Prof. Poleucă Liliana, Școala Gimnazială Nr. 12 Botoșani
Preacinstirea pe care Biserica o
aduce Maicii Domnului este reflectarea cinstirii pe care Însuși Fiul o acordă
Maicii Sale, în cadrul creației, ca celei dintâi făpturi. Sf. Ioan Damaschin
scrie: „Cu adevărat tu ești mai de preț decât întreaga creație, că doar din
tine singură Creatorul a primit pârga firii noastre dumnezeiești. Trupul Său
L-a făcut din trupul tău, sângele Său din sângele tău. Dumnezeu S-a hrănit cu
laptele tău, iar buzele tale au fost atinse de buzele lui Dumnezeu.” Pe această
intimitate se bazează prezența Maicii Domnului în Biserică.
Ca și la ceilalți sfinți, preacinstirea Maicii Domnului în cultul public al Bisericii s-a manifestat, încă de la început, prin mai multe forme sau modalități de expresie. Cea dintâi formă cultică a fost instituirea de sărbători, zile în cursul anului bisericesc, consacrate pomenirii și cinstirii ei. Mai apoi, creștinii s-au manifestat prin cântări și rugăciuni deosebite, prin slujbe speciale, prin zugravirea de icoane, prin rostirea de predici și omilii și chiar prin purtarea numelui ei de către foarte mulți credincioși.
Gradul superior de cinstire acordată Maicii Domnului în cultul ortodox se vede șidin numărul mare al sărbătorilor
închinate amintirii și supravenerării ei. Pe când ceilalți sfinți sunt
pomeniți, de regulă, o singură dată pe an, în ziua morții lor, Sfânta Fecioară
este sărbătorită în chip special, de mai multe ori în cursul anului bisericesc,
prin praznice care comemorează nu numai adormirea sau trecerea sa la cele veșnice,
ci și alte câteva momente importante din cursul vieții sale, precum și unele
minuni săvârșite prin puterea ei, după mutarea din viața aceasta.
Așa cum s-a întâmplat, în general, cu toate sărbătorile sfinților, cultul
Maicii Domnului este cu mult anterior stabilirii în Biserică a unor sărbători
închinate cinstirii sale.
Din punct de vedere al importanței lor, sărbătorile în cinstea Maicii
Domnului se împart în două categorii:
·
sărbătorile mari, în număr de patru, socotite între praznicele împărătești:
Nașterea Maicii Domnului (8 septembrie), Intrarea în biserică a Maicii Domnului
(21 noiembrie), Bunavestire (25 martie), Adormirea Maicii Domnului (15 august)
·
sărbătorile mai mici, fără ținere sau serbare.
Cele mai vechi sărbători ale Maicii Domnului apar în primă formă ca
sărbători ale Mântuitorului.Dintre ele, doar Bunavestire are la bază un
eveniment istoric consemnat în Sfânta Scriptură (Luca 1, 26-38).
Celelalte au ca obiect fapte din viața Sfintei Fecioare, despre care
Evangheliile canonice nu scriu nimic, ci au fost păstrate prin tradiție, unele
fiind consemnate numai în evangheliile apocrife,ca de exemplu Intrarea în biserică
a Maicii Domnului sau Aducerea la templu, care este istorisită în
Protoevanghelia lui Iacov (cap.7). Niciuna dintre ele nu figurează între
sărbătorile creștine numărate în Constituțiile Apostolice, deci niciuna nu pare
a fi mai veche de secolul V, perioada de avânt a cultului marial.
Se pare că la început a existat o singură sărbătoare marială, numită Pomenirea Sfintei Născătoare de Dumnezeu și
pururea fecioarei Maria, care avea ca obiect maternitatea divină și
zămislirea feciorelnică a Maicii Domnului. Sărbătoarea este atestată pe la
sfârșitul secolului al IV-lea, fiind fixată în preajma Crăciunului, analoagă cu
Soborul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu de la 26 decembrie.
Având în vedere că, de regulă, Biserica a însemnat în calendarul ei și a
sărbătorit zilele morții sfinților, cea mai veche sărbătoare a Maicii Domnului
ar trebui sa fie aceea a Adormirii ei.
Dar știri documentare despre existența ei nu există decât începând cu secolul
al V-lea, în Siria.[1]
În Răsărit, împăratul Mauriciu
(582-603), rezidind Biserica Maicii Domnului din Ghetsimani, fixează definitiv
data sărbătorii la 15 august.
Sărbătoarea Buneivestiri sau Ziua
Salutării, numită în popor „Blagoveștenia”, este singurul praznic împărătesc
închinat Maicii Domnului relatat în Sfânta Scriptură. Sărbătoarea pare să fi
existat înainte de secolul al IV-lea, dar documentele istorice clare în această
privință lipsesc.
Cât privește sărbătoarea Nașterii
Maicii Domnului, își are începuturile probabil între sinodurile III
ecumenic (431) și IV ecumenic (451), fiind și ea la origine aniversarea anuală
a sfințirii unei biserici din Ierusalim închinate Sfintei Fecioare.
Cea mai nouă dintre sărbătorile Maicii Domnului este Intrarea în biserică sau Aducereala templu a Fecioarei Maria. La
început a fost serbarea anuală a sfințirii bisericii Sfânta Maria cea Nouă,
zidită de împăratul Justinian lângă ruinele templului din Ierusalim și sfințită
la 21 noiembrie 543. S-a generalizat în tot Orientul înainte de secolul VII.
În afară de aceste patru sărbători principale
ale Maicii Domnului, în calendarul ortodox mai sunt și câteva mai puțin
importante. Cea mai veche dintre ele
este Soborul sau Adunarea Preasfintei
Născătoare de Dumnezeu, a doua zi de Crăciun, pe 26 decembrie, potrivit
regulii după care, a doua zi după marile praznice, se face pomenirea acelor
persoane sfinte care au fost organe ale evenimentului sărbătorit sau au luat
parte la el. Potrivit specialiștilor, originea ei datează cel puțin din secolul
al V-lea.
La 1 octombrie este trecută în calendarul ortodox sărbătoarea Acoperământul Maicii Domnului, în
amintirea unei minuni întâmplate în biserica Maicii Domnului din cartierul
Vlahernelor din Constantinopol, pe timpul împăratului Leon Înțeleptul (
886-911), când Sfânta Fecioară s-a arătat ca ocrotitoare și mijlocitoare a creștinilor.
În secolul al XII-lea sărbătoare trece la ruși, iar de la aceștia și la români,
prăznuindu-se mai mult prin mănăstiri.
În vinerea din săptămâna luminată este sărbătoare Izvorul Tămăduirii, când se pomenește o altă minune a Maicii
Domnului, făcându-se sfințirea apei mici.
La 9 decembrie se prăznuiește Zămislirea Sfintei Fecioare de către Sfânta
Ana, o sărbătoare mult mai nouă.
La 2 iulie se prăznuiește Punerea în
raclă a brâului Maicii Domnului, iar la 1 septembrie se face pomenirea unei
alte minuni a Maicii Domnului.
Deși nu se cunoaște forma originară a
sărbătorilor Maicii Domnului, totuși existența lor din primele veacuri nu poate
fi tăgăduită. Doar după numirile date Maicii Domnului încă de la începutul
creștinismului („Fecioară”, „Curată”, „Cea fără prihană” și altele) se poate
înțelege că cinstirea ei în Biserică era practicată în chip deosebit.
Se observă că la început a existat o singură zi de pomenire a ei, legată de
Nașterea Domnului, zi care s-a impus pentru multă vreme ca sărbătoare unică a
Sfintei Fecioare Maria. Venind din Răsărit, iar apoi continuând în Apus, s-au
statornicit în timp și alte sărbători ale Maicii Domnului, precum Nașterea,
Bunavestire și Adormirea ei.
Ideea centrală a sărbătorilor în cinstea Maicii Domnului este aceea că,
„prin toate lucrările tainice ale Duhului Sfânt, evidente în istoria Sfintei
Fecioare, în aducerea ei la templu, în Bunavestire, precum și în Nașterea lui
Hristos, Sfânta Fecioară reprezintă începutul mântuirii noastre, ea devine
Biserică, pentru că Logosul cel invizibil se face vizibil prin „chipul” Său
omenesc, luat din Sfânta Fecioară, din sângiuirile ei.”
Bibliografie
Jean Damascene, Sur
la Nativite, p.65, apud Drd. Pintea Dumitru, Învățătura Sfântului Ioan Damaschin despre Maica Domnului, în
„Ortodoxia”, an XXXII (1980)
Pr.prof. Ene
Braniște, Cinstirea Maicii Domnului în
cultul ortodox și formele ei de exprimare, în Rev. „Ortodoxia”, an XXXII
(1980),nr. 3
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu