Metrul poate deveni masura tuturor lucrurilor


de prof. Grădinaru Vranciu Cristina

Omul de ştiinţă Colbert a fondat în 1966 Academia de Ştiinţe, unde se reuneau astronomi şi geografi, pentru care mulţimea unităţilor de măsură era un obstacol major pentru cercetările mai precise.
Părintele Gabriel Mouton al diocezei de Lion, în 1670, a fost primul care a propus Academiei o unitate de lungime legată de ştiinţă şi nu de o oarecare autoritate regală sau provincială. „Virga”  era a o mia parte din distanţa decupată pe meridianul terestru de un unghi de un minut (a mia parte din mila marină actual).
În 1671, abatele Jean Picard, care era şi astronom şi care făcea una dintre primele măsurători exacte ale Terrei (triangulaţia asupra meridianului dintre Paris şi Amiens), a optat pentru lungimea unui pendul simplu, care oscilează de la o extremitate la alta într-o secundă.
În următorul secol precizia instrumentelor de măsură a progresat enorm, fiind evaluate la secundă, graţie opticii şi unghiurilor. În 1718 Jacques Cassini a propus a suta parte dintr-un arc de o secundă, adică mai puţin de 30 cm.
Academia a oscilat întotdeauna între pendul şi meridian, iar în 1740 a trimis în Peru o echipă condusă de matematicianul Charles de la Condamine, care avea sarcina să măsoare lungimea pendulului simplu care bate secunda la ecuator.
În 1970, este aleasă scara zecimală pentru toate măsurile, incluzând şi monezile, aceasta fiind o decizie de importanţă majoră. Tot în acelaşi timp este respins pendulul, din considerente practice, şi adoptată metoda cu meridianul.
Academia desemnează, în 1791, câţiva savanţi care să facă o nouă măsurătoare a meridianului. Din aceste măsurători urma să se calculeze lungimea unui arc de 90 grade şi a zecea milioană parte din această lungime urma să fie noua unitate de lungime. Măsurătorile urmau să se facă între Dunkerque (Franţa) şi Barcelona (Spania). Însă această intenţie cade deoarece pe 7 martie 1793 este declarat război între Franţa şi Spania.
Metrul este adoptat în 1793 pe baza unor măsurători ale meridianului făcute cu 40 de ani mai devreme de abatele de La Caille şi publicate în 1758 în Memoriile Academiei.
Sistemul metric devine obligatoriu în Franţa în 1795. Noile măsurători ale meridianului  sunt încheiate în 1798. Este confecţionat un metro din platină şi un kilogram  de platină, iar în 1889 alte două etaloane de platină/iridium.
Chiar dacă metrul nu are astăzi ca referinţă internaţională rigla din platină/iridium din pavilionul din Breteuil, ci lungimea parcursă în vid de către lumină în 1/299792458 dintr-o secundă, baza tuturor măsurătorilor ştiinţifice rămâne arcul de meridian, măsurat de Delambre şi Mechain. Comitetul Internaţional de Măsuri şi Greutăţi a adoptat în 1983 reguli de punere în practică a definiţiei metrului.



postat de pr. Liviu Botezatu

Sfintire de troita


Luni, 21 mai 2012, de sărbătoarea Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, a avut loc în satul Poiana – Unţeni slujba de sfinţire a Troiţei ridicată pe marginea drumului care duce către biserica din sat.

Troiţa, sculptată din lemn masiv de stejar, a fost adusă de la Mănăstirea Petru Vodă.  Ea îl prezintă pe Mântuitorul aflat răstignit pe Cruce, cu braţele deschise, căutând să cuprindă întreaga lume în nemărginita Lui iubire de oameni. Înălţimea ei este de aproximativ trei metri, fiind montată pe un soclu de mozaic.

Troiţa a fost construită în totalitate din cheltuiala familiei Andronache Iuliana, familie ce se trage din familia Icuşcă Petru, oameni credincioşi ce au sprijinit de-a lungul timpului biserica satului.

Slujba a fost oficiată de parohul satului pr. Botezatu Liviu, alături de numeroşi credincioşi ai satului. La eveniment au participat primarul comunei Timişag Dumitru şi viceprimarul Paladi Constantin, care au alcătuit un cor pentru răspunsurile ecteniilor de slujba de sfinţire.
A fost un moment deosebit de important pentru parohia noastră, mai ales că sfinţirea a fost în ziua sărbătoririi marelui împărat Constantin, cel care a dat libertate de exprimare a credinţei creştine, după ce i-a fost descoperit semnul Sfintei Cruci, de către Mântuitorul.

Fie ca toţi cei care se vor închina la acest semn cinstit al Crucii să primească mântuirea deodată cu binecuvântarea Celui ce prin Răstignire a adus posibilitatea mântuirii noastre.


publicat de pr. Liviu Botezatu

Prietenii

de Guriţă Vlad
clasa a VII-a B
Liveul cu Program Sportiv Botoşani


Prietenii sunt familia mea,
A doua în viaţa mea.
Ei sunt totul pentru mine,
Ei sunt inima din mine.
Îi iubesc, îi respect
Şi le mulţumesc
Pentru tot ce-mi dăruiesc.
Pentru dragostea lor
EU îi preţuiesc.








