Profesor
Daniela Pricopciuc
Specialitatea:
Limba și literatura română
Grad didactic I
Școala
Gimnazială Nr.7 Botoșani
Lucrarea de față își propune să prezinte
aspecte ale activității literare și culturale a poetului Grigore Vieru. Se fac
referiri la principalele temele ale creației vierene: mama, copilăria,
dragostea, dar mai ales la operele în care scriitorul militează pentru unirea
Basarabiei cu România, pentru păstrarea limbii, a spiritului și a tradițiilor
românești.
Grigore
Vieru este un poet apropiat de limba lui Eminescu, a lui Bacovia sau a lui
Stănescu, un mesianic asemenea lui Goga, dar un poet bine individualizat al
generației sale, iar poezia lui este expresia și lacrima suferinței unei
întregi națiuni.
„Organic legată de poezia eminesciană” (Eugen Simion),
înscrisă pe linia de aur Eminescu, Blaga, Nichita Stănescu,
neoromantică, orfică, metafizică sau mesianică,
inconfundabilă prin unitatea tematică şi stilistică, prin frumuseţea şi
puritatea de cristal, prin extraordinara lumină şi blâdeţe, prospeţime şi
graţie, prin aplecarea spre arhetipurile ancestrale ca şi prin uimitoarea
modernitate, lirica sa este indubitabil cea mai cântată poezie a
secolului XX . (Fănuş Băileşteanu).
Structură eminamente
eminesciană, de o mare sensibilitate, Grigore Vieru este cel care a produs
sincronizarea cu fenomenul literar românesc din interiorul ţării, fiind un
veritabil port-drapel al liricii române din Basarabia. De altfel, el însuşi
mărturiseşte cu onestitate raportarea sa la marele model: ”Nu sunt decât o lacrimă de-a lui Eminescu.” Conceptul lui de
poeticitate are ca model etalonul romantic eminescian, la care a adăugat un
filon autohton specific, străbătut de simboluri şi motive, miteme tipic
vierene, relevante arhetipuri ale fiinţei naţionale şi mitologiei
cotidianului.
Imaginarul său
poetic, axat pe câteva teme esenţiale (Mama,
Maternitatea, Femeia – proiectate în planul cosmic, sacru – Copilăria, Eminescu, Hristos, Patria, Limba
Română, Moartea) şi simboluri matriceale (casa, stramoșii, plaiul, izvorul,
glia, graiul, dorul, iubita, taina, misterul cosmic), biblice
(Atotziditorul, candela ) şi istorice (Prutul,
“ţara cea Basarabă”, Putna, Ştefan cel Mare, Podul de
Flori ), este de aceea inconfundabil, purtând marca Vieru.
Cel mai
sensibil și mai profund poet contemporan, una din cele mai sclipitoare minţi,
apărător al valorilor naţionale, a limbii române, a istoriei neamului și cel
care a cântat mereu cea mai sfântă ființă, mama, va ramâne mereu simbolul românilor,
al păcii, al patriei. În creația sa, mama este un simbol cu multiple
semnificații etice și sociale. Ea este o altă Maică Marie, un început a toate câte sunt. Patrie, plai, grai,
izvor și alte realități primordiale sunt sugerate, la Grigore Vieru, prin simbolul
mamei. Aceasta e mama adevărată, cu grija ei maternal mistuitoare, ce transpare
dintr-o imagine concretă, plastică, proaspătă și impresionantă.
În poezia lui Vieru simbolul mamei are aceeași ambivalență ca și în cele
ale mării și pământului: viața și moartea sunt corelative. Nașterea înseamnă
ieșirea din pântecul mamei; moartea înseamnă reîntoarcerea în pământ. Mama este
simbolul adăpostului, căldurii, dragostei și hranei care, pe parcursul vieții
poetului, îl însoțesc. Sacralizarea mamei, învestirea ei cu calități etice
alese, scoaterea din rândul ființelor obișnuite, sunt permanente ale creației
vierene. Concomitent iau naștere poezii în care fiul își exprimă recunoștința
pentru tot ce a însemnat și înseamnă mama: “Măicuța
mea: grădina/ Cu flori, cu nuci și
mere,/ A ochilor lumină,/ Văzduhul gurii mele!/Măicuțo, tu: vecie,/ Nemuritoare
carte/ De dor și omenie/ Și cântec fără moarte!”(Mi-e dor de tine , mamă)
Mama are capacitatea magică de a restabili şi de a
întreţine starea de echilibru a omului şi a universului: „Această lună lină / De nu va răsări, / În locu-i răsări-va / Lin
chipul maică-mii”.
Vieru este şi un înzestrat poet al copilăriei ca stare
plenară, ca al doilea univers, creat de copil, adevărat homo ludens. Graţie
cunoaşterii intime a logicii şi psihologiei infantile, el a creat frumoase
versuri pentru copii: „Bate toamna
nucile, / Aureşte frunzele, / Îndulceşte merele… / Ce eşti trist, măi,
greiere?” (Toamna). Lirica lui reactualizează şi dă un
farmec original motivului universal şi totodată specific-românesc al
copilăriei, aceasta fiind axis spiritual, lume carnavalescă
superior-metaforică, „răsturnată”, tărâm al primordiilor şi al jocului
recreator de lume, paradis, recuperat prin simţul nealterat de secolul grăbit,
al candorilor şi frăgezimilor.
Un capitol aparte îl
constituie poezia de inspiraţie naţională şi socială pe linia George
Coşbuc - Octavian Goga, versul strigăt existenţial, oracular, mesianic sau
pamfletar: „Sunt pata cea de sânge, zisă
/ Republica Moldovenească, / Ce-n loc să frigă ucigaşii / încearcă veşnic să
zâmbească” (Sunt). Convingerea dintotdeauna a lui
Grigore Vieru a fost că adevărata sa patrie este România, nu Republica Moldova.
El a trăit având în suflet credinţa şi speranţa
reîntregirii. „Cred în restabilirea hotarelor strămoşeşti şi doresc această
legitimă restabilire. Pentru că, dincolo de patriotismul meu local, basarabean,
ştiu că Mioriţa s-a născut în Vrancea, că mănăstirea noastră cea mare şi adâncă
este Putna (…), că stâncile din Pererita mea natală, pe care le port în
sufletul copilăriei mele, nu au tăria Carpaţilor; că nu putem fi o cultură, o
ştiinţă şi o istorie naţioală fără Eminescu şi Creangă (…). Cred, cu toată
inima, că Reunirea cu Ţara mamă este inevitabilă”.
Multe dintre poeziile sale
s-au născut din dragostea sa fierbine pentru tot ce este românesc, din
patriotismul fierbinte al poetului. Aşa este şi „Legământ”, dedicată
„dascălului” său de Limbă română: „Ştiu: cândva, în miez de
noapte,/ Ori la răsărit de Soare,/ Stinge-mi-s-or ochii mie / Tot deasupra
cărţii sale(…) // S-o lăsăm aşa deschisă,/ Ca băiatul meu ori fata / Să citească
mai departe / Ce n-a dovedi nici tata”. O altă creaţie poetică a
lui Vieru, poezia „Eminescu” a devenit un fel de imn
al zilelor de 15 ianuarie şi 15 iunie: „La zidirea Soarelui, se ştie /
Cerul a muncit o veşnicie./ Noi, muncimd întocmai ne-am ales / Ne-am ales cu
domnul Eminescu. / Domul cel de pasăre măiastră,/ Domnul cel de nemurirea
noastră, / Eminescu”.
Dar, poate că nicăieri nu se
resimte mai bine influenţa modelului poetic eminescian ca în lirica
de dragoste, de mare delicateţe şi suavitate, adevărate filigrane
în care este turnată o gamă întreagă de trăiri şi sentimente („Vreau să te văd, femeie,/ sau vino să mă vezi,/ Mi-e dor de iarba
crudă/ A ochilor verzi;// De-a`tale negre gene/ Ce tremură uşor/ Ca aburul de
ploaie/ deasupra codrilor.// – Vreau să te văd, bărbate,/ Sau vino să mă vezi,/
E timpul coasei, iată,/ În ochii mei cei verzi.// Coseşte, hai – ca iarba,/ Cu
rouă şi cu stea,/ Mai deasă şi mai verde/ Să crească-n urma ta.” –
Vreau să te văd; „Iubire! Tu, cea ocrotită / De dulcele luminii mirt, / Ca miezul
unei sfinte azimi/ De coaja ei doar ocrotit. // Înconjurată de lumină, / Tu
însăţi din lumină vii. / Pre tine doar te am pe lume/ Şi nu voi alte veşnicii.
// Iubire! Ram de rouă sfântă, / Cânt unic, o, ce mă adaşti. / asupra-ngândurării
mele/ Tu nu plângi lacrima – o naşti.” – Leac divin). De o extraordinară
liricitate şi modernitate, unele dintre poemele sale de dragoste sunt mici
capodopere („Draga i-a fugit cu altul./
S-a ascuns în codru. Uuu!/ El a smuls pădurea toată,/ Însă n-a găsit-o, nu./ El
a smuls pădurea toată/ Şi s-o are începu./ Şi-a arat pădurea toată…/ Însă
n-a găsit-o, nu.”- Pădure,
verde pădure).
Ca şi la Eminescu, iubita însă este proiectată
în plan astral, sacral, în cosmicitate, contopită în cele din urmă cu însăşi întoarcerea
mioritică în natură („Merg eu dimineaţa, în frunte,/ Cu spicele albe în braţe/ Ale
părului mamei./ Mergi tu după mine, iubito,/ Cu spicul fierbinte la
piept/ Al lacrimii tale./ Vine moartea din urmă/ Cu spicele roşii în braţe/ Ale
sângelui meu –/ Ea care nimic niciodată/ Nu înapoiază./ Şi toţi suntem
luminaţi/ De-o bucurie neînţeleasă”– Ars poetica). De altfel, Grigore Vieru însuşi
mărturiseşte că este, prin excelenţă, un poet al iubirii („Sunt deci un poet al iubirii, iar iubirea
este a poeziei. Iubirea este singura dreptate pe lumea asta. Iubirea este o
jertfă zilnică. Păcat că măreţia sacrificiului o găsim mai mult în singurătatea
iubirii.”) – sentiment pe care s-a axat destinul său („Dacă n-ar fi iubirea, m-aş teme de viaţă”).
Cel care afirma „am descoperit frumuseţea Limbii Române în poezie, iar în Limba Română
mi-am descoperit Ţara” s-a constituit el însuşi într-un model de înaltă
conştiinţă şi integritate morală („Sunt fericit/ Că n-am cântat păunii.”-
Despre fericire ).
Bibliografie :
Agache,
Catinca, De la Eminescu la Grigore Vieru,
Iași, 2011
Simion, Eugen, Scriitori români de azi, vol.III, Ed.
Litera, Chişinău, 1998, p.187-196
Vieru, Grigore, Rădăcina de foc, Ed. Univers, Bucureşti,
1988
Vieru, Grigore, Taina care mă apără,
prefaţă de Mihai Ungheanu, Ed. Minerva, București, 1997.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu