Prof. gr. I Chiş
Simona
Disciplina :
Limba şi literatura română
Lic. “Alexandru
cel Bun”, Botoşani
Lucrarea surprinde principalele teme
ale poeziei lui Grigore Vieru - între care Mama e o supratemă –, precum şi
mijloacele artistice care îi dau valoare şi originalitate. Poet foarte
naţional, Vieru e reperul clasic al poeziei basarabene.
Un farmec uşor desuet caracterizează
mai toată literatura română de peste Prut, încremenită, după separarea de România,
într-un spaţio-timp propriu. Poezia lui Grigore Vieru nu face excepţie.
Desigur, cauzele acestor particularităţi sunt obiective şi ţin de eforturile
pentru păstrarea şi regăsirea identităţii naţionale într-un context istoric
ostil. Literatura moldovenească clasică nu poate fi interpretată ignorând
condiţiile istorice, ea înscriindu-se într-un curent tradiţionalist ce se
revendică de la Sadoveanu, Goga, Coşbuc, Agârbiceanu şi, mai rar, Lucian Blaga.
Paseismul, nota declarativ-sentimentală i-au împiedicat pe scriitorii moldoveni
să se racordeze la literatura rurală modernă – Rebreanu, Preda, Sorescu. Poate
doar accidental şi prin excepţie. Despre satul românesc şi despre toate
valorile circumscrise românităţii, moldovenii au scris într-o tonalitate minoră,
stilistic vorbind: ei şi-au angajat condeiul în slujba idelului naţional, mai
puţin al artei pure. Suntem, de aceea, tentaţi să constatăm că literatura
moldovenească e frumoasă în ciuda a:
în ciuda retorismului, simplităţii, ruralităţii.
Marele merit al poeziei lui Grigore
Vieru, poet de valoare incontestabilă, universal recunoscută, este ca, fiind
accesibilă, rurală şi cu o retorică simplă, să atingă - în momentele ei cele
mai bune - starea de graţie a lirismului pur, inefabilul artistic. Grigore
Vieru are intuiţia poetică de a se racorda nu doar la trecutul istoric imediat
– nota paseistă există! – ci la modelele arhaice, la principii. Mama, Satul,
Patria, Femeia au la Vieru dimensiune mitică: Temele obsedante ale poetului (…) sunt obârşiile de toate felurile:
izvoarele, tradiţia populară şi cea clasică, limba în care te exprimi (…),
casa, pământul. Simbolul central va fi mama
(…), cu toată încărcătura de afecţiune şi ecouri pe care această melopee ne-o
aduce în minte (Tudor Nedelcea, prefaţă la vol. Grigore Vieru, Rugăciune pentru mama, Craiova, Editura
Scrisul Românesc, 1994).
Într-o poezie de intuiţii şi
revelaţii, toate elementele cosmosului poetic sunt spiritualizate: Uşoară, maică, uşoară… (Făptura mamei). Gesturile devin arhetipale,
de simbolică icoană: mama aşteptându-şi feciorul, mama sacrificându-se pentru
copii, mama regresând înspre moarte. Cum ar spune Blaga: Mama era o fiinţă primară. Eine
Urmutter (…). Fără multă şcoală, cu instincte materne şi feminine
preistorice. (…) Fiinţă impersonală (…), stăpânită numai de sacrul egoism al
familiei (Lucian Blaga, Hronicul şi
cântecul vârstelor).
Termenul melopee, bine potrivit de criticul Mircea Nedelcea pentru a
caracteriza poezia lui Vieru, surprinde tocmai muzicalitatea simplă, obţinută
prin repetiţii. Tot la fel de inspirat este şi biblicul litanie, preferat de Vieru însuşi, şi care descrie o poezie gravă,
în acorduri solemne, cu accente mistice şi închinată, bineînţeles, unor teme
înalte precum cele deja menţionate: limba română, patria, suferinţa neamului.
Grigore Vieru prea rar îşi iroseşte energia poetică în preocupări mărunte –
versuri pentru copii, de o naivitate care e şi a graiului moldovenesc - , cel
mai adesea fiind surprins în ipostaze mesianice, slujind cu un patos nealterat
idealul naţional: Poet naţional, aşa cum
cere acest moment istoric, Grigore Vieru este, de fapt, un vizionar al poeziei
româneşti de azi, e marea conştiinţă îndurerată a Basarabiei (Mihai
Drăgan). Însă, din nou, o intuiţie poetică excepţională face ca poetul să nu se
piardă în caduce reconstituiri ale istoriei imediate şi în inculparea acesteia,
ci priveşte mai sus, spre un absolut de la care vine şi binele, şi răul. E
posibil ca un rol în estomparea detaliului istoric să-l fi avut efortul de
eludare a cenzurii sovietice. Oricum, rezultatul e remarcabil şi se înscrie în
tendinţa liricii moderne, epurate de pragmatism.
Una dintre temele moderne ale poeziei
lirice – moartea – e abordată de Grigore Vieru tot în cheie tradiţionalistă, prin
alegorizare. Filozofia lui Vieru nu e ontologică, ci morală. Moartea e certată
că nu iubeşte, că nu are sentiment. Universalitatea morţii e pusă în termeni
omeneşti, familiari: Nu frică, nu teamă, Milă de tine mi-i, Că
n-ai avut niciodată mamă, Că n-ai avut niciodată copii. Paradoxal, viziunea lui Vieru asupra morţii
se îmbogăţeşte prin comparaţie cu a altui contemporan, Corneliu Vadim Tudor. Şi
acesta alegorizează moartea, invitând-o cu un cinism jucat la o confruntare
făţişă, într-un poem de-a dreptul profetic: Hai,
moarte, să bem o cafea (Ultima cafea), versus Nu am, moarte, cu tine nimic... A te lua de piept cu moartea,
într-o luptă inegală precum cea a lui David cu Goliath, e încă o viziune de
sorginte mitică. Tragismul contemplării finitudinii nu se află în stare pură,
ci e îmblânzit, fiindcă filozofarea nu rămâne abstractă, coborând în contextul
lui aici şi acum. Grigore Vieru vede
cel mai bine omul, însufleţit de o generozitate care e şi a poetului Vieru, şi
a omului Vieru, aspecte inseparabile ale fiinţei de carne şi sânge. Iată un mic
poem – care ar putea fi la fel de bine proză, o confesiune care e document tot
atât cât este poezie: Apartamentul în care trăieşte/ Grigore/ Vieru e mic./Acolo, în casa
aceea, trăiesc/ Grigore şi soţia lui,/ Profesoară pensionară, de limba latină,/
În perimetrul generalilor slavi./ Vieru n-are nici un salariu, de nicăieri./
Trăieşte din ce publică,/ Iar soţia lui se mulţumeşte cu pensia de 370 de ruble
(Casa Vieru). Acest autoportret
liric e una dintre cele mai moderne creaţii ale lui Vieru - aproape postmodernă
– fiindcă ambiguizează până la dispariţie graniţa dintre real şi fictiv. Grigore Vieru îşi locuieşte
ficţiunea, aşa cum poezia îl locuieşte pe Grigore Vieru. Sau, în termenii lui
Ion Stratan: Poezia sa este
ontologie, ontologia sa este poezie. Chiar soarta i-a venit în ajutor, făcând să coincidă destinul său
artistic cu destinul lumesc: nu doar pe hârtia cărţilor a fost Vieru un tribun
al basarabenilor, ci vocea lui s-a făcut auzită din ipostaze publice pe care
poetul le-a valorificat prompt (a fost redactor, promotor al scrisului cu
caractere latine, autorul unui manual pentru preşcolari, scriitor premiat şi
studiat în universităţi, om politic, formator de opinie, personalitate
culturală recunoscută).
Succesul literar al lui Grigre Vieru s-a datorat tocmai acelei empatii
dintre poet şi comunitate. Ca şi Corneliu Vadim Tudor sau Adrian Păunescu,
Vieru s-a bucurat de publicul său, a scris pentru el şi a făcut-o cu uşurinţă
şi firesc. La conferinţe, recitaluri, cenacluri şi lansări de carte,
ascultătorii au vrut să audă de la tribună acele realităţi dureroase ale
separării de patria-mamă, ale cenzurării limbii române, ale suferinţei istorice
răsfrânte în destinul personal. De aceea şi Mama a devenit o expresie a
idealului: mama însumează istoria, graiul strămoşesc, rezistenţa în faţa
deznaţionalizării, valorizarea fiinţei. Suflet al neamului, Mama-divinitate
poartă toate suferinţele lumii ca Isus crucea: Ba un război, ba n-a plouat, / Ba lunecă la vale-un sat (...)./ Printre
cei pierduţi în război/ Socotiţi şi pe mama (A murit o ţărancă).
Tot astfel şi Poetul, validat artistic de Limba română, prin miile de glasuri
ale vorbitorilor ei autentici: Mai bun
noroc şi-avere/ Mai mare eu nu am,/ Decât în suflet graiul/ Acestui paşnic neam
(Graiul).
Limba, familia şi natura se împletesc pentru Grigore Vieru într-o
consubstanţialitate originară. Omul se contopea în Mioriţa cu cosmosul:
la Vieru, între individual şi universal se află socialul, cu rol de liant: Numai pe obrazul mamei/ Mă lipesc aşa/ Ca de
ploaie (...)./ Cu ploaia/ Aş putea să-mi cânt plaiul,/ De mi-ar seca mie graiul
(Aer verde, matern). Observăm, cu acest prilej, eforturile conştiente de
modernizare a expresiei lirice, poetul lăsându-se influenţat de Nichita
Stănescu, cu care totuşi are prea puţine în comun ca viziune artistică şi
simţire poetică. Asocieri înnoitoare, termeni abstracţi, metafore derutante,
notaţii aparent disparate – toate reflectă dorinţa lui Grigore Vieru de a nu
cădea în manierism, de a-şi îmbogăţi mijloacele artistice. Totuşi, adevărata sa
vocaţie rămâne poezia clasică în formă, evocatoare a sonorităţilor populare şi
compunând tabloul unei lumi arhaice. Experienţele sunt uneori izbutite, alteori
ratate, veritabile exerciţii poetice prin care autorul explorează teritorii
necunoscute.
Viaţa şi opera lui Grigore Vieru scriu un destin de excepţie. Când nu se
dedică agitaţiei diurne, poetul se lasă vizitat, în singurătatea cvasi eminesciană
a nopţilor, numai de doamna sa/ Numită
poezie, deschizând larg calea spre fascinaţia orizonturilor ideale.
Bibliografie:
Grigore Vieru, Rugăciune pentru mama, Craiova, Editura
Scrisul Românesc, 1994
Grigore Vieru, Rădăcina de foc, Bucureşti, Editura
Univers, 1988
http://www.poeziile.com
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu