Grigore Vieru, poetul Prutului

Profesor Daniela Pricopciuc

Specialitatea: Limba și literatura română

Grad didactic I

Școala Gimnazială Nr.7 Botoșani

Lucrarea de față își propune să prezinte câteva aspecte ale activității literare și culturale a poetului Grigore Vieru. Se fac referiri la principalele temele ale creației vierene, dar mai ales la operele în care scriitorul militează pentru unirea Basarabiei cu România, pentru păstrarea limbii, a spiritului și a tradițiilor românești.

Grigore Vieru este un poet apropiat de limba lui Eminescu, a lui Bacovia sau a lui Stănescu, un mesianic asemenea lui Goga, dar un poet bine individualizat al generației sale, iar poezia lui este expresia și lacrima suferinței unei întregi națiuni.

Născut în România, în localitatea Pererita, de pe malul stâng al Prutului, la 14 februarie 1935, el va deveni la cinci ani cetăţean al Republicii Sovietice Moldoveneşti, ţinutul românesc numit Basarabia, fiind arondat de Stalin în 1940 imperiului bolşevic. Astfel, toată copilăria, adolescenţa şi o bună parte a maturităţii, poetul n-a putut privi România decât „prin sârma ghimpată ce trecea prin fundul grădinii”, de fapt, doar dealurile Miorcanilor lui Ion Pillat din dreapta Prutului, aşa cum mărturiseşte în poemul  Maluri de Prut:

Curge Prutul între noi şi plânge
Că ni-i greu şi lui la fel i-i greu,
La un val de apă, trei de sânge
Bietul Prut uitat de Dumnezeu.

Lumea se mai stinge se mai naşte,
E ghimpată sârma dintre fraţi,
Vom avea şi noi o zi de Paşte,
Hai români din moarte înviaţi.

Dar de peste Prut ridică frate
Ochii tăi de-a dreptu-n ochii mei
Le vom face rând pe rând pe toate
Dacă eu mai vreau şi tu mai vrei.

A debutat editorial în 1957, când era student la Facultatea de Filologie şi Istorie a Institutului Pedagogic din Chişinău, cu placheta de versuri pentru copii "Alarma". Au urmat, în cei peste 50 de ani de activitate literară, multe volume publicate atât în Basarabia, cât şi în România, ţara pe care o vedea, copil fiind, dar nu putea intra niciodată. A copilărit pe malul stâng al Prutului, dar a trecut acest râu pentru prima dată în 1973, când a făcut parte dintr-o delegaţie de scriitori sovietici. Atunci a participat la întâlnirea cu echipa redacţiei revistei „Secolul XX”, printre care se aflau Ştefan Augustin Doinaş, Dan Hăulică, Geo Şerban. Se întoarce în România pentru a doua oară un an mai târziu, în 1974, la invitaţia lui Zaharia Stancu, preşedintele Uniunii Scriitorilor şi

vizitează Transilvania însoțit de poetul Radu Cârneci.

 Încă din copilărie, Grigore Vieru a simţit acut  pedeapsa cruntă a segregaţiunii de fraţii săi români şi acest fapt l-a reflectat foarte bine în întreaga sa operă. Una din durerile naţiunii a fost şi aceasta, poate cea mai mare, că nu putea să comunice direct cu  românii de dincolo. Poezia De-ai curge tu, Prutule,  oglindeşte acest dureros adevăr:

“De-ai curge tu, Prutule, 

De-ai curge pe Nistru,

Să nu mă mai desparţi

De fraţii mei!

De-ai curge tu, Prutule,

De-ai curge pe Mureş,

Ca liber să pot asculta

Cântecul nostru,

Cântecul neamului meu!

De-ai curge tu, Prutule,

De-ai curge pe Olt,

Să nu mai fiu întrebat

Ce caut eu

Ce caut în Ţara mea!

 Aceleaşi sentimente le exprimă şi în Cântec basarabean: 

„Este o nebunie să încerci

Să dai la o parte Cerul

Ca să vezi pe Dumnezeu-

Dumnezeu este chiar Cerul.

Este o nebunie să încerci

Să dai la o parte Limba Română

Ca să vezi pe Eminescu -

Eminescu este chiar Limba Română.

Este o nebunie să încerci

Să dai la o parte Prutul

Ca să ajungi mai repede-n Ţară -

Ţara este chiar Prutul.”

Cu Grigore Vieru poezia română se întoarce la izvorul curat al gândirii şi simţirii poeziei populare. Asta nu înseamnă că nu înregistrează şi o izbitoare modernitate, poetul fiind, prin sincronia sa cu ceea ce se scria în ţară, un port-drapel pentru poezia din Basarabia. În fond, Grigore Vieru este un neoromantic din falaga metafizică a poeziei române, venind pe linia de aur Eminescu (pe care-l descoperă după vârsta de douăzeci de ani şi de la care, mărturiseşte el, a învăţat adevărata istorie a României), Bacovia, Magda Isanos, Labiş, un poet la care întâlnim un sentiment al naturii asemănător cu al lui Blaga, o concentraţie a limbajului deseori asemănătoare cu cea a lui Bacovia şi destule sclipiri lingvistice care-l apropie de Nichita Stănescu.

În întreg ansamblul ei, opera lirică a lui Grigore Vieru reprezintă  un reper devenit sacru, un model de dăruire pentru Patrie, pentru Neam, pentru Limba Română, pentru Poezie şi pentru tot ce e curat şi frumos. Însuşi poetul mărturisea: „Teoretic şi constituţional suntem închişi în ţarcul limbii moldoveneşti. Practic însă, ne mişcăm în interiorul Limbii lui Eminescu, în spaţiul Limbii Române, pe care, prin voia lui Dumnezeu, suntem datori s-o apărăm. La ora actuală principalul obiectiv moral şi politic este apărarea Bisericii Naţionale, a Limbii Române şi a Istoriei Românilor. Nu putem zbura peste Prut fără aceste aripi esenţiale.”

Poezia lui este un lung nesfârşit de dor: de tradiţie, de dragoste, „de mâine”. Tradiţia vine din vechime de lume, din obârşii stelare, poetul divinizând Soarele (scris totdeauna cu majusculă). În dragoste, poetul meditează la puterea germinatorie universală, în care sorii se întrec până „la ceas târziu de stele”, iar mâinile mamei devin „iarba de mâine a bătăturii”.

Dorul se suprapune autobiograficului, dându-i simplitatea eternă a vieţii.  

Cel care spunea despre sine: „Sunt iarbă./ Nu pot fi mai mult”, este un poet mesianic, un poet al „pătimirii” basarabene, iar „limba română este limba unui bocet general ca la Goga, un clopot prevestitor”, aşa cum consideră Eugen Simion. În opera sa, izvoarele capătă o veche şi copleşitoare durere nenumită, iar în mijlocul acestui peisaj de suferinţă dospită se ridică chipul mamei, icoana statorniciei în tragedie. Mama nu este văzută ca forţă generatoare a existenţei, ea devenind prin sintagma lirică „mama-graiul”, simbolul cel mai curat şi mai profund al întregului uman, pieritor prin cele lumeşti, însă veşnic prin limbă, făptura tutelară a naţiei.

A fost un militant înfocat pentru cauza neamului, pentru Limba Română, pentru alfabetul latin, pentru  cultura românească şi pentru tot ce ţinea de spiritul  naţiei. Se ştie cât de mult a luptat pentru valorificarea tradiţiilor româneşti, pentru  recunoaşterea drepturilor românilor basarabeni şi pentru Unirea  cu Patria Mumă. Prutul reprezintă pentru Vieru ceea ce însemna Oltul pentru Goga, un martor al suferinţei românilor din Basarabia, o speranţă pentru viitor, aşa cum o exprimă în versurile:

Frate, eu cred că Prutul
Cel limpede cândva
A venit la noi
Odată cu oamenii Bucovinei.
Poate că chiar Prutul
Cu suferinţele sale de azi
Este cântecul acela,
Poate că el este
Podul întins peste
Întreaga Ţară.

(Eu cred că Prutul...)

 Dorinţa de libertate şi unire a recunoscut-o nu numai în scris, nu numai în nenumăratele articole şi poezii, ci ori de câte ori a avut prilejul de a-şi manifesta convingerile. Şi nu de puţine ori a avut de îndurat pentru aceste idealuri. Se ştie că poetul e un tribun, un militant pentru cauza celor mulţi, el este Vocea care, de multe ori, strigă şi propovăduieşte în deşert, dar o face, adeseori cu preţul libertăţii.  Nu sunt cuvinte goale versurile patriotice ale lui Grigore Vieru, chiar dacă din pricina aceasta era considerat de către unii vetust, desuet. El îşi afirmă aceste convingeri în poezia Sunt:

„Sunt cel ce vrea să cânte-n Piaţă

A Libertăţii dulci prescură.

Pe spate cu-n baston de gumă,

Cu un căluş cazon în gură.

Sunt pata cea de sânge, zisă

Republica Moldovenească,

Ce-n loc să frigă ucigaşul

Încearcă veşnic să-i zâmbească.”

„În literatura română postbelică, poetul Grigore Vieru este mesagerul Basarabiei victimizate. Prin el s-a aflat că lumea românească dintre Prut şi Nistru n-a sucombat, continuând să-şi vorbească limba şi să scrie româneşte. Prin traiectoria sa literară reconstituim traiectoria culturală a lumii româneşti de dincolo de Prut, faţă de care acesta s-a prezentat mereu ca un exponent.”(Mihai Ungheanu)

Bibliografie:

Simion, Eugen, Scriitori români de azi, vol.III, Ed. Litera, Chişinău, 1998, p.187-196

Vieru, Grigore, Rădăcina de foc, Ed. Univers, Bucureşti, 1988

Vieru, Grigore, Taina care mă apără, prefaţă de Mihai Ungheanu, Ed. Minerva, București, 1997. 

Grigore Vieru - Leaganul culturii basarabene

Articol prezentat la Simpozionul Interanţional 

Grigore Vieru, poet al sufletului românesc 

autoare PROF. DANIELA IONESCU

COLEGIUL ECONOMIC „ION GHICA” – BRĂILA

            Basarabia, această gură de rai, a fost şi este inundată de personalităţi remarcante care au trăit sau cel puţin s-au născut pe teritoriul ei, cum ar fi scriitorii Nicolae Dabija care a scris minunatul roman „Tema pentru acasă”, „părintele limbii” Alexei Mateevici, Adrian Păunescu care s-a născut pe acest teritoriu moldav, Alecu Russo care este şi el originar din Republica Moldova, doamna care s-a luptat toată viaţa pentru unire, Leonida Lari. Lista poate continua încă mult, dar cu siguranţă cel mai ilustru poet moldav este Grigore Vieru, autorul a numeroase opere traduse într-o mulţime de limbi şi cunoscute în toată lumea, poetul care este iubit de la cei care abia vorbesc până la cei mai vârstnici.

            Poetul Grigore Vieru s-a născut pe 14 februarie 1935, în satul Pererâta de pe malul stâng al Prutului, fostul judeţ Hotin, în familia de plugari români a lui Pavel şi Eudochia Vieru, născută Didic. Iată ce spune însuşi poetul: M-am născut în 14 februarie 1935, din părinţi plugari, Eudochia şi Pavel, într-un sat frumos – Pererîta - aşezat pe malul stâng al Prutului şi înconjurat din trei părţi de păduri… Tatăl meu adevărat a murit când aveam jumătate de an. Tatăl vitreg, cel care m-a crescut şi el cum a putut, s-a pierdut în război. Copilăria mi-a fost desculţă. Dar nu m-am jeluit de asta niciodată…Am secerat desculţ grâul şi porumbul nostru…am cules desculţ strugurii… Mama nu a mai vrut să-şi lege viaţa de nimeni decât de noi: de mine şi de sora mai mare Sofia. Mare parte a copilăriei sale Vieru a petrecut-o alături de cea mai scumpă fiinţă din viaţa sa, cum urma să o numească mai târziu pe mama sa, tatăl său fiind mort pe câmpul de luptă al celui de-al Doilea Război Mondial. Mama a fost persoana căreia el îi mărturisea toate secretele şi pe care a iubit-o profund până la moarte. El spunea că Mama este începutul tuturor începuturilor. De aceea o mare parte din lucrările sale au fost dedicate ei, mamei. Marele poet letonian Imants Ziedonis afirma următorul lucru: ,,Grigore Vieru a scris poate cele mai frumoase poezii despre mamă’’, lucru confirmat de lucrările sale.   Alături  de măicuţa sa el a reuşit să suporte grelele timpuri aduse de război, chiar şi  foametea din 1946-1947,  care pe mulţi dintre conaţionalii săi i-a lăsat fără părinţi, fraţi, surori, dar ei cu dragostea lor reciprocă totuşi au reuşit să învingă apriga luptă pentru supravieţuire.

            A absolvit școala de şapte clase din satul natal în anul 1950, după care a urmat școala medie din oraşul Lipcani pe care o termină în 1953. Student fiind, debutează editorial în anul 1957 cu o plachetă de versuri pentru copii, ,,Alarma”, apreciată de criticii literari. În 1958 Vieru a absolvit Institutul Pedagogic „Ion Creangă” din Chișinău, Facultatea de Filologie și Istorie. În acelaşi an, i-a apărut a doua culegere de versuri pentru copii, “Muzicuţe”, şi s-a angajat ca redactor la revista pentru copii „Scânteia Leninistă”, actualmente „Noi”.

            La 8 iunie 1960 se căsătorește cu Raisa, profesoară de limba română și latină, născută Nacu și se angajează ca redactor la revista „Nistru”, actualmente „Basarabia”, publicație a Uniunii Scriitorilor din Moldova. Între anii 1960–1963 este redactor la editura „Cartea Moldovenească”. În 1964, Vieru publică în revista “Nistru” poemul “Legământ”, dedicat lui Mihai Eminescu. Poemul începe cu versurile: Ştiu: cândva, la miez de noapte, / Ori la răsărit de Soare, / Stinge-mi-s-or ochii mie / Tot deasupra cărții Sale.

            În 1968 are loc o cotitură logică în destinul poetului, consemnată de volumul de versuri lirice “Numele tău”, cu o prefață de Ion Druță. Cartea este apreciată de critica literară drept cea mai originală apariție poetică. Chiar în anul apariției, cartea devine obiect de studiu la cursurile universitare de literatură națională contemporană. Trei poeme din volum sunt intitulate “Tudor Arghezi”, “Lucian Blaga”, “Brâncuși”, iar alte două sunt închinate lui Nicolae Labiș și Marin Sorescu. Asemenea dedicații apar pentru prima oară în lirica basarabeană postbelică. În anul 1970 editura Lumina publică “Abecedarul”, semnat de Spiridon Vangheli, Grigore Vieru şi pictorul Igor Vieru. S-a dat o luptă aprigă de câţiva ani pentru apariţia lui, luptă în care s-au angajat şi învăţătorii basarabeni, lucrarea fiind considerată naţionalistă de către autorităţi. Tot în 1970, apare volumul selectiv de versuri pentru copii “Trei iezi”. La numai câteva zile după apariţie, în urma unui denunţ, volumul este retras din librării pentru poemul “Curcubeul”, în care s-a găsit “ascuns” tricolorul românesc. Într-adevăr prin metafora curcubeului cu trei culori Vieru elogia drapelul tuturor românilor. În 1973, Grigore Vieru trece Prutul în cadrul unei delegații de scriitori sovietici. Participă la întâlnirea cu redactorii revistei „Secolul 20”: Dan Hăulică, Ștefan Augustin Doinaș, Ioanichie Olteanu, Geo Șerban, Tatiana Nicolescu. Vizitează, la rugămintea sa, mănăstirile Putna, Voroneț, Sucevița, Dragomirna, Văratec. Se întoarce la Chișinău cu un sac de cărți. Dintotdeauna a visat la unire, iar mai târziu poetul face următoarea mărturisire: “Dacă visul unora a fost să ajungă în Cosmos, eu viața întreagă am visat să trec Prutul.”

            Vieru a fost practic un magnet pentru omenii buni, a ştiut dintotdeauna să fie înconjurat de oameni cu adevărat de calitate, a fost părintele spiritual sau naş de cununie al marelui cuplu de promovatori ai  valorilor naţionale Ion şi Doina Aldea Teodorovici, care ulterior i-au cântat o mulţime dintre lucrările sale, cum ar fi: ,,Dumnezeu prima oară’’, ,,Bucuraţi-vă”, ,,La Putna clopot bate” şi multe alte lucrări cunoscute atât în Basarabia, cît şi aici peste Prut. S-a împrietenit cu Nicolae Dabija, Adrian Păunescu, Leonida Lari şi în general cu toţi cei care au luptat pentru integritate şi o ţară mare.    

            În anul 1974, scriitorul Zaharia Stancu, președintele Uniunii Scriitorilor din România, îi face o invitație oficială din partea societății Uniunii, căreia poetul îi dă curs. Vizitează Transilvania, însoțit de poetul Radu Cârneci. În 1977, iarăși la invitația Uniunii Scriitorilor din România, Vieru vizitează, împreună cu soția, mai multe orașe din România: București, Constanța, Cluj-Napoca şi Iași. Un an mai târziu, prin apariţia la editura Junimea din Iaşi a volumului “Steaua de vineri”, cu un cuvânt-înainte semnat de Nichita Stănescu, se rupe tăcerea între scriitorii români de pe ambele maluri ale Prutului. În anul 1982 este lansat filmul muzical pentru copii “Maria Mirabela”, al regizorului Ion Popescu, textele pentru cântece fiind semnate de Grigore Vieru, iar în 1988 i se acordă cea mai prestigioasă distincție internațională în domeniul literaturii pentru copii: Diploma de Onoare Andersen. În acelaşi an apare cartea de versuri “Rădăcina de foc”, la Editura Universul din Bucureşti. În 1989, Vieru este ales deputat al poporului. Adunând în jurul său pe cei mai populari interpreţi şi compozitori de muzică uşoară din Basarabia, poetul întreprinde un turneu în Moldova de peste Prut.

            În Ziua Duminicii Mari (Rusaliile) din 1996 poetul pune o piatră funerară comună (pentru mama şi pentru el) pe mormântul mamei cu următoarele epitafuri dălţuite într-o piatră simplă de Cosăuţi: Pierzând pe mama, îţi rămâne Patria, dar nu mai eşti copil, iar pentru sine: Sunt iarbă, mai simplu nu pot fi. Sensul epitafului său poetul l-a explicat în felul următor rudelor, elevilor şi consătenilor adunaţi în ci­mitir: A fi simplu nu este o treabă uşoară. A fi simplu înseamnă să mori câte puţin în fiecare zi, în numele celor mulţi, până când te preschimbi în iarbă. Iar mai simplu ca iarba ce poate fi?! Tot în 1996 este decorat cu Ordinul Republicii, iar în 1997 Editura Litera din Chişinău lansează volumul antologic “Acum şi în veac”. În anul 2000 este decorat cu Medalia guvernamentală a României “Eminescu – 150 de ani de la naştere”.

            La 16 ianuarie 2009, poetul a suferit un grav accident de circulație, în apropiere de Chişinău, la întoarcerea de la o ceremonie de omagiere a lui Eminescu. La 48 de ore după accident, pe data de 18 ianuarie a aceluiași an, inima lui Grigore Vieru a încetat să bată în Spitalul de Urgență din Chișinău, pe fondul unor politraumatisme multiple şi al unei poliinsuficienţe a sistemelor şi organelor. Poetul a fost decorat post-mortem cu Ordinul Naţional „Steaua României” în grad de Mare Cruce.

            La întrebarea: “Care a fost cea mai mare bucurie a vieţii Sale”, Grigore Vieru a răspuns: Am avut nu una singură, ci tocmai şase. Mai întîi că scăpasem, peste trei ani, de blestemata boală (de plămâni), din studenţime. Apoi a fost bucuria apariţiei primei mele cărţi Alarma - pentru copii. Apoi naşterea celor doi feciori ai mei -Tudor şi Călin. Apoi vestea conferirii titlului de membru de onoare al Academiei Române. Apoi, propunerea candidaturii mele, de către aceeaşi Academie, la Premiul Nobel.

            Însoţită de o bogată producţie pentru copii în care poetul se infantilizează cu delicateţe pedagogică şi tandreţe ludică, poezia lui Vieru a devenit repede una exponenţială, cu toate că din structura sa elegiacă lipsea patetismul mesianic. Ea s-a întâlnit totuşi cu frustrările istorice ale românilor de peste Prut. Consensul cu aspiraţiile naţionale a exaltat dimensiunea valorică a operei lui Grigore Vieru, o diagramă onestă a tradiţionalismului atât în privinţa scriiturii, cât şi a pachetului tematic. Poet "prin excelenţă al mamei şi al maternităţii" (Mihai Cimpoi), Vieru îşi va centra creaţia pe figura mamei, devenită un simbol al jertfei şi al ocrotirii, al suferinţei şi răbdării, al statorniciei şi dăinuirii, şi identificată de multe ori cu patria-mumă, cu glia şi cu limba: Mamă, / Tu eşti patria mea! / Creştetul tău - / Vârful muntelui / Acoperit de nea. / Ochii tăi - / Mări albastre. / Palmele tale - / Arăturile noastre.

            În pofida adierilor elegiace, lumea poeziei lui Vieru rămâne una maternă, ocrotitoare şi edenică, blajină şi luminoasă, ale cărei expresii imediate sunt pâinea şi spicul, vatra sau brazda roditoare. Sacralizarea mamei se răsfrânge şi asupra celorlalte elemente iradiate de principiul matern: plaiul, graiul, satul, viziunea poetului fiind o beatificare a originilor, a baştinii. Centrată pe adoraţia mamei şi a plaiului (Plaiule, tu, plaiule - / Veşnica temă a mea!) şi bazată pe valorile unei sensibilităţi imediate, mereu rezonată la miraj, poezia lui Grigore Vieru se hrăneşte dintr-o pozitivitate esenţială a lumii. Nici moartea nu aduce vreun aflux de anxietăţi, meditaţia asupra ei constituind doar un prilej de redefinire a bucuriei de a trăi în mijlocul miracolelor: Mare eşti, moarte, / Dar singură, tu. / Eu am vatra unde iubi / Tu nu, tu nu. / Eu am ţara unde să mor, / Tu nu, tu nu. Paradisiacă şi domestică este şi erotica lui Vieru, cântând bucuria nupţială a perechii şi universul familial, nu fără scăpări de senzualitate stilizată: Ah, din camaşa ta / Foşnind ca frunzele, / Trupul tău gol ieşea / Ca din nouri soarele. Unind elegia cu feeria domestică, poezia lui Grigore Vieru e un continuu ritual al adoraţiei materne, adoraţie răsfrântă, cu religiozitate, şi asupra graiului, iubitei şi plaiului.

             Nicolae Dabija consideră că Vieru a fost un model de exigenţă. A ţinut foarte mult la copii, dar şi copiii l-au iubit, căci ştia să se apropie de ei. Multe dintre poemele sale au devenit folclor. Poezia lui e muzică, căci avea un auz muzical perfect. Traducătorii buni ai lui Vieru îi traduc, în primul rând, muzicalitatea, care este unică. Ea vine din folclorul nostru, din muzica populară, iar ritmul versurilor vine din foşnetul codrilor, al râurilor.

            Grigore Vieru a fost, incontestabil, o voce singulară, de o expresivitate deosebită în peisajul poeziei româneşti. Versurile sale au ilustrat, într-un regim al excelenţei rostirii lirice, stări de spirit de o rară autenticitate, conturate în enunţuri poetice armonioase şi limpezi, sugestive şi sincere. Nimic strident în lirica lui Grigore Vieru, nimic evaziv sau fals. Versurile lui se înscriu într-un program literar ce are ca element esenţial apărarea şi ilustrarea limbii române, integritatea acesteia într-o ţară în care s-a refuzat, decenii de-a rândul, dreptul de cetăţenie al acestei limbi. Recursul la sentimentul patriotic autentic, starea de sinceră şi ardentă implicare cetăţenească în destinul propriei patrii, toate acestea au reprezentat imperative imediate ale creaţiilor sale, cărora poetul li s-a dedicat cu dăruire, spirit al jertfei şi credinţei.

            O poezie precum “În limba ta” se prezintă ca o profesiune de credinţă a unui scriitor cetăţean, ce a aşezat mereu, mai presus de propria fiinţă, idealurile neamului, celebrând, în versuri înfiorate de patos, limba română, limba în care a pătimit, a scris şi a iubit: În aceeaşi limbă / Toată lumea plânge, / În aceeaşi limbă / Râde un pământ. / Ci doar în limba ta / Durerea poţi s-o mângâi, / Iar bucuria / S-o preschimbi în cânt. // În limba ta / Ţi-e dor de mama, / Şi vinul e mai vin, / Şi prânzul e mai prânz. / Şi doar în limba ta / Poţi râde singur, / Şi doar în limba ta / Te poţi opri din plâns. Cred că latura de cea mai autentică profunzime a poeziei lui Grigore Vieru este aceea a responsabilităţii civice a scriitorului, a omului de cultură, care se simte, cu fiecare gest pe care îl face, cu fiecare cuvânt pe care îl rosteşte, adânc răspunzător de soarta neamului său, de destinul limbii în care s-a născut şi în care respiră. Eugen Simion subliniază că despre Grigore Vieru am putea spune că este ultimul poet cu Basarabia în glas. Un poet mesianic, un poet al tribului său, obsedat de trei mituri: Limba română, Mama şi Unitatea neamului. Un poet elegiac, dar, în ciuda fragilităţii înfăţişării sale şi a vocii sale – moi şi stinse, menite parcă să şoptească o rugăciune, nu să pronunţe propoziţii aspre ca vechii profeţi – un poet dârz, un cuget tare, un spirit incoruptibil. Mulţi i-au înţeles stilul şi mesajul, alţii i-au reproşat mereu faptul că nu este un poet postmodern. Judecată rea. Vieru nu putea fi postmodern pentru că, spune chiar el, s-a născut şi a crescut într-o istorie imposibilă şi, când a început să scrie, şi-a dat seama că publicul său aşteaptă altceva de la el. Ceva esenţial, spus limpede, ceva despre suferinţele şi bucuriile naţiei sale, atâtea câte sunt. În aceste circumstanţe, poemul «nu poate fi o zbenguială a cuvintelor».

            Grigore Vieru întrupează, în ansamblul literaturii române, destinul unui scriitor cu o înzestrare spirituală de excepţie şi, în acelaşi timp, o impecabilă conştiinţă a naţiunii sale. O conştiinţă ce a dat seamă, de fiecare dată, de realităţile convulsive ale unei istorii adesea vitregi, de trecutul naţiunii sale, de amprenta tragică pe care a căpătat-o adesea limba română, amputată, interzisă, pusă sub semnul întrebării de atâtea ori. Exemplaritatea destinului poetic al lui Grigore Vieru este dincolo de orice îndoială. Valoarea, adevărul şi reprezentativitatea poeziei lui Grigore Vieru fac din regretatul poet o prezenţă emblematică a literaturii române contemporane.

BIBLIOGRAFIA

1. Vieru, Grigore, Taina care mă apară, Ed. Princeps Edit., Iaşi, 2008;

2. Băileşteanu, Fănuş, Grigore Vieru : Omul şi Poetul, Bucureşti, 1995;

3. Corbu, Daniel, Grigore Vieru în amintirile contemporanilor, Antologie, Princeps Edit, 2009;

4. Samoil, Nelly, Structuri metaforice în lirica lui Grigore Vieru, 2002;

5. Cimpoi, Mihai, O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia, 1996;

6. ro.wikipedia.org