Grigore Vieru, poetul românilor de pretutindeni

Diaconu Dănuț- Cristin, gradul didactic I,
Școala Gimnazială Scorțeni, jud. Bacău

Grigore Vieru a fost întotdeauna un talent unic, datorită căruia cuvântul şi-a păstrat nobleţea. Unii îl considerau demodat, alţii, cel mai mare poet al basarabenilor şi una dintre cele mai importante voci ale literaturii române contemporane. Poeziile sale nu au lăsat pe nimeni indiferent şi au emoţionat mereu mii de inimi.
Cine doreşte să afle ce au păţit românii din Basarabia în perioada în care s-au aflat sub stăpânire sovietică trebuie să citească studii de istorie. Cine doreşte însă să afle ce au simţit românii din Basarabia în aceeaşi perioadă trebuie să citească poezia lui Grigore Vieru.
În tradiţia lui Eminescu, deşi n-are, nici pe departe, aceeaşi anvergură ca poet, Grigore Vieru s-a situat de la început în centrul vieţii afective a comunităţii lui etnice, dovedind un remarcabil simţ al esenţialului. Fragil, copilăros, cu vocea zugrumată de un început de plâns, el îşi afirmă totuşi în poezie o atitudine de bărbat, care nu-şi pierde timpul cu fleacuri. Chiar şi poeziile lui cele mai tandru-jucăuşe sună ca un imn:  “Vârful cel mai ridicat/ E-al ierbii creştet./ Nimeni încă n-a zburat/ Mai sus de iarbă,// Peste vârful înverzit/ Prin care, tainic,/ Urcă laptele-ndulcit/ Şi sfânt al vacii.// Cum să-nvingi? De ce să-nvingi/ Străbunul are/ Alba rouă pe ferigi:/ Pe tine, mamă!” (Iarba). 
Limba română este folosită în poezia lui Grigore Vieru cu mare grijă, ca apa în timp de secetă. Poetul se şi joacă uneori, dar nu cu cuvintele. Această seriozitate de artist a făcut o puternică impresie în România, în anii ’80, când au apărut în sfârşit, şi la Bucureşti, selecţii din poezia lui: Izvorul şi clipa, 1981, cele unsprezece poeme din Constelaţia lirei, antologia poeţilor din R.S.S. Moldovenească, 1987, Rădăcina de foc, 1988 etc. Publicul era sătul de poezia-butaforie, fabricată în cantităţi industriale în scopuri propagandistice, dar şi de jocul de-a poezia, inteligent, dar şi cam infantil, practicat de o mulţime de studenţi şi foşti studenţi de la Litere care credeau că astfel sfidează regimul. Sentimentalismul răscolitor din cărţile poetului de dincolo de Prut, modul firesc în care poezia sa făcea atingere cu folclorul şi, mai ales, gravitatea cu care era folosită limba română creau impresia redescoperirii adevăratei poezii. 
Emoţia trăită de cititori era intensificată de gândul că mesajul în limba română venea dintr-un fragment din România pierdut în împrejurările celui de-al doilea război mondial şi supus decenii la rând unei rusificări forţate. Evidenţa faptului că limba română supravieţuise acolo, prin forţe proprii, fără nici un sprijin din partea ţării-mamă, îi înduioşa pe mulţi până la lacrimi. 
În 1984 poetul își adună cele mai frumoase poezii și cântece, medalioane, secvențe publicistice țn volumul “Scrieri alese”, prefatat de cel mai de seama critic și istoric literar al Basarabiei, Mihai Cimpoi. Versurile noi pe care poetul le-a inclus în “Scrieri alese” (Ascultați, măi copii, Floarea soarelui, Despre fericire) au în majoritatea lor un caracter social. De aici încolo, artistul, obligat de condițiile social-politice, devine un poet tribun. Într-un interviu el marturisește: „Eu sunt un poet liric, chiar tragic, prăpăstios. Abia astept ca lucrurile să se reașeze în matca lor, pentru a reveni, la chemarea mea firească, la poezia liriă“. Apare un studiu semnat de Mihail Dolgan, “Creația lui Grigore Vieru în scoală”.

Cu ocazia implinirii a 50 de ani de existență, Grigore Vieru a dorit să facă, în 1985, un spectacol literar-muzical la Palatul Octombrie (azi "Palatul National"), însa evenimentul a fost interzis din ordine de la cel mai înalt nivel.
 Trei ani mai tarziu, în săptămânalul "Literatura și Arta", a aparut primul text poetic postbelic tiparit in Basarabia cu litere latine, semnat de Grigore Vieru. I se acorda cea mai prestigioasă distincție internațională în domeniul literaturii pentru copii: Diploma de Onoare Andersen.
În 1989 a fost votat deputat al poporului. Dupa 1990, adunând în jurul sau pe cei mai populari interpreți și compozitori de muzică ușoara din Basarabia, poetul a întreprins un turneu de succes în Moldova de peste Prut. Grigore Vieru a devenit membru de Onoare al Academiei Române în 1990 și membru corespondent în 1993.
După Revoluția din 1989, în România i-au fost publicate mai multe carți între care "Hristos nu are nici o vina!" (1991), "Curațirea fântanii" (1993), "Rugaciune pentru mama" (1994), "Izbăvirea" (1999), volumul antologic "Cartea Vieții Mele" (2002). La Electrecord, București, în 1992, a aparut discul de cântece "Rasai", realizat împreuna cu Doina și Ion Aldea-Teodorovici, pe care apare celebra melodie închinată lui Mihai Eminescu.
Culegeri din lirica și poezia sa pentru copii au aparut, de-a lungul anilor, în Frațta, Rusia, Ucraina, Letonia, Lituania, Estonia, Georgia, Armenia, Macedonia, Bulgaria, Bielarus, Tadjikistan, Azerbaidjan, Kargazstan și în alte țări.
În poezia „Scrisoare din Basarabia”, poetul se face purtătorul de cuvânt al unei întregi şi dezrădăcinate generaţii, care a trebuit să audă istoria repovestită şi inventată:
„În vremea putredă şi goală / Pe mine, frate, cum să-ţi spun,
Pe mine m-au minţit la şcoală / Că-mi eşti duşman, nu frate bun.”
„Dacă visul unora a fost sau este să ajungă în Cosmos, eu viaţa intreagă am visat să trec Prutul.”
Spunea poetul. Păcat că vocea sa nu s-a făcut mai bine auzită. Totuşi, cred că asistăm deja la un paradox: unele voci se aud mai tare şi mai clar după ce sursa dispare în eternitate:
„Din Basarabia vă scriu, / Dulci fraţi de dincolo de Prut.
Vă scriu cum pot şi prea târziu, / Mi-e dor de voi si vă sărut.”
Grigore Vieru îşi imaginează că o carte a lui Eminescu ar fi ultima din care ar citi înaintea morţii. Un testament sfânt, care trebuie transmis mai departe, din generaţie în generaţie.
„ Lui Mihai Eminescu” :
„S-o lăsaţi aşa deschisă, / Ca băiatul meu ori fata
Să citească mai departe / Ce n-a reuşit nici tata.”
Dacă cei care urmează nu-l vor mai dori pe Eminescu drept far călăuzitor al limbii române, 
„Ci să nu închideţi cartea / Ca pe recile-mi pleoape.
Aşezaţi-mi-o ca pernă / Cu toţi codrii ei în zbucium.”
Grigore Vieru este solarul îndurerat printre sumbrii condeieri ai acestui spaţiu românesc. Un simbol al acestei bucăţi de pământ, Basarabia, şi al întregii pătimiri româneşti. De fapt, poetul Grigore Vieru nu ar trebui deplâns pentru tragedia care i-a fost scrisă, pentru că viaţa întreagă a ştiut să şi-o prefacă-n cânt pentru copii şi s-o preschimbe-n piatră de căpătâi pentru secole de români care vor urma. Şi-a înveşnicit trecerea prin această lume, lăsându-ne moştenire expresia unei sensibilităţi, dintre cele mai pure, pentru elementele originare ale fiinţei noastre, întâi de toate omeneşti: mamă, patrie, grai, stea, lacrimă. Nu ar trebui să-i regretăm, în fond, nici lipsa conştiinţei din ultimele clipe de viaţă, pentru că este vorba totuşi de o fiinţă artistică împlinită, trăind prematur şi ultima simţire, moartea, într-un mod absolut personal şi plin de vitalitate (de fapt, un poet adevărat este cel care, oricât de tânăr ar muri sau indiferent de temperamentul pe care-l are, reuşeşte să scrie şi despre moarte): „Nu am, moarte, cu tine nimic, / Eu nici măcar nu te urăsc...”. Aşa că nici versurile din urmă nu au rămas nescrise. Pe bună dreptate, despre eternizarea estetică a poetului ar trebui să vorbim, care s-a produs într-o singură viaţă de om, discuţii care depăşesc ocazionarea frustrantă (pentru critici) şi plină de regrete a trecerii în nefiinţă a poetului.

Bibliografie:
·         Grigore Vieru. Taina care mă apără, Iași, Ed. Princeps Edit. 2008.
·         https://ro.wikipedia.org/wiki/Grigore_Vieru


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu