Lacrima Basarabiei

Acest articol a primit Menţiune la Simpozionul Internaţional Grigore Vieru, poet al sufletului românesc

autoare Prof. Budeanu Mihalachi Mihaela

Liceul „Dimitrie Negreanu” Botoşani

Când poezia românească a primit pe Grigore Vieru, a fost ca şi când un bolnav a primit o şansă la viaţă, după o boală incurabilă. Sufletul său, viersul său, voba sa au  adus remediul pentru o Românie bolnavă şi ignorantă. Grigor  Vieru a redefinit ideea de patritism, a arătat cu delicateţe, dar şi cu un verde simţ al dreptăţii graniţele adevărate ale sufletului românesc. Odată cu el, cultura română nu a putut să mai uite dincolo de frontiere pe: Alexei Mateevici, Ion Druţă, ...

 Trăieşte în opera lui o Patrie: aceea a unui înger ce mângâie cu versul său inima unui neam, ce alină destinul unei Românii ce şi-a uitat puiul rănit peste Prut. Poetul era „atât de singur” în umbra ţării ce nu-i era ţară, în umbra pământului ce nu-i era pământ. Şi-a găsit patria în ....Poezie. Şia rămas în această „Duminică a cuvintelor” atât cât i-a  fost hărăzit de acolo din stele.

Cum Luna e de Soare. »

Iubirea avea pentru el calităţile unui elixir al vieţii fără de moarte, te îmbăta, dar îţi dădea totodată şi puterea de a ignora moartea :

« Nu am moarte cu tine nimic,

Eu nici măcar nu te iubesc. »

Prin iubită, poetul avea o punte între lumea fizică şi lumea cosmică, o libertate visată , iar mama şi ţara devin, în poezia lui Grigore Vieru, zeităţi poetice. Ambele sunt capabile să  gonească singurătatea poetului, să-l aducă aproape de lume, de oameni. Cele două ipostaze umane, creatoare se completeză, se susţin, se suplinesc. Dacă mama este fiinţa ce-i aminteşte de momentul pur al creaţiei, iubita îl transpune îmtr-o lume a misterului, a miracolului, a eternului. Poetul se află între mamă şi iubită asemeni soldatului, între datorie şi morala creştină. De aici şi până la eternitate nu e decât un pas.

                         

O altă formă de iubire e Patria, o patrie care se scrie în orice măr, în orice sămânţă, în orice pasăre. Se întâmplă doar în acest loc miraculos numit Acasă următorul fenomen:

“Dacă o piatră în zid

E clintită din loc

Cel care trece pe drum

O reaşează temeinic

 Ca în propria îngrăditură.

Trandafirii

Sunt roşii de dragoste”

Acest lucru demonstrează cu prisosinţă, un numai etnogeneza dar şi continuitatea, şi legătura tainică, mistică ce se creează între om şi locul de baştină, legătură care nu va putea fi ruptă, nici în clipa din urmă, când el doreşte să revină Acasă. Acasa e un bun comun de care se îngrijeşte fiecare ca de propriagrădină, ca de propria persoană. Şi tot aici, omul e apărat de calamităţi şi de toate relele.