Grigore Vieru – un poet al esenţelor

Prof. gr. I Chiş Simona
Disciplina : Limba şi literatura română
Lic. “Alexandru cel Bun”, Botoşani


          Lucrarea surprinde principalele teme ale poeziei lui Grigore Vieru - între care Mama e o supratemă –, precum şi mijloacele artistice care îi dau valoare şi originalitate. Poet foarte naţional, Vieru e reperul clasic al poeziei basarabene.

         Un farmec uşor desuet caracterizează mai toată literatura română de peste Prut, încremenită, după separarea de România, într-un spaţio-timp propriu. Poezia lui Grigore Vieru nu face excepţie. Desigur, cauzele acestor particularităţi sunt obiective şi ţin de eforturile pentru păstrarea şi regăsirea identităţii naţionale într-un context istoric ostil. Literatura moldovenească clasică nu poate fi interpretată ignorând condiţiile istorice, ea înscriindu-se într-un curent tradiţionalist ce se revendică de la Sadoveanu, Goga, Coşbuc, Agârbiceanu şi, mai rar, Lucian Blaga. Paseismul, nota declarativ-sentimentală i-au împiedicat pe scriitorii moldoveni să se racordeze la literatura rurală modernă – Rebreanu, Preda, Sorescu. Poate doar accidental şi prin excepţie. Despre satul românesc şi despre toate valorile circumscrise românităţii, moldovenii au scris într-o tonalitate minoră, stilistic vorbind: ei şi-au angajat condeiul în slujba idelului naţional, mai puţin al artei pure. Suntem, de aceea, tentaţi să constatăm că literatura moldovenească e frumoasă în ciuda a: în ciuda retorismului, simplităţii, ruralităţii.
         Marele merit al poeziei lui Grigore Vieru, poet de valoare incontestabilă, universal recunoscută, este ca, fiind accesibilă, rurală şi cu o retorică simplă, să atingă - în momentele ei cele mai bune - starea de graţie a lirismului pur, inefabilul artistic. Grigore Vieru are intuiţia poetică de a se racorda nu doar la trecutul istoric imediat – nota paseistă există! – ci la modelele arhaice, la principii. Mama, Satul, Patria, Femeia au la Vieru dimensiune mitică: Temele obsedante ale poetului (…) sunt obârşiile de toate felurile: izvoarele, tradiţia populară şi cea clasică, limba în care te exprimi (…), casa, pământul. Simbolul central va fi mama (…), cu toată încărcătura de afecţiune şi ecouri pe care această melopee ne-o aduce în minte (Tudor Nedelcea, prefaţă la vol. Grigore Vieru, Rugăciune pentru mama, Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1994).
         Într-o poezie de intuiţii şi revelaţii, toate elementele cosmosului poetic sunt spiritualizate: Uşoară, maică, uşoară… (Făptura mamei). Gesturile devin arhetipale, de simbolică icoană: mama aşteptându-şi feciorul, mama sacrificându-se pentru copii, mama regresând înspre moarte. Cum ar spune Blaga: Mama era o fiinţă primară. Eine Urmutter (…). Fără multă şcoală, cu instincte materne şi feminine preistorice. (…) Fiinţă impersonală (…), stăpânită numai de sacrul egoism al familiei (Lucian Blaga, Hronicul şi cântecul vârstelor).
         Termenul melopee, bine potrivit de criticul Mircea Nedelcea pentru a caracteriza poezia lui Vieru, surprinde tocmai muzicalitatea simplă, obţinută prin repetiţii. Tot la fel de inspirat este şi biblicul litanie, preferat de Vieru însuşi, şi care descrie o poezie gravă, în acorduri solemne, cu accente mistice şi închinată, bineînţeles, unor teme înalte precum cele deja menţionate: limba română, patria, suferinţa neamului. Grigore Vieru prea rar îşi iroseşte energia poetică în preocupări mărunte – versuri pentru copii, de o naivitate care e şi a graiului moldovenesc - , cel mai adesea fiind surprins în ipostaze mesianice, slujind cu un patos nealterat idealul naţional: Poet naţional, aşa cum cere acest moment istoric, Grigore Vieru este, de fapt, un vizionar al poeziei româneşti de azi, e marea conştiinţă îndurerată a Basarabiei (Mihai Drăgan). Însă, din nou, o intuiţie poetică excepţională face ca poetul să nu se piardă în caduce reconstituiri ale istoriei imediate şi în inculparea acesteia, ci priveşte mai sus, spre un absolut de la care vine şi binele, şi răul. E posibil ca un rol în estomparea detaliului istoric să-l fi avut efortul de eludare a cenzurii sovietice. Oricum, rezultatul e remarcabil şi se înscrie în tendinţa liricii moderne, epurate de pragmatism.
         Una dintre temele moderne ale poeziei lirice – moartea – e abordată de Grigore Vieru tot în cheie tradiţionalistă, prin alegorizare. Filozofia lui Vieru nu e ontologică, ci morală. Moartea e certată că nu iubeşte, că nu are sentiment. Universalitatea morţii e pusă în termeni omeneşti, familiari: Nu frică, nu teamă, Milă de tine mi-i, Că n-ai avut niciodată mamă, Că n-ai avut niciodată copii. Paradoxal, viziunea lui Vieru asupra morţii se îmbogăţeşte prin comparaţie cu a altui contemporan, Corneliu Vadim Tudor. Şi acesta alegorizează moartea, invitând-o cu un cinism jucat la o confruntare făţişă, într-un poem de-a dreptul profetic: Hai, moarte, să bem o cafea (Ultima cafea), versus Nu am, moarte, cu tine nimic... A te lua de piept cu moartea, într-o luptă inegală precum cea a lui David cu Goliath, e încă o viziune de sorginte mitică. Tragismul contemplării finitudinii nu se află în stare pură, ci e îmblânzit, fiindcă filozofarea nu rămâne abstractă, coborând în contextul lui aici şi acum. Grigore Vieru vede cel mai bine omul, însufleţit de o generozitate care e şi a poetului Vieru, şi a omului Vieru, aspecte inseparabile ale fiinţei de carne şi sânge. Iată un mic poem – care ar putea fi la fel de bine proză, o confesiune care e document tot atât cât este poezie: Apartamentul în care trăieşte/ Grigore/ Vieru e mic./Acolo, în casa aceea, trăiesc/ Grigore şi soţia lui,/ Profesoară pensionară, de limba latină,/ În perimetrul generalilor slavi./ Vieru n-are nici un salariu, de nicăieri./ Trăieşte din ce publică,/ Iar soţia lui se mulţumeşte cu pensia de 370 de ruble (Casa Vieru). Acest autoportret liric e una dintre cele mai moderne creaţii ale lui Vieru - aproape postmodernă – fiindcă ambiguizează până la dispariţie graniţa dintre real şi fictiv. Grigore Vieru îşi locuieşte ficţiunea, aşa cum poezia îl locuieşte pe Grigore Vieru. Sau, în termenii lui Ion Stratan: Poezia sa este ontologie, ontologia sa este poezie. Chiar soarta i-a venit în ajutor, făcând să coincidă destinul său artistic cu destinul lumesc: nu doar pe hârtia cărţilor a fost Vieru un tribun al basarabenilor, ci vocea lui s-a făcut auzită din ipostaze publice pe care poetul le-a valorificat prompt (a fost redactor, promotor al scrisului cu caractere latine, autorul unui manual pentru preşcolari, scriitor premiat şi studiat în universităţi, om politic, formator de opinie, personalitate culturală recunoscută).
         Succesul literar al lui Grigre Vieru s-a datorat tocmai acelei empatii dintre poet şi comunitate. Ca şi Corneliu Vadim Tudor sau Adrian Păunescu, Vieru s-a bucurat de publicul său, a scris pentru el şi a făcut-o cu uşurinţă şi firesc. La conferinţe, recitaluri, cenacluri şi lansări de carte, ascultătorii au vrut să audă de la tribună acele realităţi dureroase ale separării de patria-mamă, ale cenzurării limbii române, ale suferinţei istorice răsfrânte în destinul personal. De aceea şi Mama a devenit o expresie a idealului: mama însumează istoria, graiul strămoşesc, rezistenţa în faţa deznaţionalizării, valorizarea fiinţei. Suflet al neamului, Mama-divinitate poartă toate suferinţele lumii ca Isus crucea: Ba un război, ba n-a plouat, / Ba lunecă la vale-un sat (...)./ Printre cei pierduţi în război/ Socotiţi şi pe mama (A murit o ţărancă). Tot astfel şi Poetul, validat artistic de Limba română, prin miile de glasuri ale vorbitorilor ei autentici: Mai bun noroc şi-avere/ Mai mare eu nu am,/ Decât în suflet graiul/ Acestui paşnic neam (Graiul).
         Limba, familia şi natura se împletesc pentru Grigore Vieru într-o consubstanţialitate originară. Omul se contopea în Mioriţa cu cosmosul: la Vieru, între individual şi universal se află socialul, cu rol de liant: Numai pe obrazul mamei/ Mă lipesc aşa/ Ca de ploaie (...)./ Cu ploaia/ Aş putea să-mi cânt plaiul,/ De mi-ar seca mie graiul (Aer verde, matern). Observăm, cu acest prilej, eforturile conştiente de modernizare a expresiei lirice, poetul lăsându-se influenţat de Nichita Stănescu, cu care totuşi are prea puţine în comun ca viziune artistică şi simţire poetică. Asocieri înnoitoare, termeni abstracţi, metafore derutante, notaţii aparent disparate – toate reflectă dorinţa lui Grigore Vieru de a nu cădea în manierism, de a-şi îmbogăţi mijloacele artistice. Totuşi, adevărata sa vocaţie rămâne poezia clasică în formă, evocatoare a sonorităţilor populare şi compunând tabloul unei lumi arhaice. Experienţele sunt uneori izbutite, alteori ratate, veritabile exerciţii poetice prin care autorul explorează teritorii necunoscute.
         Viaţa şi opera lui Grigore Vieru scriu un destin de excepţie. Când nu se dedică agitaţiei diurne, poetul se lasă vizitat, în singurătatea cvasi eminesciană a nopţilor, numai de doamna sa/ Numită poezie, deschizând larg calea spre fascinaţia orizonturilor ideale.


Bibliografie:
Grigore Vieru, Rugăciune pentru mama, Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1994
Grigore Vieru, Rădăcina de foc, Bucureşti, Editura Univers, 1988
http://www.poeziile.com



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu