UNIVERSUL POEZIEI LUI GRIGORE VIERU


Hostiuc Marina Cătălina, Chimie, gradul I, Liceul Tehnologic „Petru Rareş” Botoşani


            Într-un formular liric, Grigore Vieru îşi sintetizează astfel întreaga existenţă mărturisită cu dărnicie în numeroase poeme, pentru că el este prin excelenţă un nedisimulat evocator al autobiografului:  „ - Numele de familie şi prenumele?/ - Eu.// - Anul de naştere?/ - Cel mai tânăr an/ când se iubeau/ părinţii mei/ - Originea?/ - Ar şi semăn/ dealul acel/ din preajma codrilor./ Ştiu toate doinele// - Profesiunea?/ - îmi iubesc plaiul/ - Părinţii? – Am numai mamă/ - Numele mamei?/ - Mama/ - Ocupaţia ei?/ - Aşteaptă./ - Ai fost supus judecăţii vreodată?/ - Am stat închis : în mine/ - Rubedenii peste hotare ai?/ - Da. Pe tata. Îngropat./ În pământ străin. Anul/ 1945”
Trecând din atmosfera confesiunii lirice la desfăşurarea existenţială, aflăm că Grigore Vieru s-a născut la 14 februarie 1935, în satul Pererâta,  de pe malul Prutului, judeţul Hotin, România (azi R. Moldova).El descrie satul în care s-a născut “picurat alb pe deal, ca sarea sudorii de bivol” Acolo, la un capăt de uliţă, îl aşteaptă şi astăzi căsuţa însingurată, “casa văduvă şi tristă/ De pe margine de Prut”, care îi ţinea treze toate amintirile, şi cele duioase legate de amintirea mamei şi, cele mai multe, grave şi dureroase, ale unei copilării frustrate de nemilosul război, care i-a răpit tatăl şi cu el stânca nădejdilor, de secetă şi de chinuitoare greutăţi morale.
Mama  a însemnat de atunci spirit de toleranţă, model de răbdare în faţa tuturor vicisitudinilor vieţii, prototip istoric al îndârjirii naţionale şi înţelegere calmă a destinului. Iată spiritual în care a fost format viitorul poet şi care se ilustrează în principalele coordinate ale operei : “Locuiesc la marginea/ Unei iubiri. În mijlocul ei/ Trăieşte credinţa mea / Locuiesc la marginea unei pâini./ În mijlocul ei/ Dragostea mea/ Pentru voi”. Într-adevăr, dragostea de oameni şi de patrie a fost atunci sădită şi crescută apoi şi luându-şi seva din izvorul popular şi spiritual al poporului roman: “M-am amestecat cu viaţa,/ Ca noaptea cu dimineaţa/ M-am amestecat cu cântul, ca mormântul cu pîmântul. M-am amestecat cu dorul,/ Ca sângele cu izvorul”.
            Grigore Vieru e contemporanul nostru, deci si al ideilor dominante în conştiinţa noastră naţională, pe care o exprimă artistic şi o îmbogăţeşte cu sufletul său sensibil care vibrează la dorul de neam şi ţară. În creaţia sa sunt reflectate trăsăturile caracteristice ale specificului nostru naţional. În poezia lui Grigore Vieru neamul apare întreg şi statornic în viziunea sa, în viaţa şi nemurirea sa, caci poetul, aşa cum mărturiseşte singur, merge pururi spre izvor. Metafora izvorului se descifrează drept simbol al unei mişcări fără început şi sfârşit, e mama şi graiul matern, e pământul şi patria,e spiritualitatea veşnică a neamului, e dragostea ca realizare a vieţii umane. Izvorul lui Grigore Vieru înseamnă veşnica căutare a esenţelor vieţii şi existenţei umane.
            Din creaţia lui poetică se detaşează câteva motive-cheie şi simboluri mai frecvente, care materializează în cuvântul matern coordonatele principale ale viziunii artistice a poetului.
MAMA – simbol al tuturor începuturilor, al veşniciei neamului, al patriei şi meleagului natal. E unul din motivele principale ale creaţiei lui Grigore Vieru şi, poate, cel mai frecvent. Făptura mamei creează o imagine cu multiple semnificaţii:


Uşoară, maică, uşoară,
C-ai putea să mergi călcând
Pe seminţele ce zboară
Între ceruri şi pământ!

În priviri c-un fel de teamă,
Fericită totuşi eşti –
Iarba ştie cum te cheamă,
Steaua ştie ce gândeşti.

            Vizual, făptura mamei e ca o Sfântă Marie de pe zidurile bisericilor, care merge pe nori, fără a le simţi împotrivirea, cu faţa deschisă de o lumină internă ce se îndreaptă spre oameni, zicându-le parcă: „Eu v-am adus Lumina lumii ! Luaţi-o întru desăvârşirea voastră! Genetic, chipul Maicii Domnului şi imaginea din prima strofă există o comunitate uimitoare de sensuri, „seminţele ce zboară/între ceruri şi pământ!” fiind nişte raze de lumină. Spaţiul „între ceruri şi pământ”e hotarul între divinitate , spiritul universal şi existenţa terestră a oamenilor. Aici zboară seminţele (ideile, credinţa în bine şi frumos) , peste care mama ar putea calca. Totuşi mama nu e o fiinţă cerească, ci doar o asemănare cu aceasta.
            „În priviri cu-n fel de teamă” nu descifrează gândul până la capăt, creând sugestia unei dorinţe, a unei vreri ce s-ar putea să nu fie împlinită. E conştiinţa rodului pe care l-a adus mama lumii, în numele vieţii, e îngrijorarea venită din adâncul inimii: cum îi va primi lumea, rodul?Al doilea vers „Fericită totuşi eşti” anulează starea de incertitudine din ochii mamei şi, totodată, creează o punte de legătură între fiinţa pământească a mamei – „iarba ştie cum te cheamă” – şi universul spiritual al lumii întregi : „steaua ştie ce gândeşti”.
            O semnificaţie mai concretă comportă poezia „Mamă, tu eşti…”
Procedeul folosit de autor descinde genetic din arsenalul celor mai vechi teorii astrologice. Conform uneia din ele, fiecare regiune a globului pământesc îndeplineşte funcţii asemănătoare unui organ omenesc (inima, plămânii etc) . Grigore Vieru inversează procedeul, găsind în fiecare element al chipului mamei o imagine semnificativă a patriei:
·         creştetul – muntele
·         ochii – marea
·         palmele – arătura
·         respiraţia - norul
            Caracteristicile chipului fizic sunt complementate de sugestii ale unor trăsături spirituale : mama e veşnică precum patria – gândul e generat de asocierea dintre vârful acoperit de nea al muntelui şi părul cărunt al mamei; ochii ei sunt ca nişte mări albastre, care adună liniştea, frumuseţea şi zbuciumul vieţii; mâinile mamei , asemenea arăturii, sunt dătătoare de rod; respiraţia mamei naşte ploi peste glie şi oraş, insuflă viaţă pe tot întinsul patriei.
            În prima parte a poeziei avem imaginea cosmică a patriei ca mediu geografic, a baştinei, a plaiului, căruia i se dă viaţă prin fiinţa mamei.
Partea a doua a poeziei desemnează două elemente ale patriei ca mediu spiritual: inelul, care simbolizează legătura veşnică între bărbatul şi femeia ce au creat familia (celula neamului), e criteriul statorniciei neamului, de aceea pentru eroul liric duşmanul este cel ce atentează la libertatea neamului său; basmaua mamei e un steag ce zvâcneşte ca inima – o imagine a curăţeniei pline de demnitate, a zbuciumului vieţii poporului.
            Legământul spiritual al fiului cu mama constituie motivul poeziei „Mi-e dor de tine, mamă”: Atmosfera versurilor e mai senina, răspândind în jur un copleşitor sentiment de gingăşie, cu uşoare note nostalgice. Dar senzaţia unor dureri ascunse nu ne părăseşte nici la lectura acestei poezii. E o nelinişte enormă, misterioasă în toată creaţia lui Grigore Vieru, cu excepţia poeziilor pentru copii. Chiar şi în poezia de dragoste poetul emană un sentiment al regretului nesimulat ce vine din conştientizarea caracterului trecător al clipelor dulci. De aceea , poate, poetul caută semnificaţii veşnice în orice lucru din lume, care-i atinge cu aripa vieţii sufletul înrourat de truda cuvântului.
            Cele mai multe poezii ale lui Grigore Vieru sunt nişte poeme lirico-epice, în care caracterul epic este conturat pe temeiul ideilor şi valorilor dominante ale conştiinţei naţionale.
            Literatura naţională, sau conştiinţa artistică a poporului nu poate exista astfel decât în forma graiului matern. Interesul deosebit al scriitorilor români din spaţiul dintre Nistru şi Prut pentru destinele limbii materne e o reacţie firească la nenumăratele atacuri pe care le-a suferit graiul nostru în lungile perioade de înstrăinare forţată de temeliile neamului şi ale spiritualităţii lui. Interpretarea poetică a valorilor etice , filosofice şi estetice ale limbii materne a devenit o acţiune permanentă a scriitorilor, întru susţinerea potenţialului vieţii spirituale a naţiunii. Procedeul este comun pentru toţi poeţii care au scris poezii şi poeme despre limba maternă, începând cu Alexei Mateevici şi până la Grigore Vieru.
            „Graiul” e construită sub formă de răspuns la întrebarea copilului „Ce-i graiul, al lui mumă”, în care se conţine o descriere a valorilor principale ale limbii materne. Ideea principală a poemului poate fi redată în formula: „Limba maternă e existenţa noastră spirituală”. Din descifrarea acestei teze s-a şi constituit poezia – o înlănţuire de simboluri caracteristice creaţiei poetului, viziunii sale artistice.
O alta trăsătură distinctivă a operei lui Grigore Vieru este dragostea – condiţie a vieţii umane. Poeziile sale de dragoste şi aforismele prezintă dragostea într-o manieră deosebită, accentuându-se frumuseţea caracterului, puritatea şi splendoarea semnificaţiilor acestui sentiment.
            Grigore Vieru a dedicat pagini întregi femeii. La el poezia iubirii ocupă un loc esenţial, ontologic. Mihail Dolgan , critic literar basarabean, observă că în poezia lui Grigore Vieru poemele iubirii pentru femeie „constituie acea verigă principală din lanţul veşnic viu al existenţei umane, în lipsa căreia omul nu-si poate imagina fericirea deplină pe pământ”.
            În poeziile sale, Grigore Vieru îi conferă iubitei un statut miraculos, care ţine de taina filosofiei. Astfel, iubita apare ca un element de legătură între lumea fizică şi cea cosmică. Iubita este puntea care face posibilă vieţuirea printre elementele naturii, ea este fiinţa care reprezintă sensul existenţei. Dragostea in poeziile lui Grigore Vieru este conceputa  ca un izvor veşnic din care cel însetat caută să-şi potolească setea; dragostea este locul în care omul îşi găseşte marea lumină , în care cei de aproape vor găsi identitatea strămoşească, pură şi nealterată: „Când am să mor,/ să mă îngropi/ în lumina ochilor tăi/…Ca nimeni/ să nu-mi joace pe mormânt, să nu fiu, ca strămoşii, /pus sub ierburi şi pământ/ îngroapă-mă în lumina ochilor tăi, / femeie de pe urmă, / femeia mea dintâi”.
Încredinţarea vieţii iubitei este în lirica poetului unul dintre cele mai sincere şi cutremurătoare gesturi pe care bărbatul, în general, îl face prin taina cununiei.
 Universul poeziei lui Grigore Vieru n-ar fi complet fără poezia de inspiraţie mitologică. În mitologia antică a Orientului şarpele simbolizează înţelepciunea şi unitatea lumii.
În creaţia populară românească şarpele e simbolul vicleniei, care s-a pietrificat în zicala „a pune şarpele la sân”. Deci, a te lăsa încântat de omul viclean.
            Grigore Vieru porneşte de la semnificaţia pe care o are şarpele în folclorul românesc, eroul său liric „îşi pune şarpele la sân”, motivul însă este extins asupra întregii existenţe spirituale a omului, asupra a tot ce are mai sfânt: coarda poamei, părul mamei. „Harpa” e un poem lirico-epic, în care sunt generalizate artistic problemele existenţei spirituale.
Ioan Alexandru spunea despre Grigore Vieru : „ un poet care şi-a asumat greul unui grai trecându-l prin inima sa şi, încărcat de răbdare, înţelepciune şi nouă frumuseţe, îl întoarce semenilor săi care-i deschid de bunăvoie inima să-l primească, pentru a-şi duce mai demn mai departe viaţa în spiritul dreptăţii, al iubirii ce covârşeşte şi poate birui totul…O astfel de întruchipare excepţională este acest poet, acest om cât o lacrimă în rostogol pe obrazul planetei”
Basarabenii îi sunt datori poetului pentru efortul depus în readucerea scrisului latin, scrisului firesc al limbii române, precum și impulsionarea activităților de renaștere națională din 1989.
Promovarea activă
și neînfricată a idealurilor și valortilor românești - iată truda, neobosită, de o viață a poetului.







BIBLIOGRAFIE:


Vieru, Grigore – Curăţirea fântânii, Galaţi, Editura Porto-Franco, 1993.
Vieru, Grigore -  Rădăcina de foc,  Bucuresti, Editura Univers, 1988.
https://ro.scribd.com/doc//Grigore-Vieru-Si-Dragostea

           

Grigore Vieru- poetul arhetipurilor




Ursache Angelica, Profesor pentru învăţământul primar, Grad didactic I
Şcoala Gimnazială Nr. 10 Botoşani

,,Sunt iarbă. Mai simplu nu pot fi!” – aşa se definea poetul Grigore Vieru.
A fost maestru al cuvântului, iubitor de plai, de limbă şi de neam. A iubit poporul român până la lacrimi şi şi-a consacrat întreaga sa viaţă copiilor, îndrăgostiţilor, maturilor, lăsându-ne o operă monumentală, de o muzicalitate şi-o frumuseţe rară. Poet liric, cu o sensibilitate mare, dedică poezii sufletului omenesc. Poet al mamei, al dorului şi al dragostei, al baştinei, al izvorului, al naturii – poet al lucrurilor sacre.
Poeziile sale stau la baza excelenței și originei bunei înțelegeri, compoziției armonioase și creației autentice. Prin prisma melodioasă și desebitei limbi române, Grigore Vieru a reușit să ilustreze cele mai distinse idealuri ale spiritualității neamului, chiar și cu destinul său nefast, dar fermecător oricum. Probabil, pentru că afecțiunea față de acest popor și plai natal n-a avut limite pentru el. Nu există copil, elev sau matur care n-a citit și n-a iubit creația scriitorului. Poeziile lui sunt ușor memorabile și se fixează în conștiința oricui. Inimile fiecăruia dintre noi tresar, atunci când auzim vreun vers al poetului, deoarece acestea sunt înarmate cu cele mai deosebite mărci stilistice și conținând un amalgam întreg de pasiuni patriotice ascunse printre rândurile vierene, care adunându-se în unison, te doboară și îți prefac inima și, cu sufletul rigid, într-unul plăpând și insuflat de năzuință. Ți se deschid ochii împreună cu conștiința și adorația față de neam, de plai, de mamă, de frate și de bună credinţă, cum doar poetul a cunoscut-o.
Poezia lui Grigore Vieru este în consonanţă şi cu poezia unei Europe ce se dedică multiculturalităţii, şi cu păstrarea zestrei culturale autohtone. Versurile lui sunt un altar pe care poetul se dăruieşte întru armonie, sunt un sanctuar al sacrificiului. Din acest spirit al dăruirii de sine, Grigore Vieru devine un simbol al credinţei în metafora existenţială a unui popor român ce nu poate fi dezbinat. Poemele sale continuă un program literar ce se doreşte un imn al uniunii de suflet şi simţire. Literatura română a vibrat la versurile acestui poet mult prea român. Dramatismul, organicitatea versurilor vierene sunt semnul unui înalt patriotism liric pe care, din păcate, abia acum îl receptăm în tot tragismul lor.
Grigore Vieru este o rugăciune şi o rugăminte la reconstituirea ideii de unitate naţională sub egida limbii române.
Poeziile pentru copii ale lui Grigore Vieru au un vădit caracter educativ. Majoritatea lor dezvăluie capacităţile de pedagog înnăscut ale artistului. Prin catrenele sale pe care copiii le pot memoriza cu uşurinţă datorită ludicului şi muzicalităţii din ele, Vieru altoieşte în conştiinţa micilor cititori valori general-umane, respectul faţă de părinţi, dragostea pentru patrie şi pentru limba maternă. Important e că reuşeşte să facă acest lucru fără a fi plictisitor deloc.
Poezia pentru copii a lui Grigore Vieru se identifică cu bucuriile şi „nefericirile” copilăriei însăşi, este, cu certitudine  mai mult decât o carte, ea capătă proporţiile unei mari şcoli, ale unui templu în care copiii sunt iniţiaţi în tainele cunoaşterii vieţii şi ale receptării frumosului artistic.
Grigore Vieru rămâne a fi un poet model în cultura română, dar în același timp și extraordinar, de neîntrecut. El este asemenea unui satelit al ”Luceafărului”. Printre calităţile scrisului lui Grigore Vieru sunt unitatea stilistică, de vorbire, dublată de o mare iubire pentru limba care ne uneşte, un simţământ ce se revendică de la eminesciana simţire românească şi un acut sentiment al valorilor naţionale pe care niciun Prut nu-l poate şterge. Grigore Vieru este o rugăciune şi o rugăminte la reconstituirea ideii de unitate naţională sub egida limbii române.
Principala virtute a poetului este iubirea faţă de limba română înţeleasă ca un respect de sine. Practic, două esenţe s-au întrupat într-o metaforă.


Bibliografie:
1. Duminica mea este rândul pe care-l scriu (dialog cu Ognean Stamboliev, traducător din Bulgaria) // Vieru, Grigore Cel care sunt, Editura Literatura artistică, Chişinău, 1987;
2. Vieru, Grigore Scrieri alese, Literatura artistică, Chişinău, 1984;
3. Cimpoi, Mihai Univers matern, univers al copilăriei, prefaţă la Vieru, Grigore Opere alese,Literatura artistică, Chişinău, 1984;


Grigore Vieru, tot mai aproape de noi





Prof. înv. primar Tudorache Loredana-Ștefania-gradul I-Școala Primară nr.2 Stâncești, comuna Mihai Eminescu, județul Botoșani


               Grigore Vieru, poet basarabean, îndrăgostit de limba și istoria strămoșească, militant al reîntregirii Basarabiei cu România, este original și deține o bogată creație artistică, apreciată și premiată cu numeroase distincții, dar constituie și un adevărat izvor de inspirație pentru alți scriitori.

                Grigore Vieru…un nume, un om, un poet de care poate unii au auzit și marea majoritate cred că nu. Acest mare om a rămas însă în mintea și inima unora dintre noi, în sufletul unor români încă din perioada postdecembristă, când a militat pentru unirea Basarabiei cu țara mamă - România, când a luptat cu înverșunare pentru reîntregirea neamului românesc. S-a alăturat acestei nobile cauze la podul cu flori de peste Prut, râul care ne desparte în două suflete care au aceeași inimă română.
              Mi-a fost dat să ajung să-l și cunosc  pe acest om firav, simplu, retras, modest, cu suflet de artist și cu inima română. Cu emoție și bucurie în suflet îmi reamintesc de poetul basarabean Grigore Vieru, venit la Ipotești să-l sărbătorească pe Eminescu, idolul său, dar și modelul care l-a inspirit în întreaga sa creație artistică. Militant desăvârșit al limbii și culturii române, al tradițiilor strămoșești, Grigore Vieru a creat adevărate opere artistice atunci când a scris despre limba noastră cea română, despre sat și despre țară, despre mamă, precum și multe texte dedicate copiilor.
              Am avut ocazia să merg și la casa sa memorială de la Pererita, în Republica Moldova, ascultându-i povestea, văzându-i locurile natale și aflând informații noi despre dumnealui și familia sa.
              Jurnalist, poet, textier, redactor, Grigore Vieru a servit țara cu fermecatul său condei. Urmând latura filologică a formării sale, acesta și-a dedicat viața scrisului. Astfel, vorbim despre o bogată creație artistică, premiată cu numeroase distincții, dar și izvor de inspirație pentru alți scriitori.
             După ce a debutat în 1957 cu o plachetă de versuri pentru copii, "Alarma", apreciată de criticii literari, următorul an i-a apărut a doua culegere de versuri, tot pentru copii, "Muzicuţe".
             Între 1960 şi 1963, Vieru a fost redactor la editura Cartea Moldovenească, unde  i-au apărut şi două plachete de versuri pentru copii: "Făt-Frumos şi Curcubeul" şi "Bună ziua, fulgilor!". A fost un oaspete des al „Căsuței Poeziei” din satul Cociulia, unde apare celebra carte pentru preșcolari „Albinuța”.
             În 1964, publică în revista Nistru poemul "Legămînt", dedicat poetului nepereche Mihai Eminescu.
             În 1965, îi apare volumul "Versuri pentru cititorii de toate vîrstele", pentru care i se acordă Premiul Republican al Comsomolului în domeniul literaturii pentru copii şi tineret.
               În 1967, revista Nistru publică poemul "Bărbaţii Moldovei". În 1968 apare volumul de versuri lirice "Numele tău", apreciat de critica literară ca fiind cea mai originală apariţie poetică și devine obiect de studiu la cursurile universitare de literatură naţională contemporană. Poeme din volum sunt intitulate "Tudor Arghezi", "Lucian Blaga", "Brîncuşi", iar alte două sunt închinate lui Nicolae Labiş şi Marin Sorescu, iar asemenea dedicaţii apar pentru prima dată în lirica basarabeană postbelică.
             În 1969, el publică "Duminica cuvintelor" la editura Lumina, îndrăgită de preşcolari, care a devenit "obligatorie" în orice grădiniţă. Un an mai târziu se publică "Abecedarul", semnat de Spiridon Vangheli, Grigore Vieru şi pictorul Igor Vieru. De pe acest manual, modificat întrucâtva de-a lungul timpului, învață și astăzi micii basarabeni în clasa I. În 1989, tot Vieru și Vangheli au realizat varianta în grafie latină a Abecedarului.
             În 1970, apare volumul selectiv de versuri pentru copii "Trei iezi", fiind apoi retras din librării pentru poemul "Curcubeul", în care s-a găsit "ascuns" tricolorul românesc. Poetul, prin metafora curcubeului cu trei culori, elogia drapelul tuturor românilor.
             Grigore Vieru trece Prutul în 1973 în cadrul unei delegaţii de scriitori sovietici și  își vede visul de o viață împlinit, apoi vizitează Transilvania în 1974 la invitația oficială a președintelui Uniunii Scriitorilor din România, Zaharia Stancu, după care îi apare volumul de versuri lirice "Aproape".
             În 1977, la invitaţia Uniunii Scriitorilor din România, Vieru vizitează mai multe oraşe din România. Un an mai târziu, apare volumul "Steaua de vineri”, cu un cuvânt-înainte semnat de Nichita Stănescu.     
             În 1981, la editura Albatros din Bucureşti, în colecţia "Cele mai frumoase poezii", apare o selecţie din lirica poetului sub numele "Izvorul şi clipa", cu o prefaţă de Marin Sorescu.
             La sfârşitul anilor '80, Grigore Vieru se găseşte în prima linie a Mişcării de Eliberare Naţională din Basarabia, textele sale (inclusiv cântecele pe versurile sale) având un mare rol în deşteptarea conştiinţei naţionale a basarabenilor.
             În 1988 i se acordă cea mai prestigioasă distincţie internaţională în domeniul literaturii pentru copii: Diploma de Onoare Andersen. În acelaşi an apare cartea de versuri "Rădăcina de foc".  A fost autorul primului text cu grafie latină din Basarabia postbelică.
             În 1997, Editura Litera din Chişinău lansează volumul antologic "Acum şi în veac", iar în 2000 este decorat cu Medalia guvernamentală a României "Eminescu" - 150 de ani de la naştere.
             Grigore Vieru a fost decorat post-mortem cu Ordinul Naţional ”Steaua României” în grad de Mare Cruce.
                 
 Bibliografie:

Grigore Vieru-poetul cu dor de țară și de limba română




Prof. înv.primar Toderaș Dumitru
Grad didactic I
Liceul Tehnologic nr. 1 Șuncuiuș
Județul Bihor

Grigore Vieru s-a născut la 14 februarie 1935, satul Pererîta, fostul judeţ Hotin, în familia de plugari români a lui Pavel şi Eudochia Vieru.
''Singuratic, cu plete lungi, romantice, cu capul puţin aplecat într-o parte, cu faţa suptă, uşor resemnată, cu privirile vii, curioase şi neliniştite, cu vorba înceată, moale, bine cumpănită, dar care poate căpăta tonuri aspre, biblice'', îl descria academicianul Eugen Simion.
Grigore Vieru e definit ca fiind poet al mamei, al dorului şi al dragostei, al baştinei, al izvorului, al naturii – poet al lucrurilor sacre. Grigore Vieru a fost mai mult decât un poet, a fost însuşi sufletul Basarabiei.
''A fost ca un apostol al cuvântului şi adevărului, rege şi slugă a poeziei. Este un dar ceresc pe care ni l-a dat Dumnezeu'', aprecia preşedintele Academiei de Ştiinţe a Moldovei, Gheorghe Duca.
Poetul Grigore Vieru, maestru al cuvântului, iubitor de plai, de limbă şi de neam, a iubit poporul român până la lacrimi şi şi-a consacrat întreaga sa viaţă copiilor, îndrăgostiţilor, maturilor, lăsându-ne o operă monumentală, de o muzicalitate şi-o frumuseţe rară. Poet liric, cu o sensibilitate mare dedică poezii sufletului omenesc.
Un chip blând, o minte strălucită, un om bun şi iubitor de oameni, iubitor de ţară. Aşa era Grigore Vieru, poetul român născut dincolo de Prut. Aşa l-au perceput nu doar apropiaţii, ci şi aceia care şi-au intersectat drumul cu al său. ''Există trei prilejuri de a te cunoaşte pe tine însuţi: munca, iubirea şi cumpăna''. ''Patria este ca un copil: dacă uiţi de ea, poate să plece de acasă''.
Marele român Grigore Vieru şi-a dedicat scrierile în primul rând copiilor cu suflet de înger, aceştia fiind darul cel mai de preţ al familiei. Grigore Vieru a scris literatură pentru copii deoarece, spunea poetul, dacă copilul începe de mic să fie român el va fi mare român când va creşte, iar în felul acesta suma de valori a copiilor va deveni o naţiune mare, pentru că sufletul copilului este curat, românismul intrând în sufletul lui de mic, va deveni temelia, talpa românismului veşnic şi sfânt.
Marile teme prezente în creaţia sa: Mama, Iubirea, Copilăria, Graiul vor fi mereu actuale, fiindcă acestea izvorăsc din divinitate şi nu pot fi mişcate de nimeni şi de nimic. Aşa a fost Grigore Vieru – poet al neamului, care a ştiut cel mai bine să aşeze alături cuvintele ca Grai, Mamă, Patrie, Iubire şi de aceea merită cununa recunoştinţei noastre. Acest om plăpând cu suflet de copil a trăit în limba română, ducând pe umerii săi firavi crucea neamului nostru spre un viitor mai bun. Visul său era de a ne uni prin cuvânt, prin bunătate şi iubire de aproape. Astăzi visul lui pare mai aproape ca niciodată pentru că oamenii din diferite ţări, de diferite naţionalităţi de crezuri religioase îl pomenesc, apropiindu-se unul de celălalt, amintindu-şi de omul care a locuit la marginea unei iubiri.
Era profund credincios şi credea că are o datorie şi o misie în naţia sa. Şi s-a purtat ca atare, ca purtător al unui mesaj divin.Pentru el, mama a fost şi mama adevărată, dar şi România întreagă. Grigore Vieru a reuşit să ne sensibilizeze şi asupra ideii de mamă, şi asupra ideii de ţară. El a fost şi rămâne în literatura română poetul mamei.
Opera marelui poet ne-a menţinut demnitatea de neam, ne-a hrănit-o cu speranţă, cu adevăr şi cu puterea de a continua mereu cu fruntea sus: „ Ne-am ţinut veşnic de limba română într-un deşert aprins în care singura umbră era- umbra ecoului”- zicea poetul Grigore Vieru. Ca nimeni altul dintre contemporani, poetul stăpâneşte cuvântul adică, limba română pe care a învăţat- o o viaţă şi a sacralizat-o. Iată ce mărturiseşte însuşi autorul: „Două lucruri în astă lume au fost zidite până la capăt: Biblia şi Limba Română”. Perfecţiunea, frumuseţea Limbii Române e lucrarea lui Dumnezeu, crede Poetul.
Iată ce spune el despre limba română într-o emisiune de radio, „Destine și pasiuni”, realizată în anul 2005, cu ocazia împlinirii a 70 de ani de la nașterea poetului:
"Sunt fericit că scriu în limba română. ..A scrie în română este ca şi cum Dumnezeu te-ar închide în ochiul său, de unde vezi întreg Universul, chiar daca Dumnezeu îl ţine inchis, de teamă să nu te scape jos...
"Eu văd din interiorul limbii române întreaga lume, întregul Univers...întreaga mişcare a planetelor, chiar daca ea, limba română nu are o circulaţie universală.
"Limba română este întâia graniță a ţării mele care trebuie păzită, apărată şi fortificată".
Contemporan cu noi, el este şi un exponent al ideilor dominante în conştiinţa noastră naţională pe care le exprimă artistic şi le îmbogăţeşte cu sufletul său. E un poet fructuos, mereu sensibil la freamătul inimii şi la zbuciumul timpului, e poetul epocii noastre. Un cuvânt despre poetul Grigore Vieru produce emoţie, trăire firească impusă dincolo de toate ce se produc în viaţă, împreună cu alţi creatori iluştri, reprezintă o şcoală poetică, în care poezia este chiar viaţa şi sufletul omului.
La 16 ianuarie 2009, poetul a suferit un grav accident de circulaţie, în apropiere de Chişinău. La 48 de ore după accident, inima lui Grigore Vieru a încetat să bată, pe fondul unor politraumatisme multiple şi al unei poliinsuficienţe a sistemelor şi organelor.
Am pierdut un poet pe pământ, dar avem un înger în ceruri.  Moştenirea pe care a lăsat-o în urma sa este netrecătoare şi multe generaţii îi vor duce dorul, mângâindu-şi sufletele cu versurile lui. El a fost poetul dragostei de viaţă, dragostei de ţară, dragostei de neam, dragostei de adevăr, să-l aducem copiilor şi nepoţilor noştri ca pe un tezaur, prin care vom rămâne şi noi prin vremi, căci un popor rămâne în istorie prin valorile pe care le creează şi le păstrează cu sfinţenie.
"Era un mare poet şi un extraordinar prieten. Cred că rareori am văzut în viaţa mea un om care să-şi iubească ţara cum o iubea el. Grigore trece definitiv să asculte cântecul Prutului la el în sat. Ştiu că-l va auzi mereu şi-şi va uni glasul cu el şi acolo, sub pământ. Ce îndurerată se vede azi Basarabia, privită din satul lui natal, Pererîta! Sunt convins că Podul de flori, pe care l-a iubit atât de mult, azi începe să se schimbe în Pod de aramă, cu deschidere spre inima Dunării şi, de asemenea, spre inima Nistrului!", declara scriitorul Fănuş Neagu.
Poezia lui Grigore Vieru, la fel ca piesele muzicale scrise pe versurile lui, rămân nu doar în patrimoniul literaturii sau al muzicii din Republica Moldova, ci şi în memoria tuturor românilor, pentru că Vieru a fost poetul român de dincolo de Prut pentru care trecerea peste Podul de flori a fost cea mai mare bucurie.

Bibliografie:

Eugen Simion, ,,Grigore Vieru, un poet cu lira-n lacrimi”, în Caiete critice, Nr.1-3, 1974
Ioana Emanuela Petrescu,Eminescu și mutațiile poeziei românești”, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1989
Florentina Narcisa Boldeanu, ,,Grigore Vieru, poetul dimineții şi al bucuriei’’, în Revista Știința literară Nr.2 (25), 2012
Grigore Vieru, „Taina care mă apără”, Iaşi, Editura Princeps, 2008
Matei Călinescu, „A citi,a reciti. Către o poetica a re(lecturii)”, Editura Polirom, București, 2007
Viorica Ela Caraman, ,,Grigore Vieru și Emil Cioran în circumferința ideilor comune”, în Revista Limba Română, Nr.1- 4, 2009
Ştefan Augustin Doinaș, „Orfeu şi tentația realului”, Editura Eminescu, București, 1974
Literatura şi Arta Moldovei, Enciclopedie, Chişinău, Red. ESM., 1985


UNIVERSUL DRAGOSTEI: AL MAMEI ȘI AL IUBITEI, ÎN POEZIA LUI GRIGORE VIERU




Prof. Timofti Maria- Valentina
Disciplina: Religie
Gradul didactic I
Şcoala Gimnazială „Elena Rareş”-Botoşani

            Motto:
            „Lirica lui Grigore Vieru poartă inconfundabila marcă a purităţii. Ea se alimentează dintr-un sentiment profund, arhetipal manifestat faţă de mamă şi maternitate, faţă de iubită şi iubire.” (Acad. Mihai Cimpoi)
                       
            Maturitatea poetului Grigore Vieru, urcuşul său spre devenire este marcat de două persoane pe care le iubeşte: mama şi iubita. Drumul său este un parcurs al împletirii între copilul mamei şi bărbatul femeii iubite. Dragostea pentru mamă se transferă, prin căsătorie, către iubirea soţiei.
            „Ar trebui alături
             De-al iubitei nume
             În sclipătul verigii
             Să-l scriem şi pe-al mamei.”   (Inel)
            Universul metafizic al devenirii sale este un univers colorat în alb şi verde. Albul e culoarea mamei, iar verdele e culoarea femeii pe care o iubeşte. Aceste două culori se transformă, se schimbă, se modulează, sugerând o trecere a timpului, etapă cu etapă, de parcă am vedea o clepsidră pe care o tot întoarcem, având în faţa ochilor fie imaginea mamei-alb, fie imaginea fiinţei care l-a inspirat mereu-verde. Revelatoare, în acest sens, este poezia Pe drum alb, pe drum verde.
            Sentimentele de dragoste pentru cele două fiinţe se întrepătrund ca nişte verigi dintr-un lanţ veşnic viu, uman, care leagă lumea fizică, materială de cea cosmică:
            „Nu-mi lua cercei şi salbe...
            Ia mai bine norei, lasă,
            Că ea-i tânără, frumoasă
            Iar eu, fiule,-s bătrână,
            Cine m-o vedea-n ţărână?!”     (Cântecul mamei)

            Eu înaintea mamei
            am suflet vinovat
            Cu braţul am furat
            ducând-o, tot mai multă
            iubitei mele dragi.”   (În faţa mamei)

            Acum
            aşezându-şi-le
            pe-a mesei albă faţă
            între fecior şi noră sta
            Doamne,
            prima dată în viaţă
            îşi vede mâinile ea!”                (Mâinile mamei)

            Albul mamei sugerează puritatea sufletului ei de femeie văduvă, care şi-a crescut copilul cu mult efort. Apoi mai sugerează şi înţelepciunea femeii de la ţară, credincioasă şi harnică, dedicată casei şi pruncului ei.
            „Pe drum alb înzăpezit
            Pleacă mama
            Pe drum verde înverzit
            Vine draga.”    (Pe drum alb, pe drum verde)

            „Nu-mi lua cercei şi salbe
            Căci de-acum am plete albe.”   (Cântecul mamei)

            Mi-era ruşine s-o sărut,
            În faţa ta,
            Să mângâi părul ei cărunt
            În faţa ta.”   (Cântec despre mama spus iubitei)

            Alb împrăştiate
            Pletele-i pe valuri
            Coperă, o, marea...”   (Cutremur)

            Braţele mele
            Care pot legăna pe ele
            Toată zăpada pletelor mamei.”    (Braţele mele)

            Pe fag dulce-amărât
            Arde, mamă, alba-ţi stea.”   (Steaua mamei)

            Mama este începutul tuturor începuturilor” spunea Grigore Vieru. Pentru copil, mama face legătura între cer şi pământ, fiind ca o sfântă, ca Maica Domnului, ca o icoană care trebuie preacinstită veşnic:
            „Uşoară, maică, uşoară,
            C-ai putea să mergi călcând
            Pe seminţele ce zboară
            Între ceruri şi pământ.    (Făptura mamei)

            Alăturea de coarda poamei şi sfântul fir de păr al mamei
            Cu harpa stăm sub mere coapte.”   (Harpa)

            Mama mea viaţa-ntreagă
            Stând la masă ea şi eu
            Se aşeza între mine
            Şi preabunul Dumnezeu.    (Autobiografică)

            Mâna mamei este ca o aureolă ce încununează creştetul pruncului:
            „Când m-am născut, pe frunte eu
            Aveam coroană-mpărătească
            A mamei mână părintească.”    (Mâinile mamei)

            Verdele vierean sugerează iubirea pentru draga sa, iubire plină de vivacitate, izvor veşnic de inspiraţie, lumină pentru sufletul său.
            Pe drum înverzit
             Vine draga.
            ...S-o-ntâlnesc pe cea venind
            Pe drum verde?!”          (Pe drum alb, pe drum verde)

            Te-am iubit aşa de tare
            că-nverzea pădurea-n cale.”   (Feminină)

            Ceea ce, neauzit,
            Din ramuri cade
            Sunt frunzele noastre.”    (Iubito)

            Unde sunt frunzele
            hrănite cu sângele
            dragostei noastre?!
            ...Unde e sângele
            hrănit cu verdele
            al frunzelor tinere?!”     (O ceaţă caldă)

            Iar toată făptura ta
            Ca izvorul şi iarba.    (Închinare)

            Grigore Vieru a scris o poezie de dragoste care porneşte dintr-un suflet sensibil, dintr-un interior cu multă lumină, oferind femeii pe care o iubeşte un statut aparte, enigmatic şi pur, sfânt şi veşnic. Dragostea este ca o lumină aprinsă care arde într-o biserică, ca un semn al supravieţuirii, ca o identitate veche, strămoşească, aflată sub sfânta taină a dorului, a contopirii într-o căsătorie.
            „...Înconjurată de lumină
            Tu însăţi din lumină vii
            Pre tine doar te am pe lume
            Şi nu voi alte veşnicii.  
            ...Iubire! Ram de rouă sfântă
            Cânt unic, o, ce mă adaşti,
            Asupra-ngândurării mele
            Tu nu plângi lacrima-o naşti.”     (Leac divin)

            Când am să mor
            să mă îngropi
            în lumina ochilor tăi...
            îngroapă-mă-n lumina
            ochilor tăi
            femeie de pe urmă
            femeia mea dintâi.”    (Când)

            Degetele noastre, femeie,
            stau strânse-mpreună
            în acelaşi inel
            amândoi odată ne aplecăm
            peste leagănul de alunel.”     (Cântec pentru femeie)

            Lirica lui Grigore Vieru este în întregime pură, sinceră, plină de candoare, deoarece sufletul poetului era plin de iubire faţă de mamă şi copilărie, faţă de iubită, ca un dar primit de la Dumnezeu pentru a empatiza cu cele două făpturi pentru care a ars cu sentimente profunde.
            Poeziile vierene au muzicalitate, sun uşor cantabile. Îndrăgostiţii, bărbaţi şi femei le cântă, le rostesc, le recită, fiindcă regăsesc în ele inocenţa sentimentală, melancolică sau energia vie a tinereţii.
            Copilăria, pământul patriei, natura, marea, cântecul, dorul, sacrificiul, bucuria, bunătatea, credinţa s-au coroborat, s-au împletit stilistic pentru a crea marea temă a liricii vierene IUBIREA-pentru MAMA şi pentru IUBITA lui soţie, iubire elogiată într-o dialectică a feminităţii, încărcată de afecţiune. Parcursul vieţii poetului basarabean s-a desfăşurat între două albii: albia râului alb-al mamei  şi albia râului verde-al iubitei.

                                                             Bibliografie

1.Bogasiu, Sava, Grigore Vieru: luceafărul de dincolo de Prut al limbii române, Editura „Alpha MDN”, 2009, Buzău
2.Cimpoi, Mihai, Grigore Vieru-liricul, Editura „Agora”, 2012, Bucureşti
3.Vieru, Grigore, Sunt robul iubirii, Editura  “Agora”,2012, Bucureşti
4.Idem, Rugăciune pentru mama, Editura „Scrisul românesc”, 1994,Craiova



UNIVERSUL DRAGOSTEI: AL MAMEI ȘI AL IUBITEI,
ÎN POEZIA LUI GRIGORE VIERU
Rezumat

Prof. Timofti Maria- Valentina
Disciplina: Religie
Gradul didactic I
Şcoala Gimnazială „Elena Rareş”-Botoşani

Maturitatea poetului Grigore Vieru, urcuşul său spre devenire este marcat de două persoane pe care le iubeşte: mama şi iubita. Drumul său este un parcurs al împletirii între copilul mamei şi bărbatul femeii iubite. Dragostea pentru mamă se transferă, prin căsătorie, către iubirea soţiei.
            „Ar trebui alături
             De-al iubitei nume
             În sclipătul verigii
             Să-l scriem şi pe-al mamei.”   (Inel)
            Universul metafizic al devenirii poetului Grigore Vieru este un univers colorat în alb şi verde. Albul e culoarea mamei, iar verdele e culoarea femeii pe care o iubeşte. Aceste două culori se transformă, se schimbă, se modulează, sugerând o trecere a timpului, etapă cu etapă, de parcă am vedea o clepsidră pe care o tot întoarcem, având în faţa ochilor fie imaginea mamei-alb, fie imaginea fiinţei care l-a inspirat mereu-verde. Revelatoare, în acest sens, este poezia Pe drum alb, pe drum verde.
            Sentimentele de dragoste pentru cele două fiinţe se întrepătrund ca nişte verigi dintr-un lanţ veşnic viu, uman, care leagă lumea fizică, materială de cea cosmică:
            „Nu-mi lua cercei şi salbe...
            Ia mai bine norei, lasă,
            Că ea-i tânără, frumoasă
            Iar eu, fiule,-s bătrână,
            Cine m-o vedea-n ţărână?!”     (Cântecul mamei)
            Lirica lui Grigore Vieru este în întregime pură, sinceră, plină de candoare, deoarece sufletul poetului era plin de iubire faţă de mamă şi copilărie, faţă de iubită, ca un dar primit de la Dumnezeu pentru a empatiza cu cele două făpturi pentru care a ars cu sentimente profunde.
            Copilăria, pământul patriei, natura, marea, cântecul, dorul, sacrificiul, bucuria, bunătatea, credinţa s-au coroborat, s-au împletit stilistic pentru a crea marea temă a liricii vierene IUBIREA-pentru MAMA şi pentru IUBITA lui soţie, iubire elogiată într-o dialectică a feminităţii, încărcată de afecţiune. Parcursul vieţii poetului basarabean s-a desfăşurat între două albii: albia râului alb-al mamei  şi albia râului verde-al iubitei.