Poate ierta preotul pacatele?

Dar dacă noi putem să ne iertăm unii pe alţii în mod efectiv, ștergându-ne păcatele reciproce, de ce n-ar avea preotul puterea de a ierta păcatele?




„Dumnezeu ne-a dat putere de a ne ierta unii altora, în sensul că ceea ce iertăm noi altora şi alţii nouă, este iertat de fapt şi de către Dumnezeu; că pentru acelea nu vom mai fi judecaţi. Dumnezeu ne-a cedat, în scopul acesta, din puterea Lui. Numai din puterea Lui de jude­cată nu ne-a cedat, pentru că dăm dovadă că facem uz rău de puterea pe care nici n-o avem de fapt, ci numai ne închipuim că o avem. Dumnezeu lasă să circule bunătatea Sa printre oameni, ca o apă prin canalele subte­rane ale pământului Său, ca de la plantă la plantă.

Dar dacă noi putem să ne iertăm unii pe alţii în mod efectiv, ștergându-ne păcatele reciproce, de ce n-ar avea preotul, ca reprezentant al în­tregii Biserici sau comunităţi, din încredinţarea lui Dumnezeu, puterea de a ierta păcatele făcute de unul sau de altul din credincioşi tuturor celor­lalţi oameni, şi păcatele împotriva lui Dumnezeu? Dar şi el are numai puterea de a ierta, însă nu de a osândi”.

(Părintele Dumitru Stăniloae, nota 1205 la Avva Dorotei, Diferite învățături de suflet folositoare,traducere, introducere şi note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, în „Filocalia”, vol. IX, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1980, p. 631)

Noi ne facem singuri răni grave


Grăirea în deşert pustieşte pînă în adînc sufletul. Noi ne facem singuri răni grave nu numai cînd rostim cuvinte putrede şi deşarte, ci şi cînd ascultăm asemenea cuvinte ieşind din guri străine.
 

Nu puţini sînt între noi cei care se cred evlavioşi, dar nu îşi înfrînează limba; nu puţini sînt cei care după ce se întorc de la biserică, unde au ascultat cuvintele lui Hristos şi chiar s-au împărtăşit cu Trupul şi Sîngele Lui, varsă cuvinte rele şi veninoase peste aproapele lor. Dar cîţi nu sînt între noi cei ale căror guri nu-s îngrădite cu nimic, ci vorbesc mereu, fără contenire, pălăvrăgind şi iar pălăvrăgind de dimineaţa pînă seara! Şi, se înţelege, în această pălăvrăgeală sunt o mulţime de vorbe deşarte, rele – în timp ce însuşi Domnul Iisus Hristos ne-a zis: Vă spun că pentru orice cuvînt deşert pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în Ziua Judecăţii, căci din cuvintele tale vei fi găsit drept, şi din cuvintele tale vei fi osîndit (Mt. 12, 36-37). Grăirea în deşert pustieşte pînă în adînc sufletul. Noi ne facem singuri răni grave nu numai cînd rostim cuvinte putrede şi deşarte, ci şi cînd ascultăm asemenea cuvinte ieşind din guri străine. Multora le place să asculte bîrfe şi clevetiri despre aproapele lor şi sînt la fel de vinovaţi înaintea lui Dumnezeu ca şi cei pe care îi ascultă.

(Sfîntul Luca al Crimeei, Predici)

Iertarea ca tratament


de dr. Andreea Hefco
sursa: Ziarul Lumina


Iertarea este un act voluntar, liber, prin care nu-i mai considerăm vinovaţi pe cei care ne-au greşit şi nu ne mai simţim vinovaţi faţă de cei cărora le-am greşit. Este un proces care ne aduce libertate, adevărat fiind că „iertând altuia, nouă ne iertăm“.
Când sufletul ne doare, şi trupul ajunge să sufere. Ne facem analize, căutăm medicamente care blochează doar efectele, uitând să mergem mai departe, spre cauza directă a suferinţelor noastre. La baza multora dintre bolile pe care le trăim stă lipsa iertării. În general, acest diagnostic este privit cu reticenţă. Aceasta pentru că preferăm să ni se vorbească tot în limbajul corpului nostru, cu analize scrise pe hârtie şi cu remedii ce se găsesc aliniate, frumos şi la îndemână, în numeroasele farmacii care promit răspunsuri simple, cumpărate cu bani. Şi pentru că nu dorim să credem că o durere atât de concretă sau o stare de rău localizată în orice parte a corpului nostru poate avea o cauză aparent abstractă şi nedozabilă în laboratoarele de analiză. Păstrăm în noi resentimente vechi, dureri neiertate, efectul acestora în suflet fiind asemănător otrăvurilor, care mai apoi se manifestă în bolile trupului.

Iertarea este un tratament, pentru că ne eliberează de sentimentele sau emoţiile negative care întreţin durerea şi prin aceasta poate vindeca. Atunci când nu iertăm, păstrăm mânie ascunsă în „ţinerea de minte a răului“, amărăciune, autocompătimire. Ne baricadăm în noi înşine după zidurile de durere care nu dispar doar întorcându-ne privirea de la ele. 

A ierta nu înseamnă a scuza
Există o dificultate, uneori insurmontabilă, în a ierta greşelile altora şi, poate mai mult decât atât, în a ne ierta pe noi înşine. O incapacitate de a vedea dincolo de momentul actual şi de a plasa lucrurile într-un cadru mai larg de semnificaţii şi valori. Fără să ştim, acest mod de a ne raporta este cauza care ne duce către bolile din care apoi căutăm cu nelinişte să scăpăm. Remediile facile sunt primele alese şi uneori a afirma că simptomele concrete de boală ar putea fi îndepărtate numai prin modificarea atitudinii noastre pare a fi o simplă afirmaţie fără acoperire.

Iniţial, a simţi furie intensă sau mânie pentru o nedreptate trăită este o reacţie sănătoasă, firească şi uneori salvatoare. Ceea ce ne îmbolnăveşte este transformarea acestor sentimente în ură sau în dorinţă de răzbunare, care ne parazitează şi se hrănesc din energia sufletului nostru. E nevoie de timp pentru a ierta. E nevoie de răbdare cu noi, pentru a nu ne pierde pe acest drum, fie în uitarea răului care este doar o ascundere a unei răni ce va ieşi iar la suprafaţă, fie pentru a ne desprinde de gândurile şi scenariile în care noi ne facem dreptate, despre care greşit şi inutil credem că va vindeca durerea pe care o trăim.

A ierta nu înseamnă a scuza sau a scoate de sub orice responsabilitate pe cel care a greşit faţă de noi sau chiar pe noi înşine. Nici o vină, fie şi una explicabilă, nu este, în sine, scuzabilă. Ea poate fi doar iertată, fără a exclude dreptatea sau a anula consecinţele faptelor trăite. Este esenţială înţelegerea faptului că iertarea nu este un act de dreptate, ci o faptă de iubire care îl poate reabilita pe cel vinovat şi elibera pe noi înşine. Aceasta înseamnă a nu-l confunda pe răufăcător cu fapta sa, ci a urî păcatul, iubindu-l pe păcătos. Fiind o lucrare a iubirii, persoana care iartă trebuie să-şi asume liber alegerea pe care a făcut-o, fără a pretinde ceva de la cel pe care îl iartă, pentru că iertarea se dă, se cere, dar nu se pretinde. Este un act al celui ce iartă fără a avea legătură cu cel iertat, cu aprobarea, comportamentul sau reacţiile acestuia. De asemenea, nu implică în mod obligatoriu reluarea relaţiei.

Puterea iertării se manifestă în noi vindecător
Şi totuşi, de atâtea ori ne este greu, chiar imposibil să iertăm, deşi simţim că asta ne-ar uşura, că ne-ar elibera de sentimentele grele care ne ţin prizonieri în lanţurile de durere, deşi dorim să mergem mai departe, să ne bucurăm, să avem iar încredere. Chiar dacă alegem să privim din perspectiva celui care ne-a rănit şi, astfel, ne vine greu „să ridicăm piatra“, uneori chiar nu putem ierta. Dar, rememorând cu sinceritate trecutul, putem găsi momente în care ne-a fost cel mai greu să ne iertăm pe noi înşine, decât pe altcineva. Acest fapt ne poate da un indiciu despre cine este judecătorul cel mai aspru al vieţii noastre, despre lipsa cronică de iubire şi despre neacceptarea personală care formează ziduri în faţa bucuriei după care tânjim. 
Un ajutor ar fi să privim iertarea ca pe un dar divin, unul care, deşi îl facem altuia sau nouă, este mereu ceva care ni s-a oferit înainte, ca de fapt fiecare lucru din viaţa noastră. Dacă am învăţa să privim ce trăim din perspectiva unui dar din iubire, suferinţele sufletului ar fi mai scurte şi noi am putea să trăim mai frumos şi mai liber.

Când iertăm, se întâmplă cu adevărat ceva extraordinar, dar cu noi, nu cu cel iertat. Acesta poate conştientiza şi el minunea şi îşi poate schimba atitudinea sau comportamentul, dar puterea iertării se manifestă în noi. Pe noi ne vindecă, nouă ne dă pacea, nouă ne dă puterea să ne rugăm pentru celălalt şi să lăsăm loc ca vindecarea să se producă, recuperând astfel părţile din noi, blocate în conflict şi neacceptare.

De ce trebuie să ne spovedim?

preluat de pe blogul Sfânta Taină a Spovedaniei pe înţelesul tuturor


Omul este prin fire o fiinţă sociabilă, deci nu poate trăi singur. Tot aşa de adevărat este faptul că omul neputând trăi singur, nu poate să stea fără să comunice cu cineva şi, mai ales, să se deschidă sufleteşte aproapelui său, să-i spună păsurile sale. Parcă simţi o uşurare şi-o descărcare când găseşti pe cineva de încredere şi i te destăinuieşti. Durerile şi rănile mele sufleteşti i le spun lui, el le primeşte şi mă compătimeşte. În acel moment, datorită compătimirii şi iubirii persoanei căreia m-am destăinuit, simt o mare linişte şi bucurie, simt că cineva mă mai iubeşte, că nu am fost părăsit definitiv; simt o revigorare sufletească. Este mare lucru ca în viaţa noastră, să ajungem „să ne bucurăm cu cei ce se bucură şi să ne întristăm cu cei ce se întristează” (Romani 12, 15). Atunci când vedem pe cineva că suferă, să intrăm în dialog cu el, să-l întărim prin vorbe bune, să-i luăm, cu alte cuvinte, din durerea lui, şi să ne-o însuşim noi. Comunicarea, dialogul sunt absolut necesare. Dar mai mult decât acestea este mărturisirea în faţa duhovnicului. Te destăinui în faţa prietenului, îi spui tot ce ai pe suflet, îl doare şi pe el, dacă ţine la tine; îţi dă, eventual, un sfat sau, mai mult, se roagă pentru tine. Insă, un prieten, oricât de apropiat ar fi, altceva nu are ce să-ţi mai ofere, nu are cu ce să te mai ajute. Până aici merge afectivitatea umană. Dar Dumnezeu, prin mila Sa faţă de oameni, ne-a dăruit un mare ajutor: Sfintele Taine şi în special, Taina Sfintei Spovedanii. La această Sfântă Taină, credinciosul, în afară de faptul că s-a destăinuit duhovnicului de tot ce are el mai intim, primeşte în plus de la duhovnic dezlegarea şi iertarea de acele păcate şi mai ales primeşte o mare putere de a învinge mai departe greutăţile vieţii. Primeşte energia harului Duhului Sfânt prin punerea mâinilor preotului. Numai preotul are această imensă putere de a dezlega de păcate şi de a împărtăşi harul Duhului Sfânt ca întăritor în viata noastră.
Fără preot şi puterea lui sfinţitoare nu putem trăi o viaţă creştină sau, dacă o trăim, suntem ofiliţi duhovniceşte; trăim inconştienţi, în irealitate şi neadevăr. Mântuitorul a spus „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”. Altă cale şi adevăr nu există decât în Biserica Sa.
Puterea de a lega şi a dezlega, Mântuitorul a dat-o numai Sfinţilor Apostoli şi aceştia la rândul lor episcopilor şi preoţilor prin hirotonie, prin punerea mâinilor pe cap: „Oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în ceruri şi oricâte veţi dezlega pe pământ vor fi dezlegate şi în ceruri” (Mt. 18, 18; Ioan 20, 23).
Deci puterea de dezlegare a păcatelor o primim numai aici pe pământ şi numai de la preoţi. Cel mai groaznic lucru este ca cineva să moară nespovedit, nedezlegat de păcate. Dincolo de mormânt nu-l mai poate dezlega nimeni „nici chiar îngerii”. De aceea trebuie să ne spovedim, să ne descărcăm sufleteşte, să alungăm tot ce este negativ în fiinţa noastră umană. Să primim dezlegare şi iertare de toate păcatele şi relele ce le-am făcut în viaţă. Să primim pe Duhul Sfânt, Cel care ne va călăuzi în viaţa de dincolo.