Portativele sentimentelor liricii lui Grigore Vieru în simfonia românească

Amariei Mihaela, profesor limba și literatura română, grdul didactic I
Liceul Tehnologic ,,Arhimandrit Chiriac Nicolau”
Localitatea Vînători-Neamţ, județul Neamț, România


Se ştie faptul că muzica nu are hotare, limite sau asemănare şi că ea a atins întotdeauna coardele inimii fiecărui ascultător. Prin prisma melodioasă a deosebitei limbi române, Grigore Vieru a reușit să ilustreze cele mai distinse idealuri ale spiritualității neamului românesc. Asemenea unui satelit al ,,Luceafărului”, Grigore Vieru va rămâne un poet model în cultura română. El este „doină”, „sămânţă”, „sunet”, „duminică”, „ploaie”, este cel mai îndreptăţit de a putea săruta acest sfânt pământ românesc. Poeziile lui sunt ușor memorabile și se fixează în conștiința oricui. Inimile fiecăruia dintre noi tresar, atunci când auzim vreun vers al poetului, deoarece acestea sunt înarmate cu cele mai deosebite mărci stilistice, conținând un amalgam întreg de pasiuni patriotice, de nuanţe muzicale panteiste, idilice, pline de religiozitate, care adunându-se la unison, te doboară și îți prefac inima și sufletul, te transfigurează, te înalţă spiritual. Meditând şi lăsând să-ţi pătrundă în toată fiinţa duioşia versului lui Grigore Vieru, ţi se deschid ochii împreună cu treaza conștiință și adorația față de neam, de plai, de mamă, de frate și de bună credinţă, cum doar poetul a cunoscut-o. Şi ca într-un basm, pe nevăzutele coarde sensibile ale sufletului se proiectează portative de lumină care înscriu notele muzicale ale liricii poetului basarabean, unele cu tonalităţi blânde, altele severe, altele … divine, creând o adevărată simfonie a Neamului şi Sufletului românesc. Te împărtăţeşti din nefiinţa lor, făcând un salt uriaş în istorie pentru a-ţi îmbrăţişa strămoşii şi a deveni o infimă părticică a românescului universal colţ de rai. Apoi trezit de tonalităţile dramatice revii în faţa versurilor purtând încă în vene fiorul sângelui neamului căruia îi aparţii.
Versul şi cântecul, activitatea sa literară, politică, educativă, a făcut din Grigore Vieru, una dintre cele mai puternice personalităţi, „un om al naţiei lui” după cum îl numeşte Eugen Simion. Grigore Vieru (1935-2009) s-a afirmat ca unul dintre cei mai talentaţi poeţi din Republica Moldova. Volumele sale: „Versuri” (1965), „Numele tău” (1968), „Aproape” (1974), „Fiindcă iubesc” (1980), „Taina care mă apără” (1983), „Cel care sunt” (1987) au constituit adevărate capodopere în literatura română. Cărţile lui Grigore Vieru dedicate celor mici: “Alarma “ (1957), “Muzicuţe” (1958), “La fereastra cu minuni “ (1960), “Făt-Frumos – curcubeul” şi “Bună ziua, fulgilor!” (1961), ”Poezii de seama voastră” (1967), “Trei iezi”, “Abecedarul” (1970), “Albinuţa” (1980) sunt adevărate ferestre deschise spre minunea graiului matern. Volumele de versuri: “Versuri” (1965), “Numele tău” (1968), “Un verde ne vede” (1976), „Taina care mă apără“ (1983), „Cel care sunt” (1987), „Fiindcă iubesc” (1980), „Steaua de vineri” (1987), „Rădăcina de foc” (1988), „Hristos nu are nici o vină” (1991), „Rugăciune pentru mama” (1994), „Strigat-am către tine” (1999), volume antologice: “Scrieri alese”, “Acum şi în veac” (patru ediţii: 1997, 1999, 2000, 2001) ş. a., fac trecerea către un sciitor matur, un poet important al generaţiei ’60 de dincolo de Prut, crescut într-o istorie imposibilă, un poet care şi-a asumat şi a devenit ,, un poet cu lacrima în vers, după cum însuşi mărturisea.
Discursul poetic al lui Grigore Vieru are multiple valenţe educative, indiferent de vârsta căreia i se adresează, pe motivul că integrează domeniul emoţional într-o perspectivă cognitivistă. De aceea lectura, odată începută, rămâne o provocare permanentă. Mesajul versurilor este unul emoţional, e ,,cântec”, ,, auzire”, ,,muzică”, prin crearea, de către poet, a unui mediu plăcut şi stimulativ, situat dincolo de cogniţie, care poate fi perceput ca o alfabetizare emoţională ce urmează alte reguli decât cele ale alfabetului literal. Se poate vorbi şi de o alfabetizare axiologică în creaţia vierieană: mama-copilul, copilul-mama, familia, patria, limba română, religia (credinţa, nădejdea, dragostea), arhetipul (binele, adevărul, frumosul), libertatea, dreptatea, echilibrul , toleranţa, iertarea, empatia, intuiţia… Acest alfabet constituie cheia prin care cititorul pătrunde mesajul educaţional ce conturează o nouă paradigmă educaţională, cu puternică încărcătură formativă, care priveşte înspre un model deschis către toate resursele inteligenţelor multiple: verbală-lingvistică, logică-matematică, vizuală-spaţială, corporală- kinestezică, muzicală-ritmică, interpersonală, intrapersonală, naturalistă. Grigore Vieru a fost, aşadar, un vizionar.
Aceste „valori matriciale” întemeietoare, cum le supranumeşte cercetătoarea creaţiei vieriene Ana Bantoş în eseul „ Simplitatea lui Grigore Vieru”, sunt premisele axiale ale însăşi devenirii noastre ontologice, în accepţie heideggeriană: „În fond, poetul Grigore Vieru exprimă vocea interioară a poporului său, voce care, pe un segment de timp, în anii postbelici, a avut un diapazon redus. Iată de ce Grigore Vieru e tentat să creeze un univers primar, având la bază sufletul popular (s. n.), prin intermediul căruia va releva conştiinţa de sine, precum şi un anumit sentiment al solidarităţii umane, axat pe valorile simple ale vieţii”. Simplitatea, fireşte, e doar aparentă, mai bine zis, ea este esenţializată până la adânci reverberaţii: „Izvoare – / Limpezi zăvoare! / Sufletul mamei / De voi străjuit. // Izvoare – / Săbii sub floare! / Joc vă ajunge / Pe-al vostru pământ” („Izvoare”). Intuiţiile, tălmăcirile panteiste şi predicţiile poetice sunt de natură orfică, precum observa (printre primii!), confratele său generaţionist, poetul şi dramaturgul Marin Sorescu în prefaţa la volumul Izvorul şi Clipa (încă la 1981!) apărut într-una din cele mai solicitate colecţii de poezie românească – Cele mai frumoase poezii: „Este Grigore Vieru discipol al lui Orfeu, care, ca şi miticul maestru nu-şi poate refuza vocaţia de-a privi în urmă? Măcar odată, cu tot adâncul din ochi, măcar o viaţă, cu toată viaţa din viaţă? Temele obsedate ale poetului (…) sunt obârşiile de toate felurile: izvoarele, tradiţia populară şi cea clasică, limba în care te exprimi (,, Şi doar în limba ta / Poţi râde singur / Şi doar în limba ta / Te poţi opri din plâns”), casa, pământul. Simbolul central (fiind) mama…”. Subliniind proprietatea poeziei vieriene „de a fi punte unică – un curcubeu de aur suspendat între două veşnicii”,  Marin Sorescu a consacrat, de fapt, organic şi definitiv creaţia lui Grigore Vieru în peisajul liricii româneşti contemporane: „în peisajul cam sofisticat al liricii contemporane, uneori prea compusă şi prea cerebrală, versul său ţâşneşte în lumină, proaspăt, cu forţă de gheizer”. Astăzi, la trecerea timpului, am îndrăzni doar să nuanţăm definiţia soresciană Un discipol al lui Orfeu, reluată, de altfel, şi drept titlu de volum omagial la cei 70 de ani ai poetului, şi să spunem că Grigore Vieru a fost, şi va rămâne, în lirica modernă ca unul din cei mai inspiraţi discipoli ai legendarului Orfeu!
Grigore Vieru a fost nu numai un poet cântăreţ al plaiului natal şi al chipului blând al mamei, el a fost şi un militant pentru cauza neamului, pentru Limba Română, pentru alfabetul latin, pentru  cultura românească şi pentru tot ce ţinea de spiritul  naţiei. Se ştie cât de mult a luptat pentru valorificarea tradiţiilor româneşti pentru  recunoaşterea drepturilor românilor basarabeni şi pentru Unirea  cu Patria Mumă.
Aceasta a recunoscut-o nu numai în scris, nu numai în nenumăratele articole şi poezii, dar ori de câte ori a avut prilejul şi-a manifestat convingerile. Şi nu de puţine ori a avut de îndurat pentru aceste idealuri. Se ştie că poetul e un tribun, un militant pentru cauza celor mulţi, el este Vocea care, de multe ori strigă şi propovăduieşte în deşert, dar o face, adeseori cu preţul libertăţii şi, poate, al vieţii sale.  Nu sunt cuvinte goale versurile patriotice prin care Grigore Vieru îşi manifesta dragostea de neam, de Patrie, de Limbă, de istorie. El îşi afirmă aceste convingeri proprii în Poezia: Sunt: Sunt pomul cel cu mere roşii, / În vîrf se leagănă luceferi. / De trunchi se scarpină leproşii, / Hulind pe oamenii cei teferi. // Sunt floarea cea în chip de liră, / Născută într-o vreme crudă. / Căznitul suflet o admiră, / Beţivul peste ea se udă.//Sunt cartea cea cu pagini sfinte. / Pe faţă preoţi o sărută. / Pe spate scîrnave cuvinte / Înşiră golănimea brută. / Sunt o albină truditoare / "Fardată" cu polenul Lunii. / Mă ponegresc mereu laidacii / Rujaţi cu roşul Uniunii. / Sunt, poate, însuşi viitorul / Poporului cu chip de salce.  / Pe care-l mai învaţă chiorul / Pe unde şi-n ce fel să calce. // Sunt cel ce vrea să cînte-n Piaţă / A Libertăţii dulci prescură. / Pe spate cu-n baston de gumă, / Cu un căluş cazon în gură. // Sunt pata cea de sînge, zisă / Republica Moldovenească, / Ce-n loc să frigă ucigaşul / Încearcă veşnic să-i zîmbească. //Sunt dorul care zboară peste / Zăgaz şi apă înspumată. / Un fel de tristă libertate / Cu lacrimi mari încoronată. // Sunt Prutul singur şi istoric, / Ghimpată sîrmă îl răneşte. / Îl suge de-o vecie marea, / El de-o vecie izvorăşte. // Sunt doina, taina ei, pe care /  Nu poţi s-o-năbuşi, nici s-o sperii, / Chiar dac-ar fi acoperită / Cu-o mie una de Siberii.”
Puţini au fost liderii spirituali, cărora să le încredinţeze poporul toate durerile sale şi Grigore Vieru a fost unul dintre ei. Acest „poet cu lira-n lacrimi”, după fericita expresie a academicianului Eugen Simion, a ştiut să-şi mângâie neamul, să-l îndrepte, dar şi să-l înalţe în poeme de o imensă blândeţe şi înţelegere, precum remarcă acelaşi Eugen Simion: „Chiar şi atunci când poartă o sabie în mână, sabia lui este de miresme”. Prin afirmaţia poetului: “Ştiu toate doinele” – el îşi defineşte dragostea pentru datină, tradiţie, folclor, arta nemuritoare transmisă din gură în gură, cântecul plâns al strămoşilor, doina, balada cea tânguită de haiduci, de eroi populari, de viteji ori de ţăranii simpli care îşi alinau dorul cu aceste nestemate folclorice. Cert este că poetul poate scrie pe orice, chiar şi pe boltă, chiar şi pe valuri, chiar şi pe frunze, chiar şi pe “mirosul magic de brad” care-l răzbeşte.
 În poezia de dragoste a lui Grigore Vieru,tot ce atinge iubita devine dor, tot ce atinge iubita devine lumină, tot ce atinge iubita devine goană întru cântec de leagăn. Poezia de iubire a lui Vieru are o caracteristică aparte faţă de poezia iubirii de astăzi. Dincolo de substanţa şi energia versului pe care poetul le aduce la vedere, ea comportă un soi de muzicalitate. Este ceea ce Nicolae Manolescu, într-un studiu din România literară, numeşte oralitate: „O bună parte din lirica lui e menită rostirii, având cantabilitate şi o mare inocenţă sentimentală”..Muzicalitatea vine atunci când îndrăgostitul, cel care iubeşte cu toată fiinţa, vede în jur iubita de sărbătoare, iubita de împlinire în joc. Ludicul iubirii, în poezia lui Vieru comportă sentimentul perechii potrivite, în paşii cărora se eliberează graţia, armonia şi gingăşia. Poemele de iubire ale lui Grigore Vieru au devenit treptat şlagăre printre tinerii îndrăgostiţi. Faptul că mulţi dintre tinerii basarabeni fac declaraţii de dragoste pe versuri şi cântece de Grigore Vieru ne arată încă o dată că avem de-a face cu un poet total dăruit cauzei iubirii. De altfel, îndrăgostit de muzică, poetul şi-a oferit multe din creaţiile sale unor compozitori şi cântăreţi talentaţi, şi împreună au lansat adevărate imnuri, şlagăre …, cum vreţi să le numiţi, înbălsămând sufletele tuturor celor însetaţi de frumos.
Bucurându-se de o neîntrecută popularitate, omnivalentă şi rezistentă în coordonatele sale esenţiale, opera lui Grigore Vieru, poet singular în tot spaţiul românesc şi adevărat pedagog al Neamului său, acumulează astăzi noi valenţe sintetizând atât naţionalul, cât şi europeanul şi universalul. Creaţia poetului, în totalitatea sa, oferă o gamă infinită de interpretări, după cum infinite sunt notele şi tonalităţile muzicale din versurilor sale. Poezia, cântecele, cărţile şi însuşi numele lui Grigore Vieru îşi reclamă noile valenţe ale neuitării, locul hărăzit de Dumnezeu în simfonia românescă.

Bibliografie:

·         Grigore Vieru, Acum şi în veac. Poeme, cântece, confesiuni, Ediţia a VIII-a, Editura „Litera Internaţional”, Bucureşti, 2004;
·         Grigore Vieru, Cele mai frumoase poezii, Editura Jurnalul, Bucureşti, 2009;
·         Ana Bantoş, Simplitatea lui Gr. Vieru, în revista Limba Română, nr. 1-4 (163-166), 2009;
·         F. Băileşteanu, Grigore Vieru. Omul şi Poetul, Editura Iriana, Bucureşti, 2005;
·         E.Simion, Scriitori români de azi, vol.III, Editura David-Litera, Chişinău, 1997;
·         M. Sorescu, Gr. Vieru şi lirica esenţelor, prefaţă la Izvorul şi Clipa, Ed. Albatros, Bucureşti, 1981;
·         Nicolae Manolescu, Mamă tu eşti patria mea!, Săptămânalul România literară, 2 februarie 1989.

·         Alex Ştefănescu, Grigore Vieru, în volumul colectiv Grigore Vieru, Poetul, Col. Academica, vol. VI, Editura Ştiinţa, Chişinău, 2010.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu