Prof.
Poleucă Mihail Radu
Școala
Gimnazială Nr. 1Roma, Botoșani
Familia și căsătoria constituie obiectul a numeroase cercetări. Toate sunt importante și folositoare, fiecare contribuind la lămurirea a câte unui aspect al acestor însemnate și vaste realități sociale. Cu toate acestea cunoas¸terea acestora nu se poate socoti încheiata˘, în primul rând datorita˘ bogatei și complexității acestor două mari realități și în al doilea rând datorită faptului că ele cuprind vieți umane în relație, înzestrate cu libertate care le dă adesea un caracter surprinzător și imprevizibil. Nefiind realități statice, ci dinamice, nu pot fi prinse o data pentru totdeauna în concepte fixe. Mișcarea și activitatea sunt inerente vieții în general. Viața umană, datorită rațiunii și libertății se caracterizează printr-o activitate creatoare de valori. Cu alte cuvinte omul progresează.
Valorile create constituie cadre s¸i condi¸ții noi la care trebuie sa˘ se adapteze s¸i pe care trebuie sa˘ le foloseasc㢠spre a descoperi altele noi. Din exerci¸tiul liberta˘¸tilor individuale, al activita˘¸tii creatoare la care se adaug㢠cadre noi, se nasc realita˘¸ti noi s¸i rela¸tii sociale foarte complexe, a ca˘ror structura˘ variaza˘ de la individ la individ.
De aceea fiecare ca˘sa˘torie s¸i familie constituie realita˘¸ti deosebite s¸i în continua˘ evolu¸tie.
Ca˘sa˘toria s¸i familia sunt doua˘ institu¸tii umane, care au apa˘rut înca˘ de la începutul
vie¸tii primilor oameni s¸i au da˘inuit de-a lungul istoriei neamului omenesc. Orice om face parte dintr-o familie. Chiar daca˘ nu-s¸i întemeiaza˘ el însus¸i prin ca˘sa˘torie o familie proprie, apar¸tine negres¸it familiei din care se trage.
Ca˘sa˘toria s¸i familia nu sunt o crea¸tie artificiala˘ care s-ar putea modifica sau suprima dupa˘ placul fantezist al fieca˘ruia. Ele nu sunt aici un simplu produs efemer al unei evolu¸tii lente, care progresiv ar tinde sa˘-i substituie noi forme de organizare s¸i via¸ta˘.
Familia a prezentat înfa˘¸tis¸a˘ri diferite s¸i a suferit reglementa˘ri variate, dupa˘ epoci, grad de civiliza¸tie, mod de via¸ta˘, iar din cauza stânga˘ciei sau a ra˘uta˘¸tii oamenilor, a putut
fi chiar compromisa˘ în unele din elementele ei esen¸tiale, dar cu toate acestea se pot lesne rega˘si liniile
mari ale arhitecturii sale normale.
În exerci¸tiul misiunii sale nimic n-o poate înlocui. Instituita˘ de Dumnezeu ca sa˘ asigure perpetuarea spe¸tei umane pe pa˘mânt pâna˘ ce planurile de îndurare se vor împlini în cer, ea este locul de origine prin excelen¸ta˘, suportul natural s¸i punctul de alipire a orica˘rei existen¸te individuale s¸i în acelas¸i timp, mediul cel mai prielnic dezvolta˘rii normale.
Dar ea este de asemenea, celula ini¸tiala˘ a orica˘rei societa˘¸ti adeva˘rate.
Dupa˘ înva˘¸ta˘tura Bisericii Ortodoxe ca˘sa˘toria s¸i familia sunt doua˘ as¸eza˘minte divine care constituie temelia vie¸tii sociale, primele elemente ale acesteia, celula umana˘ a societa˘¸tii.
Dupa˘ unii moralis¸ti, omul nu-s¸i are plina˘tatea fiin¸tei în individ, ci în perechea alca˘tuita˘ din ba˘rbat s¸i femeie. Cele doua˘ sexe se întregesc reciproc trupes¸te s¸i sufletes¸te, con- stituind
numai laolalta˘ o unitate umana˘ plenara˘ s¸i posedând puterea de perpetuare a neamului omenesc.
Desigur
ca˘ lua¸ti în parte, atât ba˘rbatul cât s¸i femeia reprezinta˘ fiecare o persoana˘ deplina˘ s¸i de sine sta˘ta˘toare. Se poate vorbi numai de o împlinire a lor prin ca˘sa˘torie. Aceasta˘ afirma¸tie corespunde adeva˘rului revelat, sprijinindu-se pe temeiuri biblice: „S¸ i a zis Domnul Dumnezeu: Nu este bine sa˘
fie
omul singur; sa˘-i facem ajutor potrivit pentru el.” (Facere II, 18)
Sfantul Chiril al Alexandriei spune astfel ca “Dumnezeu a creat coexistenta” “Omul
conjugal este, deci, chipul lui Dumnezeu in Treime si dogma trinitara este
Arhetipul divin, icoana comunitatii conjugale”.
„S¸ i a facut Dumnezeu pe om dupa chipul Sa˘u; dupa˘ chipul
lui Dumnezeu l-a fa˘cut; a fa˘cut ba˘rbat s¸i femeie”(Facere I, 27 ). Acest text
biblic cuprinde mai
multe adeva˘ruri privitoare la ca˘sa˘torie s¸i familie: mai întâi, constatarea ca˘ singura˘tatea nu este buna˘; în al doilea rând, ca˘ ba˘rbatul s¸i femeia sunt fa˘cu¸ti unul pentru altul ca sa˘ se întregeasca˘, în
al
treilea rând, amândoi au
aceeas¸i origine ¸și alca˘tuiesc una s¸i aceeas¸i fiin¸ta˘; în al patrulea rând, ca˘
de la început între aceste doua˘
jumătăți ale aceluiași întreg este statornicită o tainică simpatie, care le
atrage și le apropie. Se arată în sfârșit că dragostea dintre un bărbat și o
femeie nu-și are izvorul numai în unitatea sufletească, ci și în cea trupească.
Aceste două făpturi, care fuseseră la început o singură ființă, se simt atrase
să se unească din nou.
În
Epistola către Diognet redactată la Alexandria spre sfârșitul secolului al
II-lea se afirma că “Dumnezeu a sădit la început în mijlocul paradisului pomul
cunoștinței și pomul vieții, tocmai pentru a arăta prin cunoștință viața. Cei
dintâi oameni, pentru că nu s-au folosit bine de cunoștință, prin înșelăciunea
șarpelui, s-au văzut goi”. Autorul recunoscut al aceleiași Epistole către
Diognet ținea totodată să precizeze că “nu cunoștințele omoară, ci neascultarea
omoară”.
De aceea Adam exclama˘ plin de admira¸tie s¸i mul¸tumire: „Iata˘ aceasta-i os din oasele mele s¸i carne din carnea mea; ea se va numi
femeie, pentru ca˘ este luata˘ din ba˘rbatul sa˘u. De aceea va la˘sa
omul pe tata˘l sa˘u s¸i se va uni cu femeia sa s¸i vor fi amândoi un
trup” (Facere II, 23-24). As¸adar prima familie s-a întemeiat în rai, având ca preot s¸i martor pe Însus¸i Dumnezeu:
„Cres¸te¸ti s¸i va˘ înmul¸ti¸ti s¸i umple¸ti pa˘mântul” (Facere I,28)
. Eva nu a fost făcută din țărână ci din coasta lui Adam, arătându-se prin
aceasta că în bărbat și în femeie există o singura fire trupească, un singur
izvor al nemului omenesc .
Căsătoria este o vocație specială spre a atinge plinirea ființei în
Dumnezeu .
Căsătoria are acelasi scop ca și călugaria, adică îndumnezeirea. Căsătoria
trăita creștinește, este o șansă de îndumnezeire cu nimic mai prejos decât alte
căi.
Căsătoria este o cale care duce atât
femeia, cât și bărbatul la unirea cu Dumnezeu. Scopul Căsătoriei este de a
asigura între două persoane, o legătură bazată pe responsabilitate și
fidelitate, ce reprezintă și reactualizează legătura veșnică stabilită de
Dumnezeu cu poporul Său ales. Din această perspectivă Apostolul afirma despre
căsătorie că este o “mare taină”, strâns legată de Hristos și de Biserică
(Efeseni 5, 21-23). Această legătură a legământului prin care Dumnezeu lucrează
la mântuirea noastra este în esență o legătură nupțială. Și invers, relația nupțiala își atinge scopul
și se împlinește numai atâta timp cât este bazată pe angajamentul etern al
legământului.
Iubirea schimbă însăși substanța
lucrurilor, numai iubirea face din două ființe una singură ,
zice Sfântul Ioan Hrisostom. Numai iubirea cunoaște Iubirea. Numai iubirea
unește ființele cu Dumnezeu și le unește apoi cu celelalte. Iubirea ajunge o
forma a harului spre a depăși starea de păcătoșenie de separare și de izolare
egocentrică. Cea mai uluitoare revelație vestește aceeași natură a iubirii pe
care Dumnezeu o arată față de om și omul față de Dumnezeul său și pe care o
trăiește în adâncul inimii lui când ea este curată și deschisă ființelor
omenești. Cântarea Cântărilor spune clar: ”flăcările iubirii omenești sunt
flăcări de foc, focul mistuitor după cel veșnic”(Cântarea Cântărilor 8, 6).
Tipul iubirii conjugale este în esența pnevmatofor. Materia Tainei este iubirea
mutuală care își are scopul în sine însăși, căci darul Sfântului Duh face din
ea “unirea nedezlegată a iubirii” .
Poți afirma că
iubești cu adevărat când suferința lui este și a ta, și simți nevoia să te rogi
pentru el, iar clipa lui de bucurie este prilej de sărbatoare pentru amândoi,
și simți nevoia să-i mulțumești lui Dumnezeu. ,,Iubirea implică comuniunea
interpersonală. Iubirea înseamnă îndreptarea mea spre altul, și în aceasta se
arată puterea mea”. Fiecare gest de iubire îndreptat spre altul este un pas spre iubirea de Dumnezeu.
Plinătatea
comuniunii este o urmare a plinătății iubirii. Iubirea deplină presupune
dăruirea și primirea iubirii simultan. Chiar dacă iubirea este necondiționată
și implică renunțare la sine de dragul celuilalt, fără răspuns, ea suferă în
tăcere sperând, așteptând, un el care o va aprecia, va dori să o descopere, dar
mai ales se va apleca cu dragoste asupra ei. ,,Duhul face să încolțească
iubirea sacerdotală a soților și tandrețea maternă a soțiilor, deschizându-i
spre lume pentru a-l dezrobi pe tot aproapele lor și a-l restitui lui
Dumnezeu”.
Prin realizarea căsătoriei se înțelege
adesea modul în care se îndeplinesc scopurile pentru care ea a fost randuită.
Gândirea ortodoxă a ținut totdeauna la ideea că iubirea, care leagă pe soți
întreolaltă, este una din formele posibile de comuniune umană, căreia îi revine
o însemnătate de prim ordin. Iubire aceasta este chiar forma originară a
comuniunii umane, deoarece comuniunea primordială a fost constituită ca punte
de legătură paradisiacă între Adam și Eva. Deși angajează ființa umană în
întregime, ea este fundamental spirituală. Această iubire este ridicată în
creștinism la demnitatea de taină și prin ea este ridicată căsătoria însăși.
Regenerată după faptul căderii protopărinților în păcat, iubirea devine însăși
o realitate plenară prin lucrarea Sfântului Duh, care transfigurează universul
simțurilor, făcând din el expresia comuniunii spirituale .
Căsătoria este o cerință a naturii
omenești după latura sa personală, profund spirituală, cel mai de seamă scop al
ei fiind desăvârșirea în dragoste. Părerea că unirea sau comuniunea conjugală,
trupească și spirituală în acelașii timp, e numai un epifenomen al actului
înmulțirii, o premiză indispensabilă pentru nașterea copiilor sau numai
justificarea neapărat necesară în viața morală față de invazia concupiscenței,
susținută cu titlu de prestigiu de către o gândire apuseană milenară, este
superficială. Prin însăși statutul său ontologic, omul nu poate trăi singur
izolat. Pentru el, căsătoria este singura comuniune deplină de viața
necondiționată.
Scopul nunții, așadar, este în primul
rând mântuirea celor doi prin ajutorare reciprocă, nașterea de fii și ferirea
de desfrâu.
Dupa
Sfânta Scriptură, unul dintre scopurile principale ale căsătoriei este ajutorul
reciproc al soților (Facerea 2, 18). Ca temei scripturistic pentru acest scop
avem versetul: “nu este bine ca omul să fie singur, să-i facem ajutor potrivit
pentru el” (Facerea 2,18). Dumnezeu a hotărât deci să-i ofere omului un
partener de viață. În această privință, Sfântul Ioan Gură de Aur spune și el
despre căsătorie că este rânduită “ca să avem în casă un ajutor, să găsim un
liman, scăpare și ușurare de necazurile care ne apasă” .
Necesitatea întrajutorării reciproce s-a
extins asupra întregii societăți, așa încât binele unuia este legat de folosul
celuilalt, asigurându-se astfel buna întelegere și unitatea, nu doar în
familie, ci și în afara ei. Părinții Bisericii au ținut de asemenea să
precizeze că, în cadrul familiei, bunurile materiale sunt proprietate comună,
destinate întrebuințării, folosinței reciproce. Sfântul Ioan Gură de Aur, de
pildă, îi sfătuia pe toți să dezrădăcineze din sufletele lor cuvintele “al meu”
și “al tău” și să se obișnuiască astfel “ca niciodată să nu mai zică al meu și
al tău” .
Desigur
nu poate exista un ajutor reciproc real, atâta timp cât există în sufletul unui
soț ideea că bunurile sale materiale sunt doar ale lui, nu și ale celuilalt
soț. Supunerea femeii față de bărbat – prevăzută de textul scripturistic – nu e
o stare de sclavie sau de anihilare a personalității soției. Din interpretarea
unor Sfinți Părinți și a unor teologi ortodocși rezultă că această supunere
este o “robie care își are izvorul în natura omenească, în primul rând, nu în
păcatul originar”
.
Această
supunere ar fi deci asumată conștient și liber de femeie, deoarece această
stare de supunere este element organic al armoniei, al concordiei conjugale.
Mai mult, această supunere este metamorfozată de iubirea totală a celor doi
soți și potențată de harul lui Hristos, care cere ca soții să se supună “unul
altuia întru frica lui Hristos”. Ar fi vorba deci de același gen de supunere
(Efeseni 5,21) la care sunt chemați atât femeia cât și bărbatul. În cazul
relației bărbat – femeie, această supunere se măsoară, de altfel, în
obligativitatea bărbaților de a-și iubi femeile “după cum Hristos a iubit
Biserica și s-a dat pe sine pentru ea”(Efeseni5,25). Așadar acesta este sensul
autentic al interpretării pe care Biserica noastră Ortodoxă îl dă cuvintelor
Sfântului Apostol Pavel: “femeile să se supună bărbaților ca Domnului” (Efeseni
5,22).
Referitor
la așa-zisa supunere a femeii față de bărbat, un Sfânt Părinte al Bisericii
răsăritene îi cerea de altfel soțului să-și manifeste întâietatea în cadrul
familiei, printr-o grijă sporită a formării sufletești a soției sale. După
Sfântul Ioan Gură de Aur bărbații sunt stăpâni ai femeilor “nu cerând de la ele
onoarea mai mare, ci făcându-le un bine mai mare”.
Trebuie
reținut și faptul că, atunci când Sfinții Părinți vorbesc de supunerea femeii
față de bărbatul său, ei nu uită să precizeze două lucruri: mai întâi faptul
că, potrivit Sfintei Scripturi (Facerea 3,16; I Timotei 2,14), femeia este
deopotrivă cu bărbatul ei. În al doilea rând, ei au ținut să precizeze că
această stare de supunere a femeii față de bărbatul ei este o consecință a
păcatului strămoșesc, “intrat în lume prin Eva justiția naturală a fost
restituită” – menționa un teolog român – “prin opera răscumpărării”.
Despre
această egalitate a femeii cu bărbatul ei, Sfinții Părinți ai Bisericii răsăritene
spun că aceasta se datorează faptului că atât Adam cât ți Eva au fost creați
din aceeași plămadă; amândoi au fost înzestrați cu rațiune, voință și sentiment;
amândoi sunt capabili deopotrivă de evlavie și virtute.
Toate
aceste calităti ontologice învederează egalitatea lor naturală și
indisolubilitatea legăturii dintre bărbat și femeie. Această egalitate
naturală, ontologică este potențată în toată sublimitatea ei de stare harică,
edenică, în care a fost hărăzită dintru început prima familie. În fine s-a spus
că “armonia dintre soți, întemeiată pe iubire și supunere, este necesară în
primul rând pentru desăvârșirea vieții în familia creștină” .
Bibliografie
1.
Evdokimov, Paul , Femeia
și mântuirea lumii, traducere, Editura Christiana, București, 1995
2.
Evdokimov, Paul, Ortodoxia,
traducere, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, București, 1996
3.
Breck, pr. prof. dr.
John , Darul sacru al vieții, traducere, Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2003
4.
Sfântul Ambrozie, Scrieri, partea a II-a, traducere de
David Popescu, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, București,
1994
5.
Sfântul Iustin Martirul și Filosoful, Epistola către Diognet, traducere de Pr.
Dumitru Fecioru, Părinți și Scriitori Bisericești, Vol. 1, Editura Institutului
Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1979
6.
Sfântul Ioan Gură de Aur, Lauda lui Maxim. Cu ce femeie trebuie să ne
căsătorim, traducere de Pr. Dr. Dumitru Fecioru, în „Mitropolia Moldovei și
Sucevei”, an LVI(1980), nr. 3-5
7.
Stăniloae, Pr. prof. dr. acad. D. , Sfânta Treime sau la început a fost iubirea,
Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
București, 1993
8.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu