Poleucă Mihail - Radu, prof.
de Religie , Școala Gimnazială Nr. 1 Roma, Botoșani
Pentru Biserică şi
societate, familia are un rol
esenţial în stabilirea reperelor valorice ale copiilor. Familia creştină, compusă din bărbat, femeie şi copii, reprezintă
spaţiul intim cel mai de preţ pentru cultivarea iubirii conjugale, a iubirii
părinteşti, a iubirii filiale şi a iubirii frăţeşti. Lipsa de iubire şi
comuniune în familie duce la înstrăinarea între membrii acesteia, la violenţă
conjugală, la violenţă domestică, la divorţ, care are efecte dramatice pentru
copii, la abandonul şcolar, la alcoolism şi la alte rele. De aceea, în educaţia
copiilor şi a tinerilor, este mare nevoie de cooperare între Familie, Şcoală şi
Biserică.
Dimensionată şi realizată în acord cu necesităţile psihice specifice fiecărei vârste în parte, educaţia religioasă are atât o finalitate informativă, respectiv de punere la dispoziţia elevilor a unui set de cunoştinţe specifice, cu caracter teologic, dogmatic, liturgic, de istoria şi filosofia religiilor, dar şi un pronunţat caracter formativ, de interiorizare şi traducere în fapte de viaţă a normativelor religioase.
În ultimă instanţă, religia va livra omului un
ansamblu de valori spirituale, de ordin moral - dar nu numai -, care-l vor
ghida în toate întreprinderile sale, inclusiv în cele cu implicaţii consistent
pragmatice. Interiorizarea valorilor spirituale religioase se va finaliza
printr-o serie de comportamente palpabile în relaţia copilului cu propriul eu,
în raportul cu alţii şi în relaţia cu transcendenţa.
Trebuie accentuat asupra faptului că
educaţia religioasă nu se va rupe de alte laturi ale educaţiei care cultivă
spiritul; aceasta este legată de educaţia estetică, morală, civică pe care le
fortifică şi din care îşi extrage, secvenţial, unele premise şi temeiuri.
Educaţia religioasă este o ipostază a educaţiei axiologice, un moment al
educaţiei integrale.
Raportul dintre informativ şi formativ
în cazul educaţiei religioase se va stabili circumstanţial, în funcţie de
premizele de la care se pleacă în concretizarea acestei educaţii, de
particularităţile de vârstă şi individuale ale copiilor şi tinerilor, de
contextul cultural în care se realizează educaţia, de specificitatea demersului
curricular care se derulează la fiecare lecţie în parte.
Idealul educaţiei creştine este
desăvârşirea potenţialităţii omului, a perfectării sale, a dezvoltării tuturor
capacităţilor de care el este susceptibil. Prin educaţia religioasă se asigură
un sens al vieţii credincioşilor, o direcţie şi un mod de a exista, o
perspectivă care depăşeşte imediatitatea faptică.
Aceste considerente m-au determinat să
îmi exprim gândurile asupra modalităților care pot impulsiona dorința unora de
a urma aceste coordonate în procesul educației religioase și de a sădi în
mintea elevilor valori morale. Chiar dacă învățământul merge pe coordonate
moderne, tineretul școlar trebuie educat în spiritul moral-creștin,
oferindu-li-se argumente substanțiale, bogate, aplicabile, care să dezvolte în
sufletele lor aceste valori autentice morale, dogme, concepții, moralitate.
Raportul dintre factorii formării omului
este înţeles într-o perspectivă deosebit de modernă în Sfânta Scriptură.
Astfel, mediul şi educaţia au un rol important, nefiind însă eliminată premisa
ereditară. Valorile centrale ale religiei creştine sunt: libertatea, dragostea
faţă de altul, dreptatea şi adevărul. Rolul profesorului de religie este să
localizeze aceste pasaje ale textelor sacre în care valorile sus-menţionate
sunt conţinute, exprimate, concretizate,să le
explice şi să comenteze împreună cu elevii, să îi indemne să-și formeze
deprinderi de a aplica în viața lor aceste valori.
Credința
în Dumnezeu este cea mai mare zestre spirituală pe care Familia, Biserica, Școala și Comunitatea o pot transmite
copiilor, pentru că ea îi ajută pe
tineri să facă deosebire între valori eterne și valori efemere, şi le formează
personalitatea, învăţându-i să cultive bunătatea şi omenia, iubirea de
Dumnezeu şi de semeni, recunoştinţa faţă de generaţiile trecute şi
responsabilitatea faţă de prezent şi de viitor.
Valorile oferite de educaţia
religioasă sunt reper spiritual
esenţial şi liant existenţial între toate
cunoştinţele dobândite prin studiul celorlalte discipline școlare.
Predarea Religiei în Şcoală
are valenţe educaţionale profunde,
prin rolul ei formativ în viaţa
copiilor și a tinerilor, demonstrat şi de studiile educaţionale şi sociologice
în domeniu. Ora de Religie contribuie la reducerea efectelor negative ale
crizei contemporane de identitate şi de orientare, întrucât propune modele viabile de bunătate, sfinţenie și
conviețuire umană.
Întrucât libertatea
reprezintă un mare Dar oferit de Dumnezeu omului, educația religioasă trebuie asumată în mod liber, conform
dorinţei părinţilor şi a copiilor. Libertatea
însă nu este indiferență spirituală, ci capacitate a omului de a alege
valori spirituale, care îmbogățesc viaţa persoanei şi a comunității umane.
Promovarea educației
religioase, care include deopotrivă evidențierea
unor repere spirituale ca lumină pentru viață și a unei elementare culturi
religioase, constituie şi un act de mărturisire a identității profunde a
sufletului familiei românești și a tradiției învățământului românesc,
care a început în școlile înființate de Biserică în apropierea lăcașurilor de
cult.
Părinții copiilor înțeleg necesitatea intensificării cooperării dintre
Familie, Biserică şi Şcoală, astfel încât educația religioasă primită acasă să
fie consolidată în mod complementar prin educația copiilor şi a tinerilor în
Şcoală şi în viaţa Bisericii. În această perspectivă, poate fi
valorificat şi materializat cadrul oferit de parteneriatul dintre parohie şi școală, pentru ajutorarea
elevilor din familiile sărace şi pentru desfăşurarea de activităţi educaționale
artistice, social-culturale şi social-filantropice, mai ales în timpul vacanțelor şi al unor evenimente solemne cu
semnificație națională sau patriotică.
În completarea orei de
Religie, Patriarhia Română, prin proiectele „Hristos împărtăşit copiilor” şi „Alege şcoala!”, doreşte să cultive legătura copiilor cu o
comunitate vie, rugătoare, mărturisitoare şi solidară cu oamenii aflați în
dificultate. Prin aceste proiecte ea se străduieşte să cultive în copii şi tineri duhul prieteniei și al comuniunii, să
prevină abandonul şcolar în familiile sărace şi în cele în care părinţii sunt
plecaţi la muncă în străinătate. Prin birourile de cateheză parohială,
prin taberele de copii pe care le organizează în cadrul acestor proiecte, Biserica doreşte să suplinească lipsa de
afecţiune părintească, lipsa atmosferei de familie, descoperă copii talentaţi
şi-i încurajează să-şi cultive talantul în folosul Bisericii și al societății.
Educaţia religioasă creştină
este definită ca o activitate specific umană care se desfăşoară conştient şi intenţionat
de către un educator , conform unui plan şi unei metode bine precizate .Ea este
susţinută de iubire, de încredere , de libertate şi de harul lui Dumnezeu şi ,
prin funcţiile sale de cultivare , îngrijire şi ghidare , urmăreşte realizarea
caracterului religios - moral al omului . Educaţia religioasă se realizează în
timp , de-a lungul întregii vieţi a individului , ea desfăşurându - se în
familie, şcoală şi biserică .
Prin educaţia religioasă se
realizează mai repede şi mai uşor un comportament respectuos, dezirabil şi
umanist. Apropierea religiei de morală se face prin asimilarea valorilor morale
ca:bunătate, căldură, iubire, încredere, încurajare, bine etc. Accentul actual
pe educaţia religioasă se face în spiritul modelului christic şi se explică
prin faptul că individul liber, independent, îşi poate asuma într-o măsură mai
mare rolul de modelator al propriei personalităţi.
„Educaţia religioasă nu va
rămâne o problemă privată a fiecărui individ; ea cere o rezolvare a comunităţii
şi instituţiilor care o deservesc. Cum şcolii îi revin sarcini pe direcţia
dezvoltării şi formării intelectuale, morale, estetice, patriotice etc., de ce
ar rămâne pe dinafară educaţia religioasă ? Nu avem nevoie, oare, de un om
complet, bogat echipat sufleteşte şi intelectual ?”
Educația nu este si nu poate
fi deplina, daca nu asigura armonia între cuplul suflet - spirit si cuplul
viața - corp, conferind o formație spiritual - religioasa personalității umane
în devenire. Conștiința religioasa se situează la baza întregii dezvoltări
spirituale, răspunzând necesitații de împlinire a ființei umane. Educația
religioasă pregătește omul pentru o percepție autocuprinzatoare a realității,
mult mai adânca si semnificativa. Ea are menirea de a stimula conștiința în
vederea elaborării unei viziuni personalizate asupra existentei si construirii
unui sens existențial propriu. Educația religioasa vizează, în egala măsură,
sarcini informative și sarcini formative.
Bibliografie
1.
Cucoş,
Constantin, Pedagogie, Ed. Polirom, Iași, 1996
2.
Nicola, Ioan , Tratat de pedagogie şcolară, E.D.P., București, 1992
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu