Dialoguri intertextuale în poezia lui Grigore Vieru

Articol prezentat la Simpozionul Internaţional 

Grigore Vieru, poet al sufletului românesc

autoare Prof. Axinciuc Oana,

Colegiul  Naţional "Mihai Eminescu"   Botoşani

„ Ceea ce constituie textul nu este o structură internă, închisă, contabilizabilă, ci deschiderea lui spre alte texte, alte coduri, alte semne; ceea ce constituie textul e intertextualul .“(Roland Barth, Annalyse d’un texte d’Edgar Poe)

El Aleph este unul dintre textele cele mai caracteristice ale lui Borges Şi totodată o strălucită ilustraţie a cultului său pentru concizie. Titlul evocator numeşte o singură literă, Aleph, prima din alfabetul ebraic, care, în tradiţia Cabalei, reprezintă - făcînd, misterios parte din ea – infinitatea divinităţii.

El Aleph („o mică şi strălucitoare sferă microcosmică reflectînd întregul univers, văzut din toate unghiurile posibile”) devine în opera lui Borges o metafora a viziunii autorului despre literatura văzută ca „reluare a tradiţiei”, univers, condiţia umană, tradiţia literaturii, ajungand păna la Textul infinit.[1]

Pe de alta parte, metafora concentrează în întelesul ei ascuns, însaşi esenţa viziunii borgesiene asupra literaturii, una mai mult atenta la noţiunea de autenticitate a modalitatii de “facere”, decat la ineditul conţinutului său.

Borges, care a vorbit deseori despre pasiunea sa pentru relectură, a devenit celebru ca autor de texte în acelaşi timp perfect clare, citibile - deşi într-un tempo lent, dictat de intertextualitatea lor bogată, plină de jocuri asociative, adeseori oblice -şi totodată captivante: texte nu doar bîntuite de alte texte, ci care obsedează la rîndul lor, chemînd cititorul să le reviziteze într-o reînnoită căutare a sensurilor lor ascunse, chinuitor de evazive. De fapt, cele două operaţii - mişcarea lineară (curioasă, orientată spre final) a citirii şi mişcarea de du-te-vino, înainte şi înapoi, în linii mari circulară.

De fapt, ceea ce ne propune Borges în descrierea Aleph-ului-acel punct din spaţiu, care asemeni textului ce poate implica mai multe texte- conţine toate punctele universului, este tocmai, o definiţie metaforică a ideei de intertextualitate văzută ca transpunere orizontală (la nivelul scriiturii) a unui complex proces ce se desfăşoară în mod continuu pe axa verticală. Borges însusi mărturiseşte:,,Ceea ce au vazut ochii mei a fost simultan[axa verticală:scriitura]; ceea ce voi transcrie, succesiv[ axa  orizontală:scrisul] pentru că limbajul însuşi e altfel. [2]

Într-o literatură cu foarte mare densitate de valori, cum e cea românească, drumul spre originalitate al unui poet trece în mod firesc prin confruntarea cu predecesorii şi cu contemporanii săi. Deşi originalitatea, pe care critica o proclamă, nu ţine nici de revoluţionalizarea limbajului poetic, nici de modificarea fundamentală a poeticii însăşi, totuşi individualitatea poetului Grigore Vieru se impune mai întâi prin modul de dialogare cu marii înaintaşi, cu contemporanii săi.

Revelatoare în acest sens este o serie de poezii ce pot fi încadrate în categoria artelor poetice – Legământ, Doina, Numele-acest, Femeia, Teiul, Femeie, Această ramură, Mai sunt, Umbra de aur, Izvorul, Abecedar, Apoi, Mica baladă, Prin mine, Un cântec, Această pâine, A venit toamna, Bucuraţi-vă, Liniştea, Destin, Apă vie, Floarea soarelui, Inscripţie pe cartea copilăriei, Copilul înălbit, Mi-e dor, Pomul, Plecându-mă de fericire.

Chiar şi într-o gravă „epidemie a artelor poetice” (M. Cimpoi) insistentele profesiuni de credinţă ale lui Grigore Vieru rămân mereu revelatorii din mai multe puncte de vedere. Un ochi atent poate identifica pe marginea poeziei lui Vieru coexistenţa mai multor componente, elemente din poezia lui Eminescu, Arghezi, Blaga, Stănescu ş. a. m. d. Sub acest aspect este edificator dialogul „rădăcinii de foc” cu marii înaintaşi. Sentimentul legământului cu cartea – simbolul universului eminescian – îi dă siguranţa netemerii de moarte: „De moarte nu mă tem…” (în Doina consacrată lui Vasile Alecsandri). De aici, imnul femeii: „O, dorule dor, / Mare stăpânule”. (Femeia, având un motto din Lucian Blaga) sau sfâşietoarea dezvăluire: „Mare eşti, moarte, / Dar singură, tu, / Eu am vatră unde iubi, / Tu nu, tu nu // (…) Prin mine un cântec de dor / A trecut chiar acu. / Eu am ţară unde să mor. / Tu nu, Tu nu”. („Prin mine, un cântec”, cu un motto din Rilke). Un dialog de creaţie e susţinut cu Constantin Brâncuşi, Constantin Noica, Nicolae Labiş, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ştefan Aug, Doinaş, Ioan Alexandru, Gheorghe Tomozei, Tudor Gheorghe, Dumitru Matcovschi, Vasile Vasilache, Ion Druţă, Spiridon Vangheli, Mihai Cimpoi, Gheorghe Vodă, Anatol Codru, D. R. Popescu, Mircea Radu Iacoban ş. a.

Adeseori poeziile într-un regim aluziv („Tata era luat / şi dus departe”) au un substrat adânc, cu trimiteri la realităţile dramatice din primii ani postbelici, cum ar fi „Abecedar”, poem consacrat lui Liviu Damian, dar care, într-o altă accepţie, este o replică dată prejudecăţilor ce ţin de criteriul „poeticităţii” verbului: „încep să fac cântece / din numai două cuvinte”.

Poetul, nu arareori, face cântece cu un număr restrâns de cuvinte, simboluri, embleme, lucrând într-un mod aparte în matricea tradiţiei. Uneori această tradiţie are o vechime seculară. Aşa, spre exemplu, la Homer poetul este cântăreţul divin. Se ştie că la romani el se numeşte „vates” – „profet”, iar actul poetic – „a cânta”. Poeţii romani, susţine Ernst Robert Curtius, obişnuiau să compare compunerea unei opere cu o călătorie pe mare. „A face poezie” înseamnă a ridica pânzele, a porni în larg” [3]. Aducem aceste explicaţii pentru a înţelege o metaforă care pare lipsită de sens, sau mai bine zis pentru a elucida procesul de redimensionare şi reinterpretare a unui repertoriu tematic moştenit, ce ţine de viziunile consacrate asupra creatorului şi creaţiei.

În tradiţia noastră poetul e Narcis sau Hyperion, el mai este emirul din Bagdad (la Macedonski) sau prinţul din Levant (la Ştefan Augustin Doinaş), sau un fachir (în viziunea lui Emil Botta) ş. a. m. d. Dintre toate metamorfozele eului poetic, Grigore Vieru se simte mai în apele sale în ipostaza orfică. E tocmai ceea ce Eminescu valorifica într-una din variantele poemei Gemenii sau în Memento mori, „Ipostaza orfică cea mai tulburătoare în poezia eminesciană, scrie Ioana Em. Petrescu, este aceea din Memento mori, a cântăreţului care a traversat experienţa morţii şi a pierdut credinţa într-o înşelătoare armonie cosmică, ochiul lui e acum «întunecos», umbrit de viziunile adâncului, «glasul ce-nvinse stânca» e «stins de-aripa disperării», gestul caracteristic e azvârlirea lirei (…) în mare, act magico-poetic de anulare a creaţiunii spre care aspiră şi blestemul lui Sarmis. Eminescu valorifică tulburător în special componente ale mitului orfic şi homeric: relaţia poeziei cu moartea şi orbirea ca închidere în sine a artistului” [4].

Una dintre cele mai frumoase poeme ale lui Vieru – Poetul – este verificabilă în mai multe planuri: „Ciudată – alcătuire – / Tribunul şi ascetul– / Acest, ah, duh al vieţii. / Ce îl numim poetul. // El are-un fel de arfă / Cu strune luminoase / Din raza dimineţii / Şi din străbune oase. // Şi-o mângâie-n iubire / Cu degete ce-i sânger, / ori zice că de ziduri / Va sparge-o el singur // (…) la suflet şi-adevăruri / îmi umblă, la mistere, / La moarte dânsul umblă, / Dar zice că la miere”.

În acelaşi timp, în concepţia lui Vieru cel mai adesea poetul e un nou Orfeu sau un Mesia, adică arta poetică se află între tentaţia orfică si cea mesianică. Aceste două dimensiuni sunt fundamentale în caracterizarea poetului şi cetăţeanului Grigore Vieru.

După Baudelaire statutul demiurgic (şi proteic) al creatorului s-a modificat puţin. Neesenţiale rămân şi metamorfozele poeziei ca fiinţă. „În afara singurului Rilke, nici un alt poet din acest veac nu a poematizat actul poetic, fiinţa poeziei, ca şi Claudel. Asemenea lui Rilke sub chipul lui Orfeu, Claudel a năzuit în taină – suprema şi nebuneasca aspiraţie – să devină Cântarea însăşi, să dea un trup de carne, alături de cel cuvântător, Fiinţei poetice. Nu spune el despre una din aceste muze (aceea tocmai a poeziei lirice): „Tu nu eşti cea care cântă, tu eşti cântarea însăşi” [5].

La Vieru poezia e cea care se identifică, în ultimă instanţă, cu poetul: „De fapt, / nici nu sânt om, / ci pur şi simplu / poezie ”. Totul în jur e o cântare, o cântare ce transfigurează lumea după chipul şi asemănarea poeziei, adică totul, după o expresie a lui Mihai Drăgan, se confundă şi se confruntă cu poezia: „Părul meu – / versuri albe. / Fruntea – / un fel de măsură / Sprâncenele – / două versuri / tăiate cu negru, pentru că / nu pot merge. / Ochii – două metafore albastre. / Buzele – rime străvechi. / Inima – ritm modern, / neregulat. / Mâinile / mângâind pletele femeii – / comparaţie / cu mâinile altor bărbaţi. / Talpa mea / acoperită cu ţărnă / şi frunze sângerii de stejar – / repetiţie / a tălpii tatălui meu. / Iată că plouă, / şi poate că / nici nu trec prin ploaie, / ci printre versuri, / sau poate că / nici nu plouă, / ci aşa vreau eu: / să ploaie”. (Poezia).

Ipostaza fundamentală a mitologiei poetului este cea orfică. Eul poetic e conştient de puterea orfică a cântului său: „Aş vrea asemeni ploii / eu cântul să-mi frământ: / când voi cânta să iasă / secara din pământ”. Odată cu aceste atitudini eul poetic e cuprins de angoasa dispariţiei: „Mă gândesc mereu / la poezie, / pentru că mi-e frică grozav / de golul dintre poezii – / cavou / în care-aş putea să mă prăbuş”. Cântecul sinonim cu poezia poate însemna o punte peste prăpastia primejdiei, a primejdiei dispariţiei: „Strig şi îmi răspunde / Primejdia – gură de leu. / Peste ea o singură punte: / Acest cântec al meu”. (Doctore, iată cum mă simt).

Orfismul lui Vieru în ultimii ani evoluează hotărât spre un statut al poetului tribun, spre un mesianism ce ar trezi masele din somnul letargic.[6]

Eugen Simion sublinia că după Arghezi, Bacovia, Blaga, Barbu este greu să ieşi din timp şi să întorci roata poeziei româneşti. Grigore Vieru şi generaţia sa, consideră reputatul critic, „reprezintă pentru această provincie românească năpăstuită mereu de istorie ceea ce a fost, la începutul secolului, generaţia lui Goga pentru Transilvania. Similitudinea de destin are şi o prelungire în plan poetic. Sub presiunea circumstanţelor, poezia se întoarce la un limbaj mai simplu şi îşi asumă în chip deliberat un mecanism naţional pe care, în condiţii normale, lirismul pur îl evită” [7].

Grigore Vieru nu a fost doar poet al cetăţii, aşa cum adesea a fost supranumit, ci, mai mult, a ieşit în cetate luptând pentru cauzele sale spirituale şi ale familiei extinse – naţiunea.[8] În acest sens, Nicolae Dabija aprecia că poetul s-a identifi cat nu doar cu sine, ci cu fiinţa colectivă, fiind astfel mai mult decât un poet, fiind un destin. Destinul tragic al naţiunii este, în fond, destinul poetului. Suferinţele mamei sunt suferinţele patriei, şi invers. Conştiinţa civică a poetului porneşte din satul natal, din casa de lut a mamei când, copil fiind, poetul descoperă o limbă asemănătoare rostită de ţăranii ce trudeau dealurile satului Miorcani, situat pe partea dreaptă a Prutului. Batjocorirea familiei sale prin confi scarea pământului, batjocorirea bisericii prin transformarea lăcaşului în magazie militară, precum şi batjocorirea şcolilor prin înlocuirea abecedarelor şi a învăţătorilor, starea constantă de război, toate construiesc drama poetului, drama întregii Basarabiei, pe care, cu măiestrie, Gr. Vieru a conturat-o cu lacrimi în vers: „Întreaga fiinţă basarabeană, batjocorită şi umilită timp de două veacuri de către stăpânele purtătoare de cnut, s-a aciuat răbdătoare în firea acestui bărbat şi, deodată, s-a produs acea ieşire-din-ascundere pe care grecii de felul lui Platon o numeau alétheia.[9]

Astfel, creaţia poetică a lui Grigore Vieru este, întâi de toate, o mărturie incontestabilă că patriotismul, pe care l-au compromis atâtea politici naţionaliste, nu poate fi numai expresia unui sentiment adânc, ci, cu adevărat, un angajament mesianic, un talent şi un uriaş impuls estetic, care generează în poemele sale o redimensionare fundamentală a acestei trăiri prin cosmicizarea şi universalizarea ei. Utilizând, după cum s-a remarcat demult, tehnici ingenioase şi, aparent, necompatibile cu această finalitate poetică – simplitatea expresiei, Grigore Vieru ţinteşte şi adună în poezia sa esenţele lucrurilor care ne definesc ca fiinţe umane, aparţinând unui anumit mediu civic şi unui anumit timp istoric, şi ca elemente cosmice în acelaşi timp.[10] Anume aici stă forţa poetului în a demonstra că versurile cu teză (patriotice, de ţară) devansează estetic zona în care se înscrie genul lor, de fapt, în afara ideii de literatură, atingând originalitatea artistică şi, în fond, poezia de înalt calibru estetic. Poetul însuși marturisea:,, Am răsărit ca poet din frumuseţea, bogăţia şi tainele Limbii Române, căreia îi voi rămâne îndatorat până la capătul vieţii.Gândindu-mă la asta, am uneori clipe de prăbuşire sufletească. Mă ridic însă. Altfel, n-aş mai putea scrie. Ştiu că Limba Română la noi nu este altceva decât o candelă plăpândă. Dar marele Shakespeare zicea: „Nu este destul întuneric în tot universul ca să stingă lumina unei plăpânde candele”.

Secolul nostru are pretenţia de a regăsi în firea literaturii o esenţializare a faptelor din întregul nostru univers, de sublimare a originalităţii în orizontul de aşteptare al omului de azi,atras de esenţe primordiale Totuşi harul de poet sau scriitor nu se subscrie acestei idei atâta timp cît deţine seva interesului în toate vremurile şi rezistă esenţialmente în pofida unor metamorfozări conceptuale din epocă. Elocvent în acest sens este exemplul poetului GrigoreVieru, al cărui„secret al popularităţii rezidă în faptul că poezia lui se prezintă ca o sinteză dialectică a tradiţiilor naţionale (clasice şi moderne) cu cele universale, a particularului cu general-umanul, a unei alese culturi spirituale cu o înaltă artă a cuvântului artistic, a unui umanism cuceritor cu o rafinată şi democratică măiestrie literară ”(Dolgan, Mihail.Farmecul estetic al liricii lui Grigore Vieru.// Revistă de Lingvistică şi Ştiinţă Literară, nr.4-6, 2005, p.4).

Bibliografie:

1.      Matei Călinescu,A citi,a reciti.Către o poetica a re(lecturii), Editura Polirom,București

2.      Jorge Luis Borges, El Aleph, Editura Polirom

3.      Ernst Curtius, Literatura apuseană și Evul mediu latin, Editura Univers, București, 1970

4.      Ioana Em.Petrescu, Eminescu și mutațiile poeziei românești, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1989

5.      Șt.Augustin Doinaș, Orfeu și tentația realului, Editura Eminescu, București, 1974

6.      Ibidem [5]

7.      Eugen Simion, ,,Grigore Vieru, un poet cu lira-n lacrimi’’,în Caiete critice, Nr.1-3, 1974

8.      Florentina Narcisa Boldeanu, ,,Grigore Vieru, poetul dimineții și al bucuriei’’, în Revista Știința literară Nr.2(25), 2012.

9.      Ibidem.[8]

10.  Viorica Ela Caraman, ,,Grigore Vieru și Emil Cioran în circumferința ideilor comune’’, în Revista Limba Română, Nr.1-4,2009

Grigore Vieru - Leaganul culturii basarabene

Articol prezentat la Simpozionul Interanţional 

Grigore Vieru, poet al sufletului românesc 

autoare PROF. DANIELA IONESCU

COLEGIUL ECONOMIC „ION GHICA” – BRĂILA

            Basarabia, această gură de rai, a fost şi este inundată de personalităţi remarcante care au trăit sau cel puţin s-au născut pe teritoriul ei, cum ar fi scriitorii Nicolae Dabija care a scris minunatul roman „Tema pentru acasă”, „părintele limbii” Alexei Mateevici, Adrian Păunescu care s-a născut pe acest teritoriu moldav, Alecu Russo care este şi el originar din Republica Moldova, doamna care s-a luptat toată viaţa pentru unire, Leonida Lari. Lista poate continua încă mult, dar cu siguranţă cel mai ilustru poet moldav este Grigore Vieru, autorul a numeroase opere traduse într-o mulţime de limbi şi cunoscute în toată lumea, poetul care este iubit de la cei care abia vorbesc până la cei mai vârstnici.

            Poetul Grigore Vieru s-a născut pe 14 februarie 1935, în satul Pererâta de pe malul stâng al Prutului, fostul judeţ Hotin, în familia de plugari români a lui Pavel şi Eudochia Vieru, născută Didic. Iată ce spune însuşi poetul: M-am născut în 14 februarie 1935, din părinţi plugari, Eudochia şi Pavel, într-un sat frumos – Pererîta - aşezat pe malul stâng al Prutului şi înconjurat din trei părţi de păduri… Tatăl meu adevărat a murit când aveam jumătate de an. Tatăl vitreg, cel care m-a crescut şi el cum a putut, s-a pierdut în război. Copilăria mi-a fost desculţă. Dar nu m-am jeluit de asta niciodată…Am secerat desculţ grâul şi porumbul nostru…am cules desculţ strugurii… Mama nu a mai vrut să-şi lege viaţa de nimeni decât de noi: de mine şi de sora mai mare Sofia. Mare parte a copilăriei sale Vieru a petrecut-o alături de cea mai scumpă fiinţă din viaţa sa, cum urma să o numească mai târziu pe mama sa, tatăl său fiind mort pe câmpul de luptă al celui de-al Doilea Război Mondial. Mama a fost persoana căreia el îi mărturisea toate secretele şi pe care a iubit-o profund până la moarte. El spunea că Mama este începutul tuturor începuturilor. De aceea o mare parte din lucrările sale au fost dedicate ei, mamei. Marele poet letonian Imants Ziedonis afirma următorul lucru: ,,Grigore Vieru a scris poate cele mai frumoase poezii despre mamă’’, lucru confirmat de lucrările sale.   Alături  de măicuţa sa el a reuşit să suporte grelele timpuri aduse de război, chiar şi  foametea din 1946-1947,  care pe mulţi dintre conaţionalii săi i-a lăsat fără părinţi, fraţi, surori, dar ei cu dragostea lor reciprocă totuşi au reuşit să învingă apriga luptă pentru supravieţuire.

            A absolvit școala de şapte clase din satul natal în anul 1950, după care a urmat școala medie din oraşul Lipcani pe care o termină în 1953. Student fiind, debutează editorial în anul 1957 cu o plachetă de versuri pentru copii, ,,Alarma”, apreciată de criticii literari. În 1958 Vieru a absolvit Institutul Pedagogic „Ion Creangă” din Chișinău, Facultatea de Filologie și Istorie. În acelaşi an, i-a apărut a doua culegere de versuri pentru copii, “Muzicuţe”, şi s-a angajat ca redactor la revista pentru copii „Scânteia Leninistă”, actualmente „Noi”.

            La 8 iunie 1960 se căsătorește cu Raisa, profesoară de limba română și latină, născută Nacu și se angajează ca redactor la revista „Nistru”, actualmente „Basarabia”, publicație a Uniunii Scriitorilor din Moldova. Între anii 1960–1963 este redactor la editura „Cartea Moldovenească”. În 1964, Vieru publică în revista “Nistru” poemul “Legământ”, dedicat lui Mihai Eminescu. Poemul începe cu versurile: Ştiu: cândva, la miez de noapte, / Ori la răsărit de Soare, / Stinge-mi-s-or ochii mie / Tot deasupra cărții Sale.

            În 1968 are loc o cotitură logică în destinul poetului, consemnată de volumul de versuri lirice “Numele tău”, cu o prefață de Ion Druță. Cartea este apreciată de critica literară drept cea mai originală apariție poetică. Chiar în anul apariției, cartea devine obiect de studiu la cursurile universitare de literatură națională contemporană. Trei poeme din volum sunt intitulate “Tudor Arghezi”, “Lucian Blaga”, “Brâncuși”, iar alte două sunt închinate lui Nicolae Labiș și Marin Sorescu. Asemenea dedicații apar pentru prima oară în lirica basarabeană postbelică. În anul 1970 editura Lumina publică “Abecedarul”, semnat de Spiridon Vangheli, Grigore Vieru şi pictorul Igor Vieru. S-a dat o luptă aprigă de câţiva ani pentru apariţia lui, luptă în care s-au angajat şi învăţătorii basarabeni, lucrarea fiind considerată naţionalistă de către autorităţi. Tot în 1970, apare volumul selectiv de versuri pentru copii “Trei iezi”. La numai câteva zile după apariţie, în urma unui denunţ, volumul este retras din librării pentru poemul “Curcubeul”, în care s-a găsit “ascuns” tricolorul românesc. Într-adevăr prin metafora curcubeului cu trei culori Vieru elogia drapelul tuturor românilor. În 1973, Grigore Vieru trece Prutul în cadrul unei delegații de scriitori sovietici. Participă la întâlnirea cu redactorii revistei „Secolul 20”: Dan Hăulică, Ștefan Augustin Doinaș, Ioanichie Olteanu, Geo Șerban, Tatiana Nicolescu. Vizitează, la rugămintea sa, mănăstirile Putna, Voroneț, Sucevița, Dragomirna, Văratec. Se întoarce la Chișinău cu un sac de cărți. Dintotdeauna a visat la unire, iar mai târziu poetul face următoarea mărturisire: “Dacă visul unora a fost să ajungă în Cosmos, eu viața întreagă am visat să trec Prutul.”

            Vieru a fost practic un magnet pentru omenii buni, a ştiut dintotdeauna să fie înconjurat de oameni cu adevărat de calitate, a fost părintele spiritual sau naş de cununie al marelui cuplu de promovatori ai  valorilor naţionale Ion şi Doina Aldea Teodorovici, care ulterior i-au cântat o mulţime dintre lucrările sale, cum ar fi: ,,Dumnezeu prima oară’’, ,,Bucuraţi-vă”, ,,La Putna clopot bate” şi multe alte lucrări cunoscute atât în Basarabia, cît şi aici peste Prut. S-a împrietenit cu Nicolae Dabija, Adrian Păunescu, Leonida Lari şi în general cu toţi cei care au luptat pentru integritate şi o ţară mare.    

            În anul 1974, scriitorul Zaharia Stancu, președintele Uniunii Scriitorilor din România, îi face o invitație oficială din partea societății Uniunii, căreia poetul îi dă curs. Vizitează Transilvania, însoțit de poetul Radu Cârneci. În 1977, iarăși la invitația Uniunii Scriitorilor din România, Vieru vizitează, împreună cu soția, mai multe orașe din România: București, Constanța, Cluj-Napoca şi Iași. Un an mai târziu, prin apariţia la editura Junimea din Iaşi a volumului “Steaua de vineri”, cu un cuvânt-înainte semnat de Nichita Stănescu, se rupe tăcerea între scriitorii români de pe ambele maluri ale Prutului. În anul 1982 este lansat filmul muzical pentru copii “Maria Mirabela”, al regizorului Ion Popescu, textele pentru cântece fiind semnate de Grigore Vieru, iar în 1988 i se acordă cea mai prestigioasă distincție internațională în domeniul literaturii pentru copii: Diploma de Onoare Andersen. În acelaşi an apare cartea de versuri “Rădăcina de foc”, la Editura Universul din Bucureşti. În 1989, Vieru este ales deputat al poporului. Adunând în jurul său pe cei mai populari interpreţi şi compozitori de muzică uşoară din Basarabia, poetul întreprinde un turneu în Moldova de peste Prut.

            În Ziua Duminicii Mari (Rusaliile) din 1996 poetul pune o piatră funerară comună (pentru mama şi pentru el) pe mormântul mamei cu următoarele epitafuri dălţuite într-o piatră simplă de Cosăuţi: Pierzând pe mama, îţi rămâne Patria, dar nu mai eşti copil, iar pentru sine: Sunt iarbă, mai simplu nu pot fi. Sensul epitafului său poetul l-a explicat în felul următor rudelor, elevilor şi consătenilor adunaţi în ci­mitir: A fi simplu nu este o treabă uşoară. A fi simplu înseamnă să mori câte puţin în fiecare zi, în numele celor mulţi, până când te preschimbi în iarbă. Iar mai simplu ca iarba ce poate fi?! Tot în 1996 este decorat cu Ordinul Republicii, iar în 1997 Editura Litera din Chişinău lansează volumul antologic “Acum şi în veac”. În anul 2000 este decorat cu Medalia guvernamentală a României “Eminescu – 150 de ani de la naştere”.

            La 16 ianuarie 2009, poetul a suferit un grav accident de circulație, în apropiere de Chişinău, la întoarcerea de la o ceremonie de omagiere a lui Eminescu. La 48 de ore după accident, pe data de 18 ianuarie a aceluiași an, inima lui Grigore Vieru a încetat să bată în Spitalul de Urgență din Chișinău, pe fondul unor politraumatisme multiple şi al unei poliinsuficienţe a sistemelor şi organelor. Poetul a fost decorat post-mortem cu Ordinul Naţional „Steaua României” în grad de Mare Cruce.

            La întrebarea: “Care a fost cea mai mare bucurie a vieţii Sale”, Grigore Vieru a răspuns: Am avut nu una singură, ci tocmai şase. Mai întîi că scăpasem, peste trei ani, de blestemata boală (de plămâni), din studenţime. Apoi a fost bucuria apariţiei primei mele cărţi Alarma - pentru copii. Apoi naşterea celor doi feciori ai mei -Tudor şi Călin. Apoi vestea conferirii titlului de membru de onoare al Academiei Române. Apoi, propunerea candidaturii mele, de către aceeaşi Academie, la Premiul Nobel.

            Însoţită de o bogată producţie pentru copii în care poetul se infantilizează cu delicateţe pedagogică şi tandreţe ludică, poezia lui Vieru a devenit repede una exponenţială, cu toate că din structura sa elegiacă lipsea patetismul mesianic. Ea s-a întâlnit totuşi cu frustrările istorice ale românilor de peste Prut. Consensul cu aspiraţiile naţionale a exaltat dimensiunea valorică a operei lui Grigore Vieru, o diagramă onestă a tradiţionalismului atât în privinţa scriiturii, cât şi a pachetului tematic. Poet "prin excelenţă al mamei şi al maternităţii" (Mihai Cimpoi), Vieru îşi va centra creaţia pe figura mamei, devenită un simbol al jertfei şi al ocrotirii, al suferinţei şi răbdării, al statorniciei şi dăinuirii, şi identificată de multe ori cu patria-mumă, cu glia şi cu limba: Mamă, / Tu eşti patria mea! / Creştetul tău - / Vârful muntelui / Acoperit de nea. / Ochii tăi - / Mări albastre. / Palmele tale - / Arăturile noastre.

            În pofida adierilor elegiace, lumea poeziei lui Vieru rămâne una maternă, ocrotitoare şi edenică, blajină şi luminoasă, ale cărei expresii imediate sunt pâinea şi spicul, vatra sau brazda roditoare. Sacralizarea mamei se răsfrânge şi asupra celorlalte elemente iradiate de principiul matern: plaiul, graiul, satul, viziunea poetului fiind o beatificare a originilor, a baştinii. Centrată pe adoraţia mamei şi a plaiului (Plaiule, tu, plaiule - / Veşnica temă a mea!) şi bazată pe valorile unei sensibilităţi imediate, mereu rezonată la miraj, poezia lui Grigore Vieru se hrăneşte dintr-o pozitivitate esenţială a lumii. Nici moartea nu aduce vreun aflux de anxietăţi, meditaţia asupra ei constituind doar un prilej de redefinire a bucuriei de a trăi în mijlocul miracolelor: Mare eşti, moarte, / Dar singură, tu. / Eu am vatra unde iubi / Tu nu, tu nu. / Eu am ţara unde să mor, / Tu nu, tu nu. Paradisiacă şi domestică este şi erotica lui Vieru, cântând bucuria nupţială a perechii şi universul familial, nu fără scăpări de senzualitate stilizată: Ah, din camaşa ta / Foşnind ca frunzele, / Trupul tău gol ieşea / Ca din nouri soarele. Unind elegia cu feeria domestică, poezia lui Grigore Vieru e un continuu ritual al adoraţiei materne, adoraţie răsfrântă, cu religiozitate, şi asupra graiului, iubitei şi plaiului.

             Nicolae Dabija consideră că Vieru a fost un model de exigenţă. A ţinut foarte mult la copii, dar şi copiii l-au iubit, căci ştia să se apropie de ei. Multe dintre poemele sale au devenit folclor. Poezia lui e muzică, căci avea un auz muzical perfect. Traducătorii buni ai lui Vieru îi traduc, în primul rând, muzicalitatea, care este unică. Ea vine din folclorul nostru, din muzica populară, iar ritmul versurilor vine din foşnetul codrilor, al râurilor.

            Grigore Vieru a fost, incontestabil, o voce singulară, de o expresivitate deosebită în peisajul poeziei româneşti. Versurile sale au ilustrat, într-un regim al excelenţei rostirii lirice, stări de spirit de o rară autenticitate, conturate în enunţuri poetice armonioase şi limpezi, sugestive şi sincere. Nimic strident în lirica lui Grigore Vieru, nimic evaziv sau fals. Versurile lui se înscriu într-un program literar ce are ca element esenţial apărarea şi ilustrarea limbii române, integritatea acesteia într-o ţară în care s-a refuzat, decenii de-a rândul, dreptul de cetăţenie al acestei limbi. Recursul la sentimentul patriotic autentic, starea de sinceră şi ardentă implicare cetăţenească în destinul propriei patrii, toate acestea au reprezentat imperative imediate ale creaţiilor sale, cărora poetul li s-a dedicat cu dăruire, spirit al jertfei şi credinţei.

            O poezie precum “În limba ta” se prezintă ca o profesiune de credinţă a unui scriitor cetăţean, ce a aşezat mereu, mai presus de propria fiinţă, idealurile neamului, celebrând, în versuri înfiorate de patos, limba română, limba în care a pătimit, a scris şi a iubit: În aceeaşi limbă / Toată lumea plânge, / În aceeaşi limbă / Râde un pământ. / Ci doar în limba ta / Durerea poţi s-o mângâi, / Iar bucuria / S-o preschimbi în cânt. // În limba ta / Ţi-e dor de mama, / Şi vinul e mai vin, / Şi prânzul e mai prânz. / Şi doar în limba ta / Poţi râde singur, / Şi doar în limba ta / Te poţi opri din plâns. Cred că latura de cea mai autentică profunzime a poeziei lui Grigore Vieru este aceea a responsabilităţii civice a scriitorului, a omului de cultură, care se simte, cu fiecare gest pe care îl face, cu fiecare cuvânt pe care îl rosteşte, adânc răspunzător de soarta neamului său, de destinul limbii în care s-a născut şi în care respiră. Eugen Simion subliniază că despre Grigore Vieru am putea spune că este ultimul poet cu Basarabia în glas. Un poet mesianic, un poet al tribului său, obsedat de trei mituri: Limba română, Mama şi Unitatea neamului. Un poet elegiac, dar, în ciuda fragilităţii înfăţişării sale şi a vocii sale – moi şi stinse, menite parcă să şoptească o rugăciune, nu să pronunţe propoziţii aspre ca vechii profeţi – un poet dârz, un cuget tare, un spirit incoruptibil. Mulţi i-au înţeles stilul şi mesajul, alţii i-au reproşat mereu faptul că nu este un poet postmodern. Judecată rea. Vieru nu putea fi postmodern pentru că, spune chiar el, s-a născut şi a crescut într-o istorie imposibilă şi, când a început să scrie, şi-a dat seama că publicul său aşteaptă altceva de la el. Ceva esenţial, spus limpede, ceva despre suferinţele şi bucuriile naţiei sale, atâtea câte sunt. În aceste circumstanţe, poemul «nu poate fi o zbenguială a cuvintelor».

            Grigore Vieru întrupează, în ansamblul literaturii române, destinul unui scriitor cu o înzestrare spirituală de excepţie şi, în acelaşi timp, o impecabilă conştiinţă a naţiunii sale. O conştiinţă ce a dat seamă, de fiecare dată, de realităţile convulsive ale unei istorii adesea vitregi, de trecutul naţiunii sale, de amprenta tragică pe care a căpătat-o adesea limba română, amputată, interzisă, pusă sub semnul întrebării de atâtea ori. Exemplaritatea destinului poetic al lui Grigore Vieru este dincolo de orice îndoială. Valoarea, adevărul şi reprezentativitatea poeziei lui Grigore Vieru fac din regretatul poet o prezenţă emblematică a literaturii române contemporane.

BIBLIOGRAFIA

1. Vieru, Grigore, Taina care mă apară, Ed. Princeps Edit., Iaşi, 2008;

2. Băileşteanu, Fănuş, Grigore Vieru : Omul şi Poetul, Bucureşti, 1995;

3. Corbu, Daniel, Grigore Vieru în amintirile contemporanilor, Antologie, Princeps Edit, 2009;

4. Samoil, Nelly, Structuri metaforice în lirica lui Grigore Vieru, 2002;

5. Cimpoi, Mihai, O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia, 1996;

6. ro.wikipedia.org