postat de pr. Liviu Botezatu

Soricelul curajos

de Mihai Raţă
clasa a V-a C
prof. coord. Aurelia Grosu
Liceul cu Program Sportiv


A  fost odată ca niciodată şi, poate mai este, un şoricel pe nume Chiţ. El locuia într-o casă veche.
            Într-o zi, când făcea curăţenie prin casă, a găsit o uşă secretă şi a intrat într-un alt tărâm. Părea o lume de vis pentru orice şoricel.
            Erau trei camere cu câte nouă roţi mari de caşcaval şi multe feluri de brânză. Şoricelul era foarte fericit când a văzut atât de multe bunătăţi.
            Însă deodată a auzit un chiţăit de ajutor şi, mergând după strigăt, a descoperit o şoricică legată în lanţuri:
-- Ce ai păţit? o întrebă Chiţ.
-- M-a răpit motanul Fulger! răspunse şoricica.
-- Nu te speria, te voi salva eu! s-a oferit curajosul nostru.
 Şi Chiţ încercă să rupă lanţul, când apăru pe nesimţite motanul Fulger. Pisoiul îl provocă pe eroul nostru la luptă. Cei doi luptară până târziu, iar Chiţ era să se lase bătut, când a apărut Îngerul Şoricel. Acesta i-a dat lui Chiţ un magic ghem cu sfoară prin care i-a atras toată atenţia pisoiului care a devenit blând şi prietenos. Astfel Chiţ a salvat-o pe frumoasa Şoricică şi împreună au facut o nuntă ca în poveşti. La nuntă, mirii şi musafirii s-au veselit nevoie mare şi au mâncat opt din roţile de caşcaval.
Iar eu am încălecat pe cea de-a noua roată
Şi v-am spus povestea toată!




postat de pr. Liviu Botezatu

Suntem sportivi îndrazneti si creativi

Mă bucur să vă pot prezenta câteva dintre creaţiile unor elevi de clasa a V-a C, de la Liceul cu Program Sportiv Botoşani, care deşi sunt îndrăgostiţi de sport călătoresc foarte frumos şi în lumea ficţiunii. Se pare că lumea poveştilor este prima şcoală despre Bine şi Rău, dar şi despre Speranţa nemuritoare... ( Prof. coord. Aurelia Corjos )


CAPRA DIN LUNĂ
                                                   de  Marian Şaramet, cl. V-a C

A fost odată ca niciodată un rege căruia oamenii i-au spus Barbă-Cruntă, Şi-avea regele un fecior căruia îi spunea Bunial.
Regele iubea banii mai presus de toate, iar feciorul iubea florile şi pomii. De dimineaţă şi până seara muncea în grădina palatului şi în curând în jurul acestuia înflori o asemenea frumuseţe, încât mulţi regi şi oameni de seamă din întreaga lume veneau să se desfete în ea.
Odată, venind de dimineaţă în grădină, Bunial a văzut că iarba de sub pomi era tăvălită şi păscută. Atunci şi-a pus în gând să-l afle pe vinovat şi să-l pedepsească. Astfel, seara, s-a ascuns într-o tufă deasă de iasomie şi a aşteptat. Şi iacă numai ce se ivi pe cer lună plină, Bunial auzi nişte paşi. Privi cu luare aminte din tufa în care se pitise şi zări în grădină o capră albă ca laptele, cu coarne de aur. Călca fără să se grăbească şi păştea iarba înmiresmată şi fragedă.
Şi atât de frumoasă era capra încât prinţul nu-şi putu lua ochii de la ea. Atunci ca să nu o sperie, urmă să stea pitit. Şi nu trecu mult până când capra se uită la lună, se dete de trei ori peste cap şi se transformă într-o prinţesă cu părul de aur, care îl fermecă pe tânărul nostru.
În noaptea următoare Bunial se ascunse din nou în tufişul de iasomie. Şi numai ce se ivi luna plină, capra se arătă iarăşi în grădină. Ca şi data trecută nu se grăbea şi păştea iarba dulce şi suculentă. Curând fata cu părul de aur se apropie de tufa de iasomie, într-atatât încât, din ascunzătoarea lui, Bunial ar fi putut să pună măna pe ea.
 Dar a trecut cât a trecut şi capra şi-a ridicat capul, privind spre lună. „Acu zboară în cer” şi-a zis Bunial şi-a ţâşnit din tufa lui. Era şi timpul. Încetişor capra se ridică  în văzduh pe o scară magică, iar prinţul izbuti să se prindă de piciorul ei.
Mult a mai mers în sus Bunial! Cu fiecare clipă, luna se tot apropia, se tot apropia de el. În cele din urmă, capra se transformă în fata frumoasă pe care o văzuse Bunial în grădina sa şi începu să îi vorbească:
-- Vai de mine! dacă o să te vadă tata, o să te omoare!
Tatăl fetei era un balaur cu nouă capete care locuia în lună, căci a fost blestemat de către o vrăjitoare, pe care nu a vrut să o ia de nevastă.
         Fata îl duse pe prinţ într-o peşteră unde îi spuse cum poate fi rupt blestemul şi ea să rămână mereu cu chipul frumos de prinţesă, iar tatăl său să se transforme înapoi în om.
         Tânărul a mers şi a tot mers până-n adâncul peşterii, unde se afla vrăjitoarea. Atunci prinţul şi-a adus aminte că fata balaurului i-a spus că dacă vrea să dezlege blestemul trebuie să o omoare pe vrăjitoare şi corpul să-l arunce pe pământ, ca regatul de pe lună să se întoarcă pe pământ şi regele să nu mai fie balaur.
         Bunial făcuse întocmai cum îi spuse fata cu părul de aur şi regatul de pe lună se reîntoarse pe pământ, iar regele Barbă-Cruntă se bucură că fiul său îşi alese o mireasă frumoasă şi cu multă avere, căci Barbă-Cruntă iubea mult banii.
         Nunta dură trei zile şi trei nopţi, mesele erau încărcate cu fel şi fel de mâncăruri. Să vă spun drept, eram şi eu pe acolo şi mă veseleam cu unchiul prinţesei, Barbă-Sură.
                             Şi-am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea aşa,
                            Şi-am încălecat pe-o măslină şi v-am spus o interesantă minciună!





publicat de pr. Liviu Botezatu