prof. înv.pr. Slabu Panseluța
Școala Gimnazială Nr. 10 Botoșani, jud. Botoșani
O adevărată călăuză pentru poezia noastră,
pentru patria noastră Grigore Vieru este un nume foarte important în literatura
română – poetul și publicistul, copilul și adolescentul, omul matur și înțeleptul
cu plete cărunte. Nu i s-a relevat
adevărata valoare până în momentul în care cărțile sale nu au fost deschise și
citite în cercuri literare românești și basarabene. Poetul Grigore Vieru a
arătat un talent aparte, un talent înnăscut. Atunci când îi sunt recitate
poeziile, auditoriul se cutremură din adâncul sufletului, simțind patima cu
care a scris, durerea, libertatea și dorul metamorfozate prin cuvinte.
Prin excelență, poetul dezvoltă ca nimeni altul această mare temă în
lirica română contemporană, încărcând-o de o simbolistica adâncă, identificată
cu țara rotundă, cu esența ființei românești, cosmicitatea, cu iubirea absolută,
cu misterul Facerii, cu moartea însăși ca întoarcere în sânul naturii. La fel
sunt poemele care au în centru alte toposuri sacre, precum casa parintească, graiul
matern sacralizat.
Mama
– poetul o consacrează în cuvinte precum: „Sub stele trece apa/ Cu lacrima de-o
samă,/ Mi-e dor de-a ta privire, / Mi-e dor de tine, mamă. / Măicuța mea: grădina/
Cu flori, cu nuci și mere, / A ochilor lumină, / Văzduhul gurii mele! /
Măicuțo, tu: vecie, / Nemuritoare carte/ De dor și omenie/ Și cîntec fără
moarte! / Vânt hulpav pom cuprinde/ Și frunza o destramă. / Mi-e dor de-a tale
brațe, / Mi-e dor de tine, mamă. / Tot cască leul iernii / Cu vifore în coamă.
/ Mi-e dor de vorba-ți caldă, / Mi-e dor de tine, mamă. / O stea mi-atinge fața
/ Ori poate-a ta năframa. / Sunt alb, bătrân aproape, / Mi-e dor de tine, mamă.”
În
versurile sale, mama este un simbol cu multiple semnificații etice și sociale.
Ea e o altă Maica Marie, un început a toate câte sunt, devenind Muma însăși.
Mama va fi maturizată, așa cum și natura va fi maternizată. Identitatea
ontologică se exprimă prin paralelismul perfect dintre mișcările sufletești
materne și cele cosmice: „Ușoară, maică ușoară, / C-ai putea să mergi călcând/
Pe semințele ce zboară / Între ceruri și pământ! / În priviri cu teamă, /
Fericită totuși ești / Iarba știe cum te cheamă, / Steaua știe ce gândești.” (Făptura
mamei). Mama are capacitatea de repara și întreține starea de echilibru a
omului și a universului: „ Această lumină lină / De nu va răsări, / În locu-i
răsări-va / Lin chipul maică-mii.”
Din copilărie până la cărunteţe, mama este mângâierea,
alinarea şi dragostea supremă. Te simţi legat de ea cu toate gândurile,
dorurile, visele tale, prin paşii spre viaţa viitoare. Temele majore, cum ar
fi dragostea pentru pământul natal, popor, mamă şi femeie, află o expresie
din cele mai puternice în creaţia lirică a lui Grigore Vieru.
Tema maternă trece ca un fir roşu prin toată opera sa:
mâinile mamei legănând copilul şi pe care le sărută poetul, ochii ei
înlăcrimaţi, pâinea mamei, nopţile ei albe... Ajunsă la apusul soarelui, mama
devine uşoară, c-ar putea să calce „pe seminţele ce zboară
între ceruri şi pământ”.
Demnitatea maternă este modestă şi
tăcută ca natura-mamă. Munca sfântă a mamei este fructificată prin pâinea
scoasă din cuptor, ce umple cu aroma ei toată mahalaua. Mama iese la drum să-l
ospăteze pe primul trecător cu o felie de pâine, apoi cheamă vecinele s-o guste
cu un păhar de apă rece:
,, Pâinea asta mult ce-mi place
mie,
Coaja ei, o, coaja ei îmi are
Cu năsprite palme-asemănare”.
Rostul vieţii mamei sunt copilul şi munca. Într-un mic poem
a încăput întregul univers matern: mama continuatoare a vieţii pe pământ,
întruchipată în imaginea păsării-mamă, care:
,,Când s-a întors
La puii ei cu hrană,
Găsise cuibul gol
Şi amuţit.
I-a căutat
Pân-îi albise pana,
Pân-când în cioc
Sămânţa a-ncolţit”.
De-acum înainte viaţa mamei e un nesfârşit chin al căutării,
al zbuciumului, care nu se alină niciodată. Dorul mamei nu este un sentiment de
ocazie, vremelnic, ci o permanenţă mereu vie a sufletului omenesc. Trăirile
dramatice ale mamei din poemul „Cămăşile” sunt redate prin intermediul „amintirilor
amare”, lăsate de fiul căzut în război. Cămăşile sunt nădejdea mamei,
sprijinul ei de-a întâlni dimineaţa zorii, de a-şi porni mâinile la treabă şi
toată ziua - lungă de vară ori scurtă de iarnă - să fie însoţită de gândul la
fecior. Ea nu se va împăca niciodată cu dispariţia fiului drag şi în fiecare
sâmbătă va spăla cămăşile, căci „mâine vor face băieţii horă-n sat”. Şi
aşa zi după zi, an după an, mama aşteaptă.
Fiecare poezie a lui Grigore Vieru, consacrată mamei, este
demnă de pensula unui pictor, fiind ca o icoană a Sfintei Născătoare, care a
îndurat straşnica durere a crucificării Fiului ei şi Mântuitorului nostru.
În poezia „Buzele mamei” vibrează sfânta memorie şi
marele ei devotament. Buzele mamei sunt o veşnică rană, care exprimă
îndureratul sentiment al dragostei faţă de bărbatul căzut la datorie, dar mereu
viu şi tânăr în cugetul şi inima ei suferindă:
„O, buzele ce sărutară
Al tatei mormânt
Mai mult ca pre dânsul,
Pre tata-n
Puţinii lui ani pe pământ.”
Într-un interviu, Grigore Vieru menţiona: „Pomul
schilodit de obuze, pământul ucis de secetă... Mă urmăreşte un fel de teamă în
faţa neploii, a nezăpezii, în faţa îngheţului din primăvară sau a frigului
căzut în plină vară”. De aceea poetul slăveşte floarea, rodul, mărgelele de
aur ale pomului înverzit.
În poezia „Făptura mamei” întâlnim imagini cu
adevărat surprinzătoare. Făptura mamei, ajunsă la capătul vieţii trăite intens
şi plină de rosturi supreme, este ca un mit. Dăruită copiilor, muncii, binelui
şi frumosului, mama apare ca ceva sacru şi aproape supranatural. A călca anume
pe sămânţă, pe verdele de mâine ce va aduce rod, înseamnă a dispărea
nedispărând, a perpetua mereu:
„Uşoară, maică, uşoară,
C-ai putea să mergi călcând
Pe seminţele ce zboară
Între ceruri şi pământ”.
Poezia viereană e un imn închinat mamei, o odă nepieritoare
prin simplitatea clasică a stilului, apropiat şi înţeles de orice generaţie.
După cum a scris un clasic contemporan, Grigore Vieru „este un poet care
şi-a asumat greul unui grai, trecându-l prin inima sa şi, încărcat de răbdare,
înţelepciune şi nouă frumuseţe, îl întoarce semenilor săi, care-şi deschid de
bună voie inima să-l primească pentru a-şi duce mai demn pe mai departe viaţa
în spiritul dreptăţii, al iubirii... Un poet ce rămâne suflet în sufletul
său... acest om cât o lacrimă în rostogol pe obrazul planetei”. Este greu
să găsim o imagine mai frumoasă şi mai potrivită lui Grigore Vieru decât această
„lacrimă în rostogol pe obrazul planetei”.
Bibliografie
1.
Ion Ciocanu – “Literatura română contemporană din
Republica Moldova”, Chișinău 1999, pag.108-112
2.
Grigore Vieru – “Biblioteca școlarului .Aprecieri
critice” Pag.336-350
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu