextuale în poezia lui Grigore Vieru

Articol prezentat la Simpozionul Internaţional 

Grigore Vieru, poet al sufletului românesc

autoare Prof. Axinciuc Oana,

Colegiul  Naţional "Mihai Eminescu"   Botoşani

„ Ceea ce constituie textul nu este o structură internă, închisă, contabilizabilă, ci deschiderea lui spre alte texte, alte coduri, alte semne; ceea ce constituie textul e intertextualul .“(Roland Barth, Annalyse d’un texte d’Edgar Poe)

El Aleph este unul dintre textele cele mai caracteristice ale lui Borges Şi totodată o strălucită ilustraţie a cultului său pentru concizie. Titlul evocator numeşte o singură literă, Aleph, prima din alfabetul ebraic, care, în tradiţia Cabalei, reprezintă - făcînd, misterios parte din ea – infinitatea divinităţii.

El Aleph („o mică şi strălucitoare sferă microcosmică reflectînd întregul univers, văzut din toate unghiurile posibile”) devine în opera lui Borges o metafora a viziunii autorului despre literatura văzută ca „reluare a tradiţiei”, univers, condiţia umană, tradiţia literaturii, ajungand păna la Textul infinit.[1]

Pe de alta parte, metafora concentrează în întelesul ei ascuns, însaşi esenţa viziunii borgesiene asupra literaturii, una mai mult atenta la noţiunea de autenticitate a modalitatii de “facere”, decat la ineditul conţinutului său.

Borges, care a vorbit deseori despre pasiunea sa pentru relectură, a devenit celebru ca autor de texte în acelaşi timp perfect clare, citibile - deşi într-un tempo lent, dictat de intertextualitatea lor bogată, plină de jocuri asociative, adeseori oblice -şi totodată captivante: texte nu doar bîntuite de alte texte, ci care obsedează la rîndul lor, chemînd cititorul să le reviziteze într-o reînnoită căutare a sensurilor lor ascunse, chinuitor de evazive. De fapt, cele două operaţii - mişcarea lineară (curioasă, orientată spre final) a citirii şi mişcarea de du-te-vino, înainte şi înapoi, în linii mari circulară.

De fapt, ceea ce ne propune Borges în descrierea Aleph-ului-acel punct din spaţiu, care asemeni textului ce poate implica mai multe texte- conţine toate punctele universului, este tocmai, o definiţie metaforică a ideei de intertextualitate văzută ca transpunere orizontală (la nivelul scriiturii) a unui complex proces ce se desfăşoară în mod continuu pe axa verticală. Borges însusi mărturiseşte:,,Ceea ce au vazut ochii mei a fost simultan[axa verticală:scriitura]; ceea ce voi transcrie, succesiv[ axa  orizontală:scrisul] pentru că limbajul însuşi e altfel. [2]

Într-o literatură cu foarte mare densitate de valori, cum e cea românească, drumul spre originalitate al unui poet trece în mod firesc prin confruntarea cu predecesorii şi cu contemporanii săi. Deşi originalitatea, pe care critica o proclamă, nu ţine nici de revoluţionalizarea limbajului poetic, nici de modificarea fundamentală a poeticii însăşi, totuşi individualitatea poetului Grigore Vieru se impune mai întâi prin modul de dialogare cu marii înaintaşi, cu contemporanii săi.

Revelatoare în acest sens este o serie de poezii ce pot fi încadrate în categoria artelor poetice – Legământ, Doina, Numele-acest, Femeia, Teiul, Femeie, Această ramură, Mai sunt, Umbra de aur, Izvorul, Abecedar, Apoi, Mica baladă, Prin mine, Un cântec, Această pâine, A venit toamna, Bucuraţi-vă, Liniştea, Destin, Apă vie, Floarea soarelui, Inscripţie pe cartea copilăriei, Copilul înălbit, Mi-e dor, Pomul, Plecându-mă de fericire.

Chiar şi într-o gravă „epidemie a artelor poetice” (M. Cimpoi) insistentele profesiuni de credinţă ale lui Grigore Vieru rămân mereu revelatorii din mai multe puncte de vedere. Un ochi atent poate identifica pe marginea poeziei lui Vieru coexistenţa mai multor componente, elemente din poezia lui Eminescu, Arghezi, Blaga, Stănescu ş. a. m. d. Sub acest aspect este edificator dialogul „rădăcinii de foc” cu marii înaintaşi. Sentimentul legământului cu cartea – simbolul universului eminescian – îi dă siguranţa netemerii de moarte: „De moarte nu mă tem…” (în Doina consacrată lui Vasile Alecsandri). De aici, imnul femeii: „O, dorule dor, / Mare stăpânule”. (Femeia, având un motto din Lucian Blaga) sau sfâşietoarea dezvăluire: „Mare eşti, moarte, / Dar singură, tu, / Eu am vatră unde iubi, / Tu nu, tu nu // (…) Prin mine un cântec de dor / A trecut chiar acu. / Eu am ţară unde să mor. / Tu nu, Tu nu”. („Prin mine, un cântec”, cu un motto din Rilke). Un dialog de creaţie e susţinut cu Constantin Brâncuşi, Constantin Noica, Nicolae Labiş, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ştefan Aug, Doinaş, Ioan Alexandru, Gheorghe Tomozei, Tudor Gheorghe, Dumitru Matcovschi, Vasile Vasilache, Ion Druţă, Spiridon Vangheli, Mihai Cimpoi, Gheorghe Vodă, Anatol Codru, D. R. Popescu, Mircea Radu Iacoban ş. a.

Adeseori poeziile într-un regim aluziv („Tata era luat / şi dus departe”) au un substrat adânc, cu trimiteri la realităţile dramatice din primii ani postbelici, cum ar fi „Abecedar”, poem consacrat lui Liviu Damian, dar care, într-o altă accepţie, este o replică dată prejudecăţilor ce ţin de criteriul „poeticităţii” verbului: „încep să fac cântece / din numai două cuvinte”.

Poetul, nu arareori, face cântece cu un număr restrâns de cuvinte, simboluri, embleme, lucrând într-un mod aparte în matricea tradiţiei. Uneori această tradiţie are o vechime seculară. Aşa, spre exemplu, la Homer poetul este cântăreţul divin. Se ştie că la romani el se numeşte „vates” – „profet”, iar actul poetic – „a cânta”. Poeţii romani, susţine Ernst Robert Curtius, obişnuiau să compare compunerea unei opere cu o călătorie pe mare. „A face poezie” înseamnă a ridica pânzele, a porni în larg” [3]. Aducem aceste explicaţii pentru a înţelege o metaforă care pare lipsită de sens, sau mai bine zis pentru a elucida procesul de redimensionare şi reinterpretare a unui repertoriu tematic moştenit, ce ţine de viziunile consacrate asupra creatorului şi creaţiei.

În tradiţia noastră poetul e Narcis sau Hyperion, el mai este emirul din Bagdad (la Macedonski) sau prinţul din Levant (la Ştefan Augustin Doinaş), sau un fachir (în viziunea lui Emil Botta) ş. a. m. d. Dintre toate metamorfozele eului poetic, Grigore Vieru se simte mai în apele sale în ipostaza orfică. E tocmai ceea ce Eminescu valorifica într-una din variantele poemei Gemenii sau în Memento mori, „Ipostaza orfică cea mai tulburătoare în poezia eminesciană, scrie Ioana Em. Petrescu, este aceea din Memento mori, a cântăreţului care a traversat experienţa morţii şi a pierdut credinţa într-o înşelătoare armonie cosmică, ochiul lui e acum «întunecos», umbrit de viziunile adâncului, «glasul ce-nvinse stânca» e «stins de-aripa disperării», gestul caracteristic e azvârlirea lirei (…) în mare, act magico-poetic de anulare a creaţiunii spre care aspiră şi blestemul lui Sarmis. Eminescu valorifică tulburător în special componente ale mitului orfic şi homeric: relaţia poeziei cu moartea şi orbirea ca închidere în sine a artistului” [4].

Una dintre cele mai frumoase poeme ale lui Vieru – Poetul – este verificabilă în mai multe planuri: „Ciudată – alcătuire – / Tribunul şi ascetul– / Acest, ah, duh al vieţii. / Ce îl numim poetul. // El are-un fel de arfă / Cu strune luminoase / Din raza dimineţii / Şi din străbune oase. // Şi-o mângâie-n iubire / Cu degete ce-i sânger, / ori zice că de ziduri / Va sparge-o el singur // (…) la suflet şi-adevăruri / îmi umblă, la mistere, / La moarte dânsul umblă, / Dar zice că la miere”.

În acelaşi timp, în concepţia lui Vieru cel mai adesea poetul e un nou Orfeu sau un Mesia, adică arta poetică se află între tentaţia orfică si cea mesianică. Aceste două dimensiuni sunt fundamentale în caracterizarea poetului şi cetăţeanului Grigore Vieru.

După Baudelaire statutul demiurgic (şi proteic) al creatorului s-a modificat puţin. Neesenţiale rămân şi metamorfozele poeziei ca fiinţă. „În afara singurului Rilke, nici un alt poet din acest veac nu a poematizat actul poetic, fiinţa poeziei, ca şi Claudel. Asemenea lui Rilke sub chipul lui Orfeu, Claudel a năzuit în taină – suprema şi nebuneasca aspiraţie – să devină Cântarea însăşi, să dea un trup de carne, alături de cel cuvântător, Fiinţei poetice. Nu spune el despre una din aceste muze (aceea tocmai a poeziei lirice): „Tu nu eşti cea care cântă, tu eşti cântarea însăşi” [5].

La Vieru poezia e cea care se identifică, în ultimă instanţă, cu poetul: „De fapt, / nici nu sânt om, / ci pur şi simplu / poezie ”. Totul în jur e o cântare, o cântare ce transfigurează lumea după chipul şi asemănarea poeziei, adică totul, după o expresie a lui Mihai Drăgan, se confundă şi se confruntă cu poezia: „Părul meu – / versuri albe. / Fruntea – / un fel de măsură / Sprâncenele – / două versuri / tăiate cu negru, pentru că / nu pot merge. / Ochii – două metafore albastre. / Buzele – rime străvechi. / Inima – ritm modern, / neregulat. / Mâinile / mângâind pletele femeii – / comparaţie / cu mâinile altor bărbaţi. / Talpa mea / acoperită cu ţărnă / şi frunze sângerii de stejar – / repetiţie / a tălpii tatălui meu. / Iată că plouă, / şi poate că / nici nu trec prin ploaie, / ci printre versuri, / sau poate că / nici nu plouă, / ci aşa vreau eu: / să ploaie”. (Poezia).

Ipostaza fundamentală a mitologiei poetului este cea orfică. Eul poetic e conştient de puterea orfică a cântului său: „Aş vrea asemeni ploii / eu cântul să-mi frământ: / când voi cânta să iasă / secara din pământ”. Odată cu aceste atitudini eul poetic e cuprins de angoasa dispariţiei: „Mă gândesc mereu / la poezie, / pentru că mi-e frică grozav / de golul dintre poezii – / cavou / în care-aş putea să mă prăbuş”. Cântecul sinonim cu poezia poate însemna o punte peste prăpastia primejdiei, a primejdiei dispariţiei: „Strig şi îmi răspunde / Primejdia – gură de leu. / Peste ea o singură punte: / Acest cântec al meu”. (Doctore, iată cum mă simt).

Orfismul lui Vieru în ultimii ani evoluează hotărât spre un statut al poetului tribun, spre un mesianism ce ar trezi masele din somnul letargic.[6]

Eugen Simion sublinia că după Arghezi, Bacovia, Blaga, Barbu este greu să ieşi din timp şi să întorci roata poeziei româneşti. Grigore Vieru şi generaţia sa, consideră reputatul critic, „reprezintă pentru această provincie românească năpăstuită mereu de istorie ceea ce a fost, la începutul secolului, generaţia lui Goga pentru Transilvania. Similitudinea de destin are şi o prelungire în plan poetic. Sub presiunea circumstanţelor, poezia se întoarce la un limbaj mai simplu şi îşi asumă în chip deliberat un mecanism naţional pe care, în condiţii normale, lirismul pur îl evită” [7].

Grigore Vieru nu a fost doar poet al cetăţii, aşa cum adesea a fost supranumit, ci, mai mult, a ieşit în cetate luptând pentru cauzele sale spirituale şi ale familiei extinse – naţiunea.[8] În acest sens, Nicolae Dabija aprecia că poetul s-a identifi cat nu doar cu sine, ci cu fiinţa colectivă, fiind astfel mai mult decât un poet, fiind un destin. Destinul tragic al naţiunii este, în fond, destinul poetului. Suferinţele mamei sunt suferinţele patriei, şi invers. Conştiinţa civică a poetului porneşte din satul natal, din casa de lut a mamei când, copil fiind, poetul descoperă o limbă asemănătoare rostită de ţăranii ce trudeau dealurile satului Miorcani, situat pe partea dreaptă a Prutului. Batjocorirea familiei sale prin confi scarea pământului, batjocorirea bisericii prin transformarea lăcaşului în magazie militară, precum şi batjocorirea şcolilor prin înlocuirea abecedarelor şi a învăţătorilor, starea constantă de război, toate construiesc drama poetului, drama întregii Basarabiei, pe care, cu măiestrie, Gr. Vieru a conturat-o cu lacrimi în vers: „Întreaga fiinţă basarabeană, batjocorită şi umilită timp de două veacuri de către stăpânele purtătoare de cnut, s-a aciuat răbdătoare în firea acestui bărbat şi, deodată, s-a produs acea ieşire-din-ascundere pe care grecii de felul lui Platon o numeau alétheia.[9]

Astfel, creaţia poetică a lui Grigore Vieru este, întâi de toate, o mărturie incontestabilă că patriotismul, pe care l-au compromis atâtea politici naţionaliste, nu poate fi numai expresia unui sentiment adânc, ci, cu adevărat, un angajament mesianic, un talent şi un uriaş impuls estetic, care generează în poemele sale o redimensionare fundamentală a acestei trăiri prin cosmicizarea şi universalizarea ei. Utilizând, după cum s-a remarcat demult, tehnici ingenioase şi, aparent, necompatibile cu această finalitate poetică – simplitatea expresiei, Grigore Vieru ţinteşte şi adună în poezia sa esenţele lucrurilor care ne definesc ca fiinţe umane, aparţinând unui anumit mediu civic şi unui anumit timp istoric, şi ca elemente cosmice în acelaşi timp.[10] Anume aici stă forţa poetului în a demonstra că versurile cu teză (patriotice, de ţară) devansează estetic zona în care se înscrie genul lor, de fapt, în afara ideii de literatură, atingând originalitatea artistică şi, în fond, poezia de înalt calibru estetic. Poetul însuși marturisea:,, Am răsărit ca poet din frumuseţea, bogăţia şi tainele Limbii Române, căreia îi voi rămâne îndatorat până la capătul vieţii.Gândindu-mă la asta, am uneori clipe de prăbuşire sufletească. Mă ridic însă. Altfel, n-aş mai putea scrie. Ştiu că Limba Română la noi nu este altceva decât o candelă plăpândă. Dar marele Shakespeare zicea: „Nu este destul întuneric în tot universul ca să stingă lumina unei plăpânde candele”.

Secolul nostru are pretenţia de a regăsi în firea literaturii o esenţializare a faptelor din întregul nostru univers, de sublimare a originalităţii în orizontul de aşteptare al omului de azi,atras de esenţe primordiale Totuşi harul de poet sau scriitor nu se subscrie acestei idei atâta timp cît deţine seva interesului în toate vremurile şi rezistă esenţialmente în pofida unor metamorfozări conceptuale din epocă. Elocvent în acest sens este exemplul poetului GrigoreVieru, al cărui„secret al popularităţii rezidă în faptul că poezia lui se prezintă ca o sinteză dialectică a tradiţiilor naţionale (clasice şi moderne) cu cele universale, a particularului cu general-umanul, a unei alese culturi spirituale cu o înaltă artă a cuvântului artistic, a unui umanism cuceritor cu o rafinată şi democratică măiestrie literară ”(Dolgan, Mihail.Farmecul estetic al liricii lui Grigore Vieru.// Revistă de Lingvistică şi Ştiinţă Literară, nr.4-6, 2005, p.4).

Bibliografie:

1.      Matei Călinescu,A citi,a reciti.Către o poetica a re(lecturii), Editura Polirom,București

2.      Jorge Luis Borges, El Aleph, Editura Polirom

3.      Ernst Curtius, Literatura apuseană și Evul mediu latin, Editura Univers, București, 1970

4.      Ioana Em.Petrescu, Eminescu și mutațiile poeziei românești, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1989

5.      Șt.Augustin Doinaș, Orfeu și tentația realului, Editura Eminescu, București, 1974

6.      Ibidem [5]

7.      Eugen Simion, ,,Grigore Vieru, un poet cu lira-n lacrimi’’,în Caiete critice, Nr.1-3, 1974

8.      Florentina Narcisa Boldeanu, ,,Grigore Vieru, poetul dimineții și al bucuriei’’, în Revista Știința literară Nr.2(25), 2012.

9.      Ibidem.[8]

10.  Viorica Ela Caraman, ,,Grigore Vieru și Emil Cioran în circumferința ideilor comune’’, în Revista Limba Română, Nr.1-4,2009

Grigore Vieru - omul si poetul

Acest articol a primit Premiul III la Simpozionul Internaţional 

Grigore Vieru, poet al sufletului românesc

autoare Prof. Livia Olariu

Şcoala Gimnazială de Arte „N.N.Tonitza” Bârlad

Cânt-un greier din aripă //„Greieraş, nu ţârâi,//

Mama s-a culcat o clipă//Şi o poţi trezi, cri-cri!”

(Cântece pentru copii, Grigore Vieru)

Grigore Vieru vine dintr-o lume care avea ca scop demolarea valorilor tradiţionale şi impunerea unor idealuri noi. Popularitatea şi-a dobândit-o prin temele pe care poetul le-a abordat, teme legate de condiţia românilor moldoveni. Prin temele lui despre mamă, patrie, familia, iubire, limbă, credinţă este considerat un deschizător de limbă şi dumnezeire.

Dar se cuvine să facem un itinerar biografic prin care să scoatem în evidenţă copilăria poetului dar şi momentele care l-au impus în conştiinţa publică drept un tribun al românismului, un luptător preocupat de soarta istorică şi dramatică a Basarabiei. El a fost preocupat de soarta Basarabiei la fel ca de soarta propriei mame pe care o aseamănă cu Ţara. În opera sa dramatismul istoric al mamei se aseamănă cu cel al naţiunii.

Devenirea lui, a omului şi apoi a poetului (oare în ce ordine?) începe cu intrarea lui în lume pe 14 februarie 1935 (zi care astăzi este umbrită de sărbătoarea importată a Sf. Valentin), când pe vechiul teritoriu al Hotinului, în satul Pererita, sat aşezat pe malul stâng al Prutului, s-a născut într-o familia de ţărani (Pavel şi Eudochia Vieru), micul Grigore. Despre părinţii poetului scriitorul Stelian Gruia spune, în prima monogafie dedicată poetului, că erau aprigi la muncă şi apropiaţi de Dumnezeu, că în satul lor erau văzuţi bine pentru harul dat pământului. După gerul Bobotezei, în casa de lut au venit rudele şi prietnii părinţilor, cu daruri. “După primele stigăte, când moaşa a infăşat pruncul într-o mineştergură de in, cele câteva femei din casă şi Pavel Vieru s-au aplecat peste leagănul de lemn, de unde privea a mirare pruncul liniştit. Avea capul mare, ochii azurii, iar în colţurile buzelor un soi de zâmbet trist cu care a rămas toată viaţa. Moaşa i-a încredinţat pe cei prezenţi că nou-născutul, atunci când va creşte bărbat în toată regula, o să fie scump la vorbă şi vrednic de fapte. (…)Vrenic la fapte bărbatul de mai târziu s-a dovedit întocmai, dar nu şi zgârcit la cuvânt, spre fericirea neamului românesc.”[1] Despre tatăl poetului se spune că iubea folclorul, de cântec şi de vers bun, că în satul lui era recunoscut ca unul dintre cei mai buni povestitori de fapte întâmplate. Probabil că de aici vine iubirea poetului pentru folclor, pentru cântec, povestire şi mărturisire a adevărului. “Pavel Vieru era un fel de artist multilateral în Pererita şi un om de mare spirit. Ştia să cânte la mai multe instrumente muzicale, ticluia poveştile şi repovestea întâmplările ca nimeni altul, ştia rostul la alcătuire şi glăsuire în vers, iar când era cazul dădea frâu liber proverbelor şi zicătorilor, semănând printre consăteni înţelepciune şi luare-aminte.”[2]. Tatăl nu era singurul din familie atras de muzică şi cuvânt. Pe unchiul său, Dumitru Blajinu, lăutar autentic, îl asculta cu mare drag. “Multe din rudele mele au fost muzicanţi – muzicanţi populari. S-ar putea spune că am crescut în casa unuia dintre cei mai mari şi autentici lăutari basarabeni, care este Dumitru Blajin. Mărturisesc că nici una din arte, afară de muzică nu mă face să mi se umezească ochii. Nicăieri în mijlocul naturii un mă simt atât de bine ca în muzică”[3] spunea poetul. Nu împlineşte un an când rămâne orfan de tată. Rămasă singură şi răpusă de sentimental singurătăţii tânăra mamă se recăsătoreşte cu un bărbat de bună credinţă, dar care datorită unui destin necruţător este chemat la război, iar după o vreme mama poetului primeşte trista veste că soţul a fost dat dispărut. Astfel, Grigore şi sora lui mai mare, Sofia rămân în grija mamei.

Deşi mama lui provenea dintr-o familie de ţărani, fără multă carte, a ţinut foarte mult ca singurul ei fecior să urmeze şcoala, dându-l astfel pe micul Grig-cum îi spun prietenii-la şcoala din sat. Tot mama este aceea care i-a insuflat viitorului poet dragostea de natură, de credinţă, de oameni, de patrie, de ştiinţă. Ea ştia că cine are carte, are parte. ”În spatele unui om mare, întotdeauna a stat o mamă puternică, vizionară, jertfelnică. Ca elev s-a remarcat ca un bun mânuitor al cuvintelor, stăpânindu-le bine sensurile“[4] spunea preotul Mihai Milea.

La şcoală, micul Grig este obligat să înveţe din cărţi scrise în alfabetul chirilic şi i se comunică ideea că istoria Basarabiei începe cu 1812. Însă, el ştia încă din copilărie, de la unchiul Vlad, că Basarabia şi România sunt din acelaşi neam.

În 1951 finalizează studiile de şapte clase  din satul natal, iar trei ani mai târziu termină şi Şcoala medie nr.2 din orăşelul Lipcani, după ce suferise ani buni în frig, foamete şi sărăcie.

În toamna anului 1953 se înscrie la Facultatea de Istorie şi Filologie a Institutului Pedagogic ”Ion Creangă“ din Chişinău. Nemulţumit de faptul că era minţit mereu de profesorii vorbitori de limbă moldovenească, Grigore Vieru se obligă într-un demers autodidact. Printre oamenii vremii începuse să fie cunoscut, datorită articolelor publicate, precum şi a poemelor pentru copii prin revistele literare.

Poetul debutează în 1957 cu primul volum de poeme dedicate copiilor, Alarma, carte apărută la Editura ”Şcoala sovietică“ din Chişinău şi care a fost primită cu entuziasm de moldoveni, deoarece în acele versuri pentru copii poetul dădea dovadă de vocaţie şi curaj civic. Cartea a fost un semnal că limba română nu a murit. ”Cu acest volum de versuri, el dădea deja alarma printre cititori şi critici literari că deţine o mare zestre spirituală-culturală de sorginte populară şi o mare deschidere spre poezia contemporană.“[5]

La 8 iunie 1959 se căsătoreşte cu Raisa Nacu, tânără studentă care se pregătea să devină profesoară de limba română şi latină, şi care a înţeles de la început în ce se angajează, oferindu-i astfel lui Grigore Vieru tot suportul necesar. La Chişinău se nasc cei doi fii, botezaţi cu numele de Tudor (1960) şi Călin (1965), fiinţe dragi viitorului tată.

Între anii 1960 şi 1963, Vieru a fost redactor la editura Cartea Moldovenească, unde i-au apărut şi două plachete de versuri pentru copii: Bună ziua, fulgilor! şi Făt-Frumos şi Curcubeul. În 1964, publică în revista Nistru, al cărei redactor este, poemul Legămînt, dedicat poetului Mihai Eminescu. Volumul Versuri pentru cititorii de toate vîrstele, pentru care i se acordă Premiul Republican al Comsomolului în domeniul literaturii pentru copii şi tineret, apare în 1965. Mai tîrziu, revista Nistru publică poemul Bărbaţii Moldovei, cu o dedicaţie pentru naţionalistul Nicolae Testimiţeanu. Întregul tiraj este oprit, iar dedicaţia este scoasă.

O cotitură în destinul poetului, consemnată de volumul de versuri lirice Numele tău, are loc în 1968. Cartea este apreciată de critica literară drept cea mai originală apariţie poetică. Chiar în anul apariţiei, cartea devine obiect de studiu la cursurile universitare de literatură naţională contemporană. Trei poeme din volum sunt intitulate Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Brîncuşi, iar alte două sunt închinate lui Nicolae Labiş şi Marin Sorescu. Asemenea dedicaţii apar pentru prima oară în lirica basarabeană postbelică. Duminica cuvintelor este publicată în 1969, la editura Lumina, o carte mult îndrăgită de preşcolari, care a devenit obligatorie în orice grădiniţă de copii. În 1970, editura Lumina publică Abecedarul, semnat de Spiridon Vangheli, Grigore Vieru şi pictorul Igor Vieru. S-a dat o luptă aprigă de cîţiva ani pentru apariţia lui, luptă în care s-au angajat şi învăţătorii basarabeni, lucrarea fiind considerată naţionalistă de către autorităţi. În acelaşi an, apare volumul de versuri pentru copii Trei iezi. La numai cîteva zile după apariţie, în urma unui denunţ, volumul este retras din librării pentru poemul Curcubeul, în care s-a găsit ascuns tricolorul românesc.

După mulţi ani de agonie, visul omului şi poetului Grigore Vieru, care împlinise 38 de ani, devine realitate. Împreună cu o delegaţie sovietică păşeşte pentru prima dată în Patria-mamă, la 7 noiembrie 1973, acolo unde cuvântul frate capătă dimensiuni ancestrale şi creează imaginea unei case în care fraţii se întâlnesc pentru a reconstrui împreună istoria locului şi altarul limbii. Această vizită are să îi schimbe fundamental existenţa următorilor ani, precum şi dorinţa de a apropia cele două maluri ale Prutului. Ziua respectivă şi-o aminteşte ca pe o a doua naştere, ca pe o binecuvântată fecioară care i se arată în port tradiţional românesc : ”Am cunoscut România abia în 1973. Mergeam prin Herăstrău şi citeam inscripţiile cu litere româneşti : Nu rupeţi florile ! Nu călcaţi iarba ! Citeam cu lacrimi, ca pe nişte poeme ; atât de frumoasă e limba noastră. Mi-a încolţit gândul să rămân în România, să cer azil politic. Dar mi-am dat reama că nu sunt realist. M-ar fi returnat la Chişinău şi de acolo aş fi fost trimis în Siberia. Aşa era convenţia între cele două state, şi autorităţile româneşti erau obligate să mă extrădeze. Apoi m-a cuprins un alt gând tainic : să plec ca turist într-o ţară occidentală, să cer azil politic, să-mi schimb numele, să mă strecor în România, cu nume schimbat şi să mă aşez la o stână ca ajutor de cioban, să pot respira cerul ţării mele.“[6] Grigore Vieru  întâlneşte majoritatea scriitorilor şaizecişti şi chiar are ocazia să-şi împărtăşescă ideile cu câţiva dintre tinerii scriitori care îşi pregăteau debuturile la editurile centrale. În perioada şederii în România îl vizitează pe Nichita Stănescu, poet cu care va lega o mare prietenie literară de frate. 

În 1974, preşedintele Uniunii Scriitorilor din România, Zaharia Stancu, îi face o invitaţie oficială din partea Uniunii Scriitorilor, căreia poetul îi dă curs. Vizitează Transilvania, însoţit de poetul Radu Cîrneci, iubitor de locuri natale buzoiene. De această dată vizita prin munţii Carpaţi i-au săpat şi mai puternic setea de românesc. Publică o carte intitulată Albinuţa, cartea preşcolarului. În acelaşi an, apare volumul de versuri lirice Aproape.

La sfîrşitul anilor 1980, Grigore Vieru se găseşte în prima linie a Mişcării de Eliberare Naţională din Basarabia, textele sale (inclusiv cîntecele pe versurile sale) avînd un mare rol în deşteptarea conştiinţei naţionale a basarabenilor. În 1982 este lansat filmul muzical pentru copii Maria Mirabela, al regizorului Ion Popescu-Gopo, textele pentru cântece fiind semnate de Grigore Vieru, iar în 1988 i se acordă cea mai prestigioasă distincţie internaţională în domeniul literaturii pentru copii: Diploma de Onoare Anderesen.

Vieru este unul dintre fondatorii Frontului Popular şi se află printre organizatorii şi conducătorii Marii Adunări Naţionale din 27 august 1989. Participă activ la dezbaterile sesiunii a XIII-a a Sovietului Suprem din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (R.S.S.M.) în care se votează limba română ca limbă oficială şi trecerea la grafia latină. În 1989, Vieru este ales deputat al poporului. Adunând în jurul său pe cei mai populari interpreţi şi compozitori de muzică uşoară din Basarabia, poetul întreprinde un turneu în Moldova de peste Prut. Un an mai tîrziu, Grigore Vieru este ales Membru de Onoare al Academiei Române, în 1991 devine membru al Comisiei de Stat pentru Problemele Limbii, iar în 1992, Academia Română îl propune pentru premiul Nobel pentru Pace. Această numire din partea Academiei Române a însemnat pentru poet o bucurie imensă, pe care el a catalogat-o ca fiind una dintre cele mai frumoase bucurii ale vieţii lui : ”Am avut, nu o singură bucurie, ci tocmai şase, în toată viaţa mea. Mai întâi că scăpasem, peste trei ani, de blestemata boală din studenţie. Apoi a fost bucuria apariţiei primei mele cărţi Alarma –pentru copii. Să ştii că atunci, în 1957, m-am închis în casă şi am stat o întreagă zi cu cartea în faţă, ca şi cu prima dragoste. Apoi, naşterea celor doi feciori ai mei – Tudor şi Călin. Apoi vestea conferirii titlului de onoare al Academiei Române. Apoi, propunerea candidaturii mele, de către aceeaşi Academie, la Premium Nobel. Te rog să mă crezi că acest gest mă bucură mai mult chiar decât m-ar bucura minunea unei întâmplări de-a stăpâni un asemenea premiu.“[7] spunea el într-un interviu.

În 1993, poetul este ales membru corespondent al Academiei Române. La împlinirea vîrstei de 60 de ani, în 1995, Vieru este sărbătorit oficial la Bucureşti, Iaşi şi la Uniunea Scriitorilor din Chişinău. În acelaşi an, poetul este ales membru al Consiliului de administraţie pentru Societatea Română de Radiodifuziune. În 1996 este decorat cu Ordinul Republicii. În 1997, Editura Litera din Chişinău lansează volumul antologic Acum şi în veac, iar 3 ani mai tîrziu este decorat cu Medalia guvernamentală a României Eminescu - 150 de ani de la naştere. În 2005, când împlineşte 70 de ani, Universitatea pedagogică “Ion Creangă” din Chişinău îi conferă titlul de Doctor Honoris Causa, iar la celebrarea zilelor Basarabiei şi Bucovinei, ediţia I, din 24-27 martie, Primăria şi Consiliul Local Craiova îi acordă Omului şi Poetului Grigore Vieru titlul de Cetăţean de Onoare. În 2007 primeşte din partea Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova titlul de Doctor Honoris Causa, ocazie cu care poetul, omul şi tribunul Grigore Vieru rosteşte primul discurs cu valoare testamentară, în care identifică limba română cu oastea naţională. În acelaşi an Organizaţia Mondială de la Geneva pentru Proprietate Intelectuală îi conferă Medalia de Aur, iar în 2008 în cadrul Festivalului Internaţional de Poezie Poesis din Satu Mare i se acordă premiul Opera Omnia, eveniment urmat de conferirea titlului de Doctor Honoris Causa al Universităţii Vasile Goldiş din Oradea.

La 16 ianuarie 2009, poetul a suferit un grav accident de circulaţie, în apropiere de Chişinău. La 48 de ore după accident, inima lui Grigore Vieru a încetat să bată, pe fondul unor politraumatisme multiple şi al unei poliinsuficienţe a sistemelor şi organelor. Grigore Vieru a fost înmormântat pe 20 ianuarie 2009 la Chişinău, în cimitirul central din strada Armeană. La înmormîntare au asistat cîteva zeci de mii de oameni. Chişinăul nu mai cunoscuse funeralii de asemenea proporţii de la înmormântarea soţilor Doina şi Ion Aldea Teodorovici. Ziua de 20 ianuarie 2009 a fost declarată zi de doliu în Republica Moldova, la ora 10:00 întreaga republică ţinând un moment de reculegere. Grigore Vieru a fost decorat post-mortem cu Ordinul Naţional Steaua României în grad de Mare Cruce. Cîteva şcoli din Republica Moldova, un bulevard din Chişinău şi o stradă din Iaşi, iar alta din Buzău poartă numele lui Grigore Vieru. Pe 11 februarie 2010, cu trei zile înainte de ziua sa de naştere, a fost instalat bustul poetului în Aleea Clasicilor din Chişinău.

Deosebită este imaginea pe care Andrei Strâmbeanu i-o creionează lui Grigore Vieru: “Plăpând, bătut de vânt ca o trestie, s-a dovedit a avea un caracter de cremene, din care sar scântei când îl atingi. De aceea, văzând că a cucerit dragostea celor mici, realist ca orice fiu de ţăran, Vieru şi-a zis: Eu am să-mi cresc cititorii mei. Vieru nu place, de regulă, acelora cărora un le place Eminescu. Vieru place tututror copiilor din lume. Place tututror celor de sex feminin. Duioşia cu care era înzestrat, prezenţa lui Dumnezeiască, a zilei de Dumunică, a bisericii, a mamei, a iubitei, a albinei, a florilor în cele mai multe din poeziile sale cuceresc sufletul…”

Bibliografie:

1. Grigore Vieru,  “Ştiu că sunt un slujitor cinstit şi poate şi necesar al poziei române”, în Revista de ştiinţă şi cultură 2.Limba Română, nr.1-4 (163-166), Chişinău, 2009

2. Mihai Cimpoi, Itinerar biografic: Grigore Vieru, în monografia colectivă Grigore Vieru, Poetul, Col Academica, vol. VI;

3. Sava Bogasiu, Grigore Vieru, luceafărul de dincolo de Prut al limbii române, Ed Alpha, Buzău;

4. Stelian Gruia,  Poet pe golgota Basarabiei, Editura Eminescu, 1995;

---

[1] Gruia, Stelian, Poet pe golgota Basarabiei, Editura Eminescu, 1995, p.14

[2] Ibidem, p.13

[3] Vieru, Grigore, “Ştiu că sunt un slujitor cinstit şi poate şi necesar al poziei române”, în Revista de ştiinţă şi cultură Limba Română, nr.1-4 (163-166), 2009, Chişinău, p-351

[4] Bogasiu, Sava, Grigore Vieru, luceafărul de dincolo de Prut al limbii române, Editura Alpha MDN, Buzău, 2009, p.12

[5] Ibidem, p.13

[6] Cimpoi, Mihai, Itinerar biografic: Grigore Vieru, în monografia colectivă Grigore Vieru, Poetul, Col Academica, vol. VI, Ch:Î.E.P.Ştiinţa. Chişinău, p.10

[7] Vieru, Grigore, Norocul poeţilor basarabeni a fost poezia română, Interviu cu Adrian Păunescu în Revista de Ştiinţă şi cultură Limba Română, nr 1-4, 2009, Chişinău, p. 324

Poetul nemuririi

GRIGORE VIERU -

POETUL NEMURIRII

PROF. HURTOI MIHAELA,

COLEGIUL ECONOMIC „ION GHICA” BRĂILA

Bardul basarabean Grigore Vieru s-a născut într-o familie de plugari români a lui Pavel și Eudochia Vieru, născută Didic. A absolvit școala de 7 clase din satul natal, în anul 1950, după care a urmat școala medie din orașul Lipscani pe care o termină în 1953.

În anul 1957 debutează editorial (fiind student) cu o plachetă de versuri pentru copii, Alarma, apreciată de critica literară. În 1958 a absolvit Institutul Pedagogic „Ion Creangă” din Chișinău, facultatea Filologie și Istorie. Se angajează ca redactor la redacția numită revista pentru copii „Scânteia Leninistă”, actualmente „Noi”, și ziarul „Tănărul leninist", actualmente "FlorileDalbe"
            În anul  1973 face prima vizită în România, participând la o întâlnire cu redactori ai revistei  Secolul 20: Dan Hăulică, Ștefan Augustin Doinaș, Ioanichie Olteanu, Geo Șerban, Tatiana Nicolescu. Vizitează, la rugămintea sa, mănăstirile Putna, Voroneț, Sucevița, Dragomirna, Văratec. Se întoarce la Chișinău cu un sac de cărți. Mai târziu poetul face următoarea mărturisire: „Dacă visul unora a fost să ajungă În Cosmos, eu viaţa întreagă am visat să trec Prutul”. Urmează o noua vizită, în 1974 când  scriitorul Zaharia Stancu, președintele Uniunii Scriitorilor din România, îi face o invitație oficială din partea societății Uniunii, căreia poetul îi dă curs. Vizitează Transilvania, însoțit de poetul Radu Cârneci. În 1977, iarăși la invitația Uniunii Scriitorilor din România vizitează, împreună cu soția, mai multe orașe din România: București, Constanța, Cluj-Napoca, Iași. În 1988 i se acordă cea mai prestigioasă distincție internațională în domeniul literaturii pentru copii: Diploma de Onoare Andersen.

După debutul editorial cu placheta de versuri pentru copii Alarma (1957), urmează o serie de alte numeroase culegeri lirice: Muzicuta (1968), Bună ziua, fulgilor (1961), Mulţămim pentru pace (1963), Figurasi (1963), Poezii (1965), Poezii de sama voastră (1968), Duminica cuvintelor, (1969), Trei iezi (1970), Versuri (1971), Aproape (1974), Steaua de vineri (1978), Fiindcă iubesc (1980), Izvorul si clipa (1981),  Taina care ma apara (1983); Poftim de intraţi (1985); Frumoasă-i limba noastră (1990); Hristos nu are nici o vină (1991), Rugaciune pentru mama (1994), Văd şi mărturisesc (1996) etc.

Anul 1968 aduce o cotitură în destinul poetului, consemnată de volumul de versuri lirice Numele tău, cu o prefață de Ion Druță. Volumul  este apreciat de critica literară drept cea mai originală apariție poetică, drept pentru care chiar în anul apariției devine obiect de studiu la cursurile universitare de literatură națională contemporană. Trei poeme din volum sunt intitulate: Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Brâncuși, iar alte două sunt închinate lui Nicolae Labiș și Marin Sorescu. Asemenea dedicații apar pentru prima oară în lirica basarabeană postbelică. Grigore Vieru a fost membru PCUS din anul 1971.

            La sfârșitul anilor '80, Grigore Vieru se găsește în prima linie a Mișcării de Eliberare Națională din Basarabia, textele sale (inclusiv cântecele pe versurile sale) având un mare rol în deșteptarea conștiinței naționale a românilor din Basarabia. Vieru este unul dintre fondatorii Frontului Popular și se află printre organizatorii și conducătorii Marii Adunări Naționale din 27 august 1989. Participă activ la dezbaterile sesiunii a XIII-a a Sovietului Suprem din RSSM în care se votează limba română ca limbă oficială și trecerea la grafia latină.

            Opera lui Grigore Vieru este foarte vastă, cuprinzând volume de versuri, povestiri şi cântece,antologii:
Alarma, versuri, Chişinău, (1957); Muzicuta, versuri, Chişinău (1958); La fereastra cu minuni, versuri pentru varsta prescolara, Chisinau,( 1960); Bună ziua, fulgilor, versuri pentru gradinita de copii si scoala primara, Chişinău, (1961); Ce poezie stii tu?, versuri, Chişinău (1961); Fat Frumos, curcubeul, versuri, Chişinău, (1961); Cum mi-am învăţat băiatul cifrele si număratul, versuri pentru copii. Chişinău, (1963) (alte ed.: 1975; 1991); Făguraşi, poezii, povestiri, cântece pentru grădiniţa de copii, Chişinău, (1963); Soarele cel mic, Chişinău, (1965); Poezii, pref. de I. Druţa, Chisinau, (1965) (ed. II, 1971); Cântec din frunză, mică antologie a poeziei tinere moldoveneşti, alcatuita de ~, Chişinău, (1965); Steluţa, material experimental pentru citire in clasa I, Chişinău, (1965) (alte ed. : 1969; 1986); Poezii de sama voastră, versuri , codruţule, poezii, miniaturi, Chisinau, 1970 (ed. II, 1975); Trei iezi, versuri alese pentru copii, cuvant pentru copii de la doi pana la zece ani, Chişinău, (1967); Numele tău, poeme, Chişinău, (1968); Duminica cuvintelor, versuri pentru copii. Chişinău, (1969); Codrule inainte de R. Suveica, Chisinau, (1970) (ed. II, 1971); Versuri, Chisinau, (1971); Aproape, versuri (1964-1974), Chisinau, 1974; Numărătoarea, versuri, Chişinău, (1974); Mama, poezii pentru gradinţa de copii, Chişinău, (1975) (ed. II, 1988); Antologie lirică, alcatuita de ~, Chisinau, 1975; Un verde ne vede, versuri, Chişinău, (1976); Steaua de vineri, selectie de H. Zilieru, Iasi, (1978); Albinuta, cartea preşcolarului, selecţie şi îngrijirea textului muzical de Iulia Tibulschi, Chişinău, (1979) (alte ed. : 1983; 1991; Bucuresti, 1994); Fiindcă iubesc, versuri, Chişinău, (1980); Să creşti mare, cântece pentru copii, ed. bilingvă româno-rusă, Chişinău, (1980); Izvorul şi clipa, antologie de M. R. Iacoban, pref. de M. Sorescu, Bucuresti, (1981); Poezii, selectie si pref. de M. Cimpoi, Chisinau, 1983; Fiind baiat, paduri cutreieram, versuri pentru şcoala medie, antologie alcatuita de ~, Chişinău, (1983); Taina care ma apară, Chişinău, (1983); Scrieri alese, versuri, pref. de M. Cimpoi, Chisinau, (1984); Mama, graiul, versuri si proză, Chisinau, (1986); Cel care sunt, versuri, creionari, interviuri, note, pref. de M. Cimpoi, Chisinau, (1987); Poftim de intrati, ed. bilingvă româno-rusă, Chişinău, (1987); Rădăcina de foc, poeme, confesiuni, Bucuresti, (1988); Spune-i soarelui o poezie, versuri, Chişinău, (1989); Fumoasa-i limba noastra, versuri pentru preşcolari, Chişinău, 1990; Hristos nu are nici o vina, poeme în cântece, Bucuresti, (1991); Curăţirea fântânii, Galati, (1993); Rugaciune pentru mama, antologie de versuri, cu o pref. de T. Nedelcea, Craiova, 1994;

Văd si mărturisesc. Bucuresti, (1996).

Ca toţi marii lirici moderni, Grigore Vieru percepe viaţa într-un mod foarte sensibil, înfingând acut lumea senzorială în judecăţile asupra existenţei. Până şi în  aparent nevinovatele sale jocuri de copii se întrevede meditaţia gravă a fondului său melancolic, nostalgic ca o zbatere între candoarea jocului şi tresărirea la impactul cu imposibilul devenit posibil.

Precedată de o bogată producţie pentru copii în care poetul se infantilizeaza cu delicateţe pedagogică si tandreţe ludică, poezia lui Grigore Vieru a devenit repede una exponentială, transformându-1 pe autor într-un  "bard national".  Cu toate că din structura sa elegiacă, predispusă mai curând la reverie decât la spiritul vehement de baricadă, lipsea patetismul mesianic,  ea s-a întâlnit totuşi decisiv cu starea de alean colectiv si cu frustrarile istorice ale romanilor de peste Prut. În acest sens putem afirma că poetului basarabean i-a revenit o misiune similara cu cea a lui Goga, misiune dusă  însă cu discreţie, fara atitudinea iredentă şi pe un temperament domestic mai apropiat de al firavului Iosif decat de al tribunului ardelean. Consensul cu aspiraţiile naţionale, topite într-o elegie regresiva ce găsea tot mai puţine valori de sprijin în prezent, a exaltat şi dimensiunea valorică a operei lui Vieru, altminteri o diagramă onestă a tradiţionalismului atât în privinţa scriiturii, cât şi a pachetului tematic. Poet "prin excelenţă al mamei si al maternităţii" (Mihai Cimpoi), Grigore Vieru îşi va centra creaţia pe acest simbol cumulativ şi iradiant. Figura mamei, dincolo de nu puţine acorduri sentimentale şi de rama sămănatoristă în care e pusă adesea, e transfigurată, printr-o feerie a devoţiunii filiale, şi  devine nu numai un simbol al jertfei şi al ocrotirii, al suferinţei şi răbdării, al statorniciei şi dăinuirii, dar şi expresia lacrimală a patriei, fiind identificată în cele din urmă cu Muma eternă, cu glia şi cu limba: "Mama, /Tu esti patria mea!/ Creştetul tău - /Vârful muntelui /Acoperit de nea. /Ochii tăi - /Mări albastre. /Palmele tale - /Arăturile noastre". O lume al carei principiu originar si centru afectiv e mama, e o lume a adoraţiei, a tandretii şi bucuriei, o lume a inocenţei si blândeţii. Lumea poetului  - rezumată în câteva teme esenţiale ce converg în simbolul matricial (casa, strămoşii, plaiul, izvorul, glia, graiul, iubita) - e una din acele "lumi-fruct" bachelardiene care "solicită reveria" şi în care visătorul "este în mod cosmic fericit". In pofida adierilor elegiace, lumea poeziei lui Grigore Vieru rămâne una maternă, ocrotitoare şi edenică, blajină şi luminoasă, ale cărei expresii imediate sunt pâinea şi spicul, vatra sau brazda roditoare. Pământul însuşi primeşte în ea o învestitură de "magna mater", imaginatia poetului "maternizând" toate elementele: "Pamantule, /Eu dragoste îţi jur. / Tu, care m-ai crescut/ Şi m-ai hranit cu laptele / Ploilor mustind în lut". Elegiacul nu-si pierde, de fapt, niciodată sensul beatitudinal, elementele de turbulenţă dramatică suavizându-se într-o icoană si lăsând viziunea să plutească pe apele graţiei. Miezul fericit al acestei lumi de miraj melancolic nu e atins nici de absenţa mamei, pierderea ei intensificând doar ardenţa devoţiunii. Sacralizarea mamei se răsfrânge şi asupra celorlalte elemente iradiate de principiul matern: plaiul, graiul, satul etc, viziunea poetului fiind, în fond, o beatificare a originilor. Prin aceasta mitologie a Mumei si prin transcenderea biograficului ea comunica direct cu ancestralitatea si substratul, întâlnind în profunzime matricea stilistica blagiană. Dincolo de eminescianismul însuşit cu fervenţă şi de programatica întoarcere la folclor, Grigore Vieru regăseşte, de fapt, Lancrămul, tărâmul etern în care "în amurg pe faţă, ah, simţi /suflarea veciei" şi în care "toate se schimbă în viaţă. / Numai izvorul nu". Blagianismul ajunge, aproape firesc, la decalcul imediat: "E-atata tacere /In casa mumei / Ca se-aude in jur murmurand /Plansetul humei". Centrată pe adoraţia mamei şi a plaiului ("Plaiule, tu, plaiule - /Vesnica tema a mea!") şi, în acelaşi timp bazată pe valorile unei sensibilităţi imediate, mereu rezonantă la miraj, poezia poetului basarabean se hrăneşte dintr-o atitudine pozitivă asupra lumii. In afara unor anateme si apostrofe ("Asculta, mulgătorule de zar/ Si cocoşatule sub temenele!"), nimic nu tulbura sensul stenic al viziunii, progresia dramatică oprindu-se în pragul melancoliei paradisiace şi neameninţând armonia interioară. Nici moartea nu aduce vreun aflux de anxietăti, meditaţia asupra ei constituind doar un prilej de redefinire a bucuriei de a trai în mijlocul miracolelor: "Mare esti, moarte, / Dar singura, tu. /Eu am vatra unde iubi / Tu nu, tu nu. / Eu am ţară unde sa mor, /Tu nu, tu nu".

Un alt mit fundamental al poeziei lui Vieru, legat izomorfic de cel matern si adesea identificat cu el, este cel al limbii, al graiului. Ca si mama, limba este realitatea care suplineşte patria absentă sau o contrage, reprezentând principiul ei salvator, dar şi consolarea ultimă a frustrărilor istorice, o esenţă inalienabilă a neamului şi o fiinţă: "Iar cand nu poţi /Nici plânge şi nici râde/ Când nu poţi mângâia/ Si nici cânta, /Cu-al tău pământ, /Cu cerul tău în faţă/ Tu taci arunce/ Tot în limba ta". Pierdută ca identitate istorică, patria se refugiază în intimitate, în realităţile casnice şi cotidiene, manifestându-se ca o epifanie si concentrându-se în embleme paradisiace: ,.Patria asta e o pâine caldă. /Vântul ăsta e un vin domnesc. /Şi pelinul - busuioc sălbatic. // Vine ziua aurindu-mi pâinea. /Vine seara aromându-mi vinul. /Vine mama îndulcindu-mi gândul". Paradisiacă şi domestică este şi erotica lui Grigore Vieru, cântând bucuria nupţiala a perechii si universul familial, nu fără scăpărări de senzualitate stilizată: "Ah, din cămaşa ta/ Foşnind ca frunzele, / Trupul tău gol ieşea/ Ca din nouri soarele".

Unitara nu doar tematic, registru în care e aproape redundantă, ci si stilistic, poezia viereană marchează totuşi de la Numele tău (1968) la Rugaciune pentru mama (1994), trecând prin momente de coagulare concretizate in Aproape (1974), Un verde ne vede (1976), Steaua de vineri (1978), Fiindca iubesc (1980), Taina care mă apără (1983), Rădăcina de foc (1988), Curătire a fântânii (1993), o dublă progresie: pe de o parte, acumularea elegiacă devine tot mai pregnantă, apropiind adoratia maternă de transfigurarea suferintei, iar pe de altă parte sensul implicarii în istorie devine tot mai presant, poetul ajungând unul din agentii ei si participând la bătăliile pentru limba şi neam, pentru identitate şi libertate.

Armonică până la cantabilitate (de altfel, poetul însuşi s-a straduit să unească versul cu muzica) şi unind elegia cu feeria domestică, poezia lui Grigore Vieru e un continuu ritual al adoraţiei materne, adoraţie răsfrânta, cu aproape aceeaşi religiozitate, si asupra graiului, iubitei şi plaiului. In fondul ei, ea e o sanctificare a acestora şi chiar în etapa de exultanţă a tinereţii, când lirismul mângâia o coardă mai senzuală, definitorie pentru atitudinea poetica rămânea pietatea, fervoarea îmblânzită a cultului.

Poezia lui Grigore Vieru e un lung şi nesfârşit dor; de tradiţie, de dragoste, de mâine. „Un dor fără de saţiu”  - ar fi zis Emil Botta, iar poetul însuşi ar fi spus-o cu multă simplitate „tot ce-i dor e neuşor”. Dorul său se suprapune autobiograficului, dându-i simplitatea eternă a vieţii, căci viaţa acestuia e viaţa noastră a tuturor. De aceea, conceptual, Grigore Vieru nu e un neliniştit, chiar şi când îşi pune gravele probleme ale umanitătii. E un om cu o simplitate debordantă care reuşeste să ne cucerească pe toţi prin versurile sale pline de sensibilitate, dragoste şi năzuinţă.

BIBLIOGRAFIE:

Băileşteanu, Fănuş. Grigore Vieru : Omul şi Poetul. – Bucureşti : Iriana, 1995

Cimpoi, Mihai. Căutarea de sine a literaturii basarabene „Copii anilor treizeci” : [Grigore Vieru] // Cimpoi, Mihai. O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia. – Ch. : Arc, 1997. 

Cimpoi, Mihai. Grigore Vieru : arhetipalitate, sacru, ludic // Cimpoi, Mihai. Critice. Vol. 3 : Orizont mioritic, orizont european. – Craiova : Fundaţia Scrisul Românesc, 2003

Cimpoi, Mihai. Grigore Vieru : Poetul arhetipurilor / Mihai Cimpoi. – Chişinău : Prut Interna-ţional, 2005.

Codreanu, Theodor. Grigore Vieru – cheia de sub pâine // Codreanu, Theodor. Basarabia sau drama sfâşierii. – Galaţi : Scorpion, 2003.

Dolgan, Mihail. Dialogismul discursului liric al lui Gr. Vieru // Literatura română postbelică : integrări, valorificări, reconsiderări. – Chişinău. : Tipografia Centrală, 1998.

Dolgan, Mihail. Grigore Vieru: lucrare în cuvânt // Literatura română postbelică : integrări, valorificări, reconsiderări. – Ch . : S. n., 1998. – 395 – 406.

 Vieru, Grigore : Bibliografie / BM „B. P. Hasdeu”; alcăt. Ludmila Pânzari / Ch. : Museum, 1995. – 120 p.

 Vieru, Grigore // Literatura română. Dicţionar – antologie de istorie şi teorie literară. – Chişinău Museum, 2003.

Vieru, Grigore   Rădăcina de foc, Editura Univers, Bucureşti, 1988