Neri Marioara,prof. Inv.primar,grad I, Scoala Gimnaziala Nr.7 Botosani
De la Eminescu la Nichita Stănescu, de la Adrian Păunescu la Grigore Vieru, de la Mircea Cărtărescu la Stoian G. Bogdan, toţi au scris şi au dedicat pagini întregi femeii si iubirii . Desigur, fiecare în formula liricii sale.La Grigore Vieru poezia iubirii de femeie ocupă, ca şi în celelalte cazuri tematice, un loc esenţial, ontologic.
Astfel, iubita apare ca un element de legătură între lumea fizică şi cea cosmică. Iubita este puntea care face posibilă vieţuirea printre elementele naturii, ea este fiinţa care fiinţează şi potenţializează sensul existenţei. În poezia lui Grigore Vieru dragostea este concepută ca un izvor veşnic din care cel însetat caută să-şi potolească setea; dragostea este flacăra aprinsă a unei lumânări care arde în marea catedrală a lui Dumnezeu, ea este sensul supravieţuirii; dragostea este locul în care omul îşi găseşte marea lumină, în care cei de aproape vor găsi identitatea strămoşească, pură şi nealterată.
De la Eminescu la Nichita Stănescu, de la Adrian Păunescu la Grigore Vieru, de la Mircea Cărtărescu la Stoian G. Bogdan, toţi au scris şi au dedicat pagini întregi femeii si iubirii . Desigur, fiecare în formula liricii sale.La Grigore Vieru poezia iubirii de femeie ocupă, ca şi în celelalte cazuri tematice, un loc esenţial, ontologic.
Astfel, iubita apare ca un element de legătură între lumea fizică şi cea cosmică. Iubita este puntea care face posibilă vieţuirea printre elementele naturii, ea este fiinţa care fiinţează şi potenţializează sensul existenţei. În poezia lui Grigore Vieru dragostea este concepută ca un izvor veşnic din care cel însetat caută să-şi potolească setea; dragostea este flacăra aprinsă a unei lumânări care arde în marea catedrală a lui Dumnezeu, ea este sensul supravieţuirii; dragostea este locul în care omul îşi găseşte marea lumină, în care cei de aproape vor găsi identitatea strămoşească, pură şi nealterată: „Când am să mor, / să mă îngropi / în lumina ochilor tăi./…/Ca nimeni / să nu-mi joace pe mormânt,/ să nu fiu, ca strămoşii, pus / sub ierburi şi pământ -/ îngroapă-mă-n lumina / ochilor tăi, / femeie de pe urmă, / femeia mea dintâi”. Încredinţarea vieţii iubitei este în lirica viereană unul dintre cele mai sincere şi cutremurătoare gesturi pe care bărbatul, în general, îl face prin taina cununiei. Momentele folcloristice prezente în poezia lui Grigore Vieru accentuează ideea că bărbatul, prin taina cununiei, umple golul unor inele cu viaţa dimpreună, viaţa de cuplu, viaţa de creaţie divină.
Grigore Vieru cultivă o poezie de dragoste din care reiese zbuciumul interior al celui aflat sub taina dorului. Dorinţa de a contopi într-o singură identitate, într-o logodnă, dragostea dintre două suflete, ne arată că Grigore Vieru este mereu preocupat de găsirea imaginii (canonice a) acelui Unic. Acest unic vierean stă sub ideea de locuire întru moralitate. El se pronunţă pentru două tipuri de iubire: una pământeană, în care îndrăgostitul trăieşte toate formele de expresie ale sufletului, bucurându-se astfel de dimensiunile frumuseţii unei relaţii terestre, iar celălalt tip de iubire se bazează pe o relaţie cosmică (eminesciană) ce se stăpâneşte în inima celui ce-şi trăieşte cu intensitate dorul faţă de natură. În poemul dialogal Mai spune-mi ceva, Grigore Vieru divinizează relaţia terestră, îi conferă acesteia dimensiunile naturii astrale. Este preocupat de găsirea elementelor comune care fac din iubire un legământ universal. Poetul împleteşte elementele naturii organice în ochii iubitei, arătându-i astfel puternica legătură ce se iveşte prin contopire. „- A, iubite, a,/ Mai spune-mi ceva,/ Că mi-e drag să-mi spui/ Ce nu ştiu, drag pui,/ Că mi-e drag s-ascult/ De dragoste mult,/ Haide, spune-mi cum se/ Iubesc păsările.//- O, iubito, o,/ Cred că tot ca noi” . Astfel se face că, ipostaza dominantă în lirica viereană este „aceea a unei dragoste mari şi fericite, care e luminată mereu de o credinţă neclintită şi care se vrea continuă – în devotamentul ei suprem – până şi dincolo de moarte. După cum aici, pe pământ, buzele celor doi îndrăgostiţi rostesc odată cuvintele dor, plai, iubesc, „muşcă odată din acelaşi măr / sau din acelaşi pelin”, „amândoi odată” „se apleacă” „peste leagănul de alunel”, iar degetele lor stau strânse împreună în acelaşi inel, - tot aşa şi atunci când se vor călători pe alte tărâmuri ei vor creşte două spice coapte, ce se vor sprijini, îndrăgostite, frunte-n frunte.
Din lirica viereană iese la suprafaţă o dialectică a feminităţii, în care poetul atribuie elemente şi simboluri specifice fiecărei părţi. El păşeşte prin universul metafizic călcând pe un drum cu două benzi, având la braţ mama şi iubita. O bandă de drum este albă, pe partea căreia stă veşnica mamă, iar cealaltă bandă e verde, pe care păşeşte veşnica iubită. Poetul aflat între mamă şi iubită, îndeplineşte rolul devenirii. Dinspre fiul mamei el trece către bărbatul femeii, al iubitei. Situaţia este şi inversă, dinspre iubită el trece către mamă, doar că de această dată mama este însăşi iubita. Drumul alb al mamei se înverzeşte atunci când poetul o identifică în iubită, iar drumul verde al iubitei se albeşte atunci când aceasta devine mamă. Există aici o imagine superbă a trecerii timpului, în care elementele nu se pierd, ci se transmit dintr-o parte în cealaltă. Ai sentimentul că te afli în faţa unei clepsidre. Verdele vierean e culoarea care, dincolo de imaginea vieţii pe care o anticipează, produce, prin combinarea cu albul, culoarea suferinţei, galbenă. Această cromatică a culorilor vierene vor sta la baza poeziei iubirii de femeie. Galbenul sugerează, pe de o parte suferinţa, dorul, angoasa, iar pe de altă parte lumina, înţelepciunea şi dăruirea totală. În altă ordine, fuziunea culorilor drumului pe care păşeşte spre devenire poetul sugerează şi întâlnirea acestuia cu Dumnezeu, în care umbra omului se face tot mai evidentă ca în poemul Imn: „Femeie/ Cu gura mai mare/ Decât un luceafăr.// Cu părul tăiat scurt/ Ca viaţa poetului.// Cu ochii/ Ca două idei înlăcrimate.// Sub soarele vieţii/ Arzător/ Mereu în picioare eşti./ Doar umbra-ţi/ Jos că se lasă.// Doar umbra -/ Frunză tămăduitoare/ Pe rana pământului.Într-un aforism Grigore Vieru zice: Să-i dai dreptate (se referă la iubită –soţie) mai mult decât propriei tale mame – asta vrea dragostea. Se vede că Grigore Vieru dă gir unor politici contemporane instituind, dincolo de ideea de drept al femeii la cuvânt, o justiţie ce ţine cont de principiile morale (kantiene). Pe drumul verde, drumul păşirii împreună cu iubita, se instituie transferul temei maternităţii. Încrederea totală şi sinceră în iubire va aduce îndrăgostiţilor, prin har şi rugăciune copilul pe care-l vor, cum se întâmplă în poemul Rugă: „Acestei femei suferinde,/ Îndură-te, soartă, de ea/ Bucură-i sânii cu lapte/ Şi adu-i copilul ce-l vrea.// Fă să-i răsară pe faţă/ Maternele pete frumos/ Ca frunza de aur a toamnei/ Pe-al lacului chip luminos.// Fă ca să guste şi dânsa/ Rozul bucetelor măr/ Al micii fiinţe, şi-i varsă/ Pre leagăn adâncul ei păr.// Umple cu floarea pelincii/ Ramura verdelui tei,/ Adă norocul de mamă/ Acestei frumoase femei.
Tot ce atinge iubita devine dor, tot ce atinge iubita devine lumină, tot ce atinge iubita devine goană întru cântec de leagăn. Poezia de iubire a lui Vieru are o caracteristică aparte faţă de poezia iubirii de astăzi. Dincolo de substanţa şi energia versului pe care poetul le aduce la vedere, ea comportă un soi de muzicalitate. Este ceea ce Nicolae Manolescu, într-un studiu din România literară, numeşte oralitate: „O bună parte din lirica lui e menită rostirii, având cantabilitate şi o mare inocenţă sentimentală.(…) Vieru este unul dintre cei mai originali descendenţi ai lui Eminescu, din care a ştiut să tragă pe ţevile foarte subţiri ale versurilor sale seva lirică a marelui poet. Nu de imitaţie e vorba, ci de o deliberată şi profundă exploatare a resurselor stilistice eminesciene, mai ales a acelor al căror viu izvor este folclorul.”. Or, muzicalitatea vine atunci când îndrăgostitul, cel care iubeşte cu toată fiinţa, vede în jur iubita de sărbătoare, iubita de împlinire în joc. Ludicul iubirii, în poezia lui Vieru comportă sentimentul perechii potrivite, în paşii cărora se eliberează graţia, armonia şi gingăşia. Poemele de iubire ale lui Grigore Vieru au devenit treptat şlagăre printre tinerii îndrăgostiţi. Faptul că mulţi dintre tinerii basarabeni fac declaraţii de dragoste pe versuri şi cântece de Grigore Vieru ne arată încă o dată că avem de-a face cu un poet total dăruit cauzei iubirii .Relaţia care se instituie acum e una sub zodia misticismului. Întreaga poezie pare că poartă semnul unui nesfârşit dialog cu Femeia Fecioară din care poetul crede că se trag toate celelalte femei. Cu toate acestea, se simte angoasa singurătăţii din care izvorăşte lacrima. Femeia, aşezată în planul cosmic, generează prin candoarea ei, prin dorul de ea, lacrimi celui aflat în lumea aşezată sub ramura de rouă sfântă. Femeia, în acest spaţiu infinit al posibilităţilor creatoare, naşte în sufletul poetului îndrăgostit sentimentul de veşnicie singulară, în care se simte deopotrivă prezenţa constantă a mamei-iubită şi a femeii-iubită, într-o singură persoană dragă poetului: pe tine doar te am pe lume / şi nu voi alte veşnicii.
Tragicul apare la tot pasul în poezia lui Grigore Vieru, chiar şi atunci când poetul vorbeşte despre iubire, despre dragoste. Acest tragism poartă vina păcatului originar, din care fiecare chip îşi trage oglinda spartă. Acest tragism este al fiinţei în general. În el condiţia umană e pusă sub semnul angoasei şi al morţii. Îndrăgostitul aleargă către marea taină a iubirii oferind toate izvoarele ascunse, însă atunci când ajunge în faţa ei se izbeşte de necuprinsa întindere a libertăţii, în care dragostea îşi poartă stelele ca pe-o mare sărbătoare. În fond, dovada iubirii, e atunci când cel aflat în dragoste se dăruieşte cu fiinţa lui marelui cosmos, adică cel care iubeşte femeia va iubi de fapt sensul şi chipul nesfârşit al naturii, aşa cum se întâmplă în poemul Iubito: „Ceea ce, neauzit,/ Din ramură cade/ Sunt frunzele noastre./ Dar mărul?/ Mărul de aur?/…/Ceea ce, clar,/ Spre mare aleargă/ Sunt izvoarele noastre./ Dar marea?/ Întinsul ei liber?/…/Spartă zace oglinda / Zilelor în care / Uluit descopeream/ Chipul tău fără seamăn,/ Dragostea./ Sunt ochii mei şi-ai tăi/ Cei care trişti acum/ Spre tăcere se-nchid./ Tăcere/ Căzând pe tăcere se-aude.// Iubito!”
Glasul poeziei vierene de dragoste se conturează cu semnificaţii dintre cele mai înalte şi mai adânci, din care asimilăm fiinţa întreagă a iubirii; că în ciuda simplităţii aparente ce înfăţişează discursul poetului, avem de-a face cu un poet care nu falimentează tema iubirii, ci dimpotrivă o revigorează şi îi dă acesteia un statut nelimitat de naşteri discursive, un loc din care cu fineţe şi delicateţe apar noi raporturi axiologice.
Poezia lui Grigore Vieru pare o traducere a graiului fiinţei, din care pulsează către inima cititorului un echilibru natural, având o orientare recuperatoare, care se cristalizează cu atât mai mult cu cât încerci să pătrunzi în taina liricii sale, taină care se identifică, în ultimă instanţă, cu poetul.
Bibliografie
Ion Ciocanu, Dreptul la critică, Ed. Hyperion, Chişinău, 1990,
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu