,,Nu sunt altceva decât o lacrimă de-a lui Eminescu!”


Ștefănel Luminița, Profesor învățământ primar, grad didactic I
Colegiul Național Mihai Eminescu Sucea

            Grigore Vieru este un poet român de o aparentă simplitate, dar de o profunzime impresionantă, uneori zguduitoare. ,,Este ultimul poet cu Basarabia în glas. Un poet mesianic, un poet al tribului său, obsedat de trei mituri : Limba română, Mama şi Unitatea neamului. Un poet elegiac, dar, în ciuda fragilităţii înfăţişării sale şi a vocii sale – moi şi stinse, menite parcă să şoptească o rugăciune, nu să pronunţe propoziţii aspre ca vechii profeţi – un poet dârz, un cuget tare, un spirit incoruptibil ...”  (Eugen Simion)
            Patriot înfocat, a luptat pentru independența țării sale și a devenit un adevărat simbol al valorilor și unității românilor de ambele părți ale Prutului. ,,Dacă visul unora a fost ori este să ajungă în Cosmos, eu toată viața am visat să trec Prutul."
            Convingerea dintotdeauna a lui Grigore Vieru a fost că adevărata sa patrie este România, iar Republica Moldova o parte a trupului țării. Grigore Vieru a trăit având în suflet credinţa şi speranţa reîntregirii: „Cred că nu putem fi o cultură, o ştiinţă şi o istorie naţională fără Eminescu(…). Cred, cu toată inima, că Reunirea cu Ţara mamă este inevitabilă”.
            Eminescu au fost pentru Grigore Vieru un izvor de inspirație care potoleşte setea cunoașterii și care ţine trează conştiinţa naţională a tuturor românilor de la Nistru până la Tisa. O viaţa întreagă l-a tot citit pe Eminescu, avându-l ca un înger păzitor, ca o rază de soare, ca un Luceafăr pe bolta înstelată.
            Astfel, Luceafărul s-a hotărât să-i dăruiască soarta poporului său. S-a strecurat pe Pământ sub forma unei lacrimi ce trebuia să încălzească sufletele tuturor românilor. Această lacrimă s-a întrupat în nimeni altcineva decât în destinul geamăn: Grigore Vieru. După cum a și prezis în poezia ,,Legământ”, destinul îl leagă de geniul literaturii române, Mihai Eminescu: „Ştiu: cândva, în miez de noapte,/Ori la răsărit de Soare,/Stinge-mi-s-or ochii mie/Tot deasupra cărţii sale(…)/S-o lăsăm aşa deschisă,/Ca băiatul meu ori fata/Să citească mai departe/Ce n-a dovedi nici tata”.
            Mihai Eminescu și Grigore Vieru sunt două destine gemene. Originalitatea acestor două destine a fost urzită de specificul românesc, de dragostea de ţară care le-a unit gândurile. Au luptat pentru adevărul absolut.
            Operele lor sunt fascinante prin simplitate şi măiestrie artistică. Lirica lui Grigore Vieru, organic legată de tradiţia eminesciană, dar nespus de sensibilă la neliniştile secolului, ne oferă generoasa posibilitate de a ne întoarce la izvoare, în registrul tematic al iubirii, al dragostei de mamă, al valorilor copilăriei şi al patriei.
            Mânat de un fierbinte patriotism, Grigore Vieru reuşeşte să dea o definiţie poetică la întrebarea Ce e Patria?, fără măcar să amintească acest cuvânt, apelând la elementele naturii: „Piatra este pâine caldă./Vântul ăsta e vin domnesc./Şi pelinul–busuioc sălbatic”(...)„Vine ziua aurindu-mi pâinea/Vine seara aromindu-mi vinul./Vine mama îndulcindu-mi gândul”.
            Aceeaşi puternică iubire de patrie se desprinde din imnul închinat pământului natal: ,,Sunt multe ţări pe lume/Ce-ncântă şi te-atrag,/Dar plaiul meu anume/Îmi este cel mai drag. Dragule, meleagule,/Duiosul nostru cânt,/Smolitule, truditule,/Frumosul meu pământ! ”. (,,Plaiul meu”)           Dorul de mamă, de satul natal, de izvor, de porumb, de pâinea coaptă în cuptorul copilăriei sale, toate se transformă şi se încheagă în dorul de patrie, fiindcă „Acasă/Patria mai liniştită este”. Această patrie, care îi va rămâne poetului chiar dacă se va întâmpla ca mama să treacă în nefiinţă („Mi-a rămas Patria”), este patria cea mare, e România pe care o visează el. Pentru ea se roagă Grigore Vieru în ciclul întitulat „Dumnezeu şi Patria”. Acestei patrii reîntregite îi cere el iertare, pentru că a trăit în minciuna celor care în 1812 „au aşezat piatră de hotar la Prut şi au rupt biata noastră Moldovă în două”: „Cu vorba-mi strâmbă şi pripită / Eu ştiu că te-am rănind spunând / Că mi-ai luat şi grai şi pită / Şi-ai năvălit pe-acest pământ”/ Sau, dureros de adevărat: ,,Credeam că un noroc e plaga,/ Un bine graiul cel sluţit,/ Citesc azi pe Arghezi, Blaga,/ Ce tare, Doamne-am fost minţiţi!
            Drumul reîntoarcerii la matcă, „procesul regăsirii din poezia lui Vieru este orientat către propriul eu”. Iar acesta nu poate fi decât ,,sentimentul românesc al fiinţei”, cum l-a numit Constantin Noica. Iar odată „întors la sine, spiritul nu mai dezvăluie: destăinuieşte, astfel spiritul nu face altceva decât să se regăsească pe sine”. Această regăsire, la Vieru, nu este altceva decât regăsirea Patriei. Căci, ce este patria pentru Grigore Vieru? Este ceea ce a fost pământ românesc, după 1918. Adică România Mare.
            Același intens sentiment patriotic face ca Vieru să-și asume răspândirea și dăinuirea graiului românesc pe tărâmurile rupte din trupul țării. În acest sens, semnificative sunt creațiile: ,,În limba ta”, ,,Cântare scrisului român”, ,,Ridică-te”, ,,Limba noastră cea română”, ,,Pentru ea”, ,,Trei culori”, ,,Doina”.
            În tot ce a creat, Grigore Vieru a avut drept călăuză dragostea, acea dragoste eminesciană pură, sinceră, înălţătoare, tăinuită în adâncul inimii. ,,Luceafărul”, ,,Şi  dacă...”, ,,Pe lângă plopii fără soţ”, ,,Mai am un singur dor”, ,,De ce nu-mi vii” sunt doar câteva din poeziile eminesciene în care este cântată iubirea, femeia, armonia. Iubirea se desfășoară la Eminescu într-un cadrul natural viu, cald, familiar, precum în poeziile: ,,Revedere”, ,,Lacul”, ,,Freamăt de codru”, ,,Povestea  codrului”. Vieru a dedicat, de asemenea, mai multe versuri femeii iubite, dragostei: ,,Dragostea”, ,,Păstrează-n  suflet”, ,,Iubito”.
            Vieru este prin excelenţă un poet al mamei şi maternităţii. Tema mamei, cum a cântat-o Vieru, nu a mai cântat-o nimeni. ,,De unde”, ,,Făptura mamei”, ,,Buzele mamei”, ,,Mâinile mamei”, ,,Cuvântul mamei”, ,,Nopţile mamei”, sunt doar câteva din poeziile lui Grigore Vieru dedicate mamei sale. Mama este pentru el cea mai sfântă icoană. Asta a dovedit-o şi Eminescu în poezia ,,O, mamă...”.
            Cele două mari genii ale românilor duc dorul copilăriei în poeziile  lor. Atât Eminescu în ,,Trecut-au anii”, ,,Copii eram noi doi”, ,,Fiind băiet păduri cutreieram”, cât şi Vieru în ,,Ocheanul”, ,,Autobiografică”, ,,Casa părintească”, duc dorul căsuţei părintești, pădurii, visului copilăresc.
            Amintirile din copilărie ale lui Grigore Vieru au fiorul dragostei de neam și de Dumnezeu: ,,Eu sunt născut pe malul Prutului, pe lângă Rădăuţi-Prut. Biserica din sat era închisă, iar maică-mea, ca toate femeile de la ţară, deşi analfabetă complet, era o mare credincioasă şi, când venea Paştele, cocea pe ascuns pască şi făcea ouă roşii. Trebuiau sfinţite, dar unde să le sfinţeşti? Pe celălalt mal, la Miorcani, biserica funcţiona. La miezul nopţii se revărsa peste Prut zgomotul clopotelor din noaptea Învierii. Aşa sfinţea maica-mea pasca şi ouăle, în zvonul acelor clopote din satul Miorcani!"
            Pe cei doi mari poeți români îi mai unește dedicaţia față de mentorul lor. În poezia ,,La mormântul lui Aron Pumnu”, Eminescu îşi manifestă respectul imens faţă de cel pe care îl idolatrizează. Vieru își exprimă același sentiment profund față de Eminescu în poeziile: ,,Legământ” şi ,,Eminescu”. Idealurile eminesciene îi serveau drept nesecat izvor de inspiraţie și model de creaţie.
            Poezia ,,Eminescu” a lui Grigore Vieru a devenit un imn etern al sufletelor noastre: „La zidirea Soarelui, se ştie / Cerul a muncit o veşnicie./ Noi, muncind întocmai ne-am ales cu,/ Ne-am ales cu domnul Eminescu. / Domnul cel de pasăre măiastră,/ Domnul cel de nemurirea noastră, / Eminescu”.
            Înainte ca soarele să apună peste ziua comemorativă a lui Eminescu, în ianuarie 2009, ,,Sufletul Basarabiei" se pregătea să plece pe drumul veșniciei. Destinul i s-a curmat brusc chiar în ziua când se întorcea de la o ceremonie de omagiere a sufletului pereche.
            Braţul puternic al morții i-a ridicat pe amândoi parcă prea devreme acolo sus, în lumea nemuririi. Undeva printre aştri, în lumina încă palidă a unui răsărit, învăluiţi în ceaţa dimineţii, stau la sfat doi împătimiţi ai acestui neam, ai acestui pământ: unul tânăr, visător, cu frunte înaltă şi senină, priveşte îngândurat la celălalt, ceva mai scund, mai firav, mai împovărat de ani, dar cu fruntea la fel de înaltă, gânditoare. Astăzi, cele două astre: Luceafărul şi Lacrima lui Eminescu ne vegează și ne luminează sufletele pentru a nu uita să fim români adevărați. 
 Bibliografie:

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu