De ce trebuie să ne spovedim?

preluat de pe blogul Sfânta Taină a Spovedaniei pe înţelesul tuturor

Omul este prin fire o fiinţă sociabilă, deci nu poate trăi singur. Tot aşa de adevărat este faptul că omul neputând trăi singur, nu poate să stea fără să comunice cu cineva şi, mai ales, să se deschidă sufleteşte aproapelui său, să-i spună păsurile sale. Parcă simţi o uşurare şi-o descărcare când găseşti pe cineva de încredere şi i te destăinuieşti. Durerile şi rănile mele sufleteşti i le spun lui, el le primeşte şi mă compătimeşte. În acel moment, datorită compătimirii şi iubirii persoanei căreia m-am destăinuit, simt o mare linişte şi bucurie, simt că cineva mă mai iubeşte, că nu am fost părăsit definitiv; simt o revigorare sufletească. Este mare lucru ca în viaţa noastră, să ajungem „să ne bucurăm cu cei ce se bucură şi să ne întristăm cu cei ce se întristează” (Romani 12, 15). Atunci când vedem pe cineva că suferă, să intrăm în dialog cu el, să-l întărim prin vorbe bune, să-i luăm, cu alte cuvinte, din durerea lui, şi să ne-o însuşim noi. Comunicarea, dialogul sunt absolut necesare. Dar mai mult decât acestea este mărturisirea în faţa duhovnicului. Te destăinui în faţa prietenului, îi spui tot ce ai pe suflet, îl doare şi pe el, dacă ţine la tine; îţi dă, eventual, un sfat sau, mai mult, se roagă pentru tine. Insă, un prieten, oricât de apropiat ar fi, altceva nu are ce să-ţi mai ofere, nu are cu ce să te mai ajute. Până aici merge afectivitatea umană. Dar Dumnezeu, prin mila Sa faţă de oameni, ne-a dăruit un mare ajutor: Sfintele Taine şi în special, Taina Sfintei Spovedanii. La această Sfântă Taină, credinciosul, în afară de faptul că s-a destăinuit duhovnicului de tot ce are el mai intim, primeşte în plus de la duhovnic dezlegarea şi iertarea de acele păcate şi mai ales primeşte o mare putere de a învinge mai departe greutăţile vieţii. Primeşte energia harului Duhului Sfânt prin punerea mâinilor preotului. Numai preotul are această imensă putere de a dezlega de păcate şi de a împărtăşi harul Duhului Sfânt ca întăritor în viata noastră.

Fără preot şi puterea lui sfinţitoare nu putem trăi o viaţă creştină sau, dacă o trăim, suntem ofiliţi duhovniceşte; trăim inconştienţi, în irealitate şi neadevăr. Mântuitorul a spus „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”. Altă cale şi adevăr nu există decât în Biserica Sa.

Puterea de a lega şi a dezlega, Mântuitorul a dat-o numai Sfinţilor Apostoli şi aceştia la rândul lor episcopilor şi preoţilor prin hirotonie, prin punerea mâinilor pe cap: „Oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în ceruri şi oricâte veţi dezlega pe pământ vor fi dezlegate şi în ceruri” (Mt. 18, 18; Ioan 20, 23).

Deci puterea de dezlegare a păcatelor o primim numai aici pe pământ şi numai de la preoţi. Cel mai groaznic lucru este ca cineva să moară nespovedit, nedezlegat de păcate. Dincolo de mormânt nu-l mai poate dezlega nimeni „nici chiar îngerii”. De aceea trebuie să ne spovedim, să ne descărcăm sufleteşte, să alungăm tot ce este negativ în fiinţa noastră umană. Să primim dezlegare şi iertare de toate păcatele şi relele ce le-am făcut în viaţă. Să primim pe Duhul Sfânt, Cel care ne va călăuzi în viaţa de dincolo.

Tineretea si provocarile lumii contemporane

articol preluat din Revista OrthoGraffiti

“TINERII SUNT FRUMOŞI, EU NU MĂ POT SUPĂRA PE EI. E IMATUR SĂ TE SUPERI PE TINERI”, INTERVIU CU PĂRINTELE SAVATIE BAȘTOVOI

Tinerii sunt frumoşi, eu nu mă pot supăra pe ei. E imatur să te superi pe tineri. Interviu cu părintele Savatie Baștovoi, călugăr, scriitor, publicist, editor, blogger.

Tinereţea este pentru noi toţi vârsta întrebărilor existenţiale, a definitivării personalităţii, a declarării independenţei faţă de părinţi, a începerii asumării responsabilităţilor specifice adulţilor. O vârstă a bucuriei, dar şi a răzvrătirilor, a viselor şi a planurilor de viaţă, dar şi a fricii în faţa existenţei şi a neprevăzutului. Este perioada teribilismelor sau a cuminţeniei timide. Deseori, în această etapă a vieţii noastre, ne simţim neînţeleşi, frustraţi; alteori, dureri, întrebări, căutări ies la iveală cu o forţă teribilă. Uneori am vrea să vorbim, să întrebăm, să ne spunem temerile, speranţele, îndoielile, problemele, dar nu avem cu cine.

Am adunat de la tinerii noştri, din diferite licee ale ţării, o serie amplă de întrebări, pe care ei le-au pus cu sinceritate şi spontan, dezvăluind uneori dincolo de cuvinte, complexitatea şi forţa lumii lor interioare.

Părinte Savatie, ca om care aţi trăit la modul total tinereţea, cu turbulenţele ei interioare, sufleteşti, existenţiale, căutând fără echivoc un răspuns la ele, cu o sinceritate chirurgicală, vă rugăm să aveţi amabilitatea de a ne răspunde la o parte dintre aceste întrebări:

• Îi pasă cuiva de tinereţea noastră?

N-aş zice că le pasă, dar că au nevoie de ea, da. Tinereţea e o marfă. Astăzi se exploatează la maxim tinereţea. Puterea, frumuseţea, energia au devenit o marfă care se vinde. Se vinde mult şi ieftin. Tânărul sau tânăra care nu e de vânzare e un erou. A nu fi de vânzare nu înseamnă doar a nu te prostitua moral şi fizic, dar mai înseamnă şi să nu devii un consumator al fleacurilor pe care ţi le vinde lumea. Felul în care te îmbraci, muzica pe care o asculţi, felul în care comunici te defineşte ca om sau ca marfă. Dacă eşti om, oamenilor le pasă de tine, iar dacă eşti marfă, te vând şi te cumpără.

• Cine ne apără pe noi de rău în lumea asta? Există undeva un loc unde să mă simt mereu ocrotit şi în siguranţă, aşa cum am fost în pântecele mamei mele?

Numai în Dumnezeu omul este în deplină apărare şi pace. Altminteri, nici pe pământ, nici în cer, nu există un loc în care omul să se simtă bine. Sunt două stări care te apropie de Dumnezeu: când ierţi şi când eşti iertat.

• De ce copiii aleg să se închidă în ei şi le e frică să spună ce gândesc?

Din cauză că au trăit experienţa de a nu fi înţeleşi. În momentul în care omul se simte neînţeles, el trăieşte cea mai mare dramă umană. Omul neînţeles îşi pierde curajul, avântul, viaţa, cu alte cuvinte, se usucă. Închiderea în sine a copilului neînţeles este o pregustare a morţii. Numai în Duhul Sfânt oamenii se pot înţelege unul pe altul. Atunci nu mai e nevoie de cuvinte, atunci gândurile străbat singure în afară, îndeobşte toată făptura devine ca un gând, un gând care spune „te iubesc”.

• Mă enervez uşor, îmi vine să mă răzbun. Simt în mine o forţă care ar face praf totul. Cum să mă liniştesc?

Să te gândeşti că eşti prost. Niciodată omul nu e mai prost decât atunci când se enervează. O ştiu din experienţă.

• Sinuciderea este dureroasă?

Nu există nimic mai dureros în tot Universul.

• Aseară am vărsat în toaletă sticla de tărie a lui tata. M-a certat cumplit, întrebându-mă de ce mă bag în viaţa lui, că el m-a făcut pe mine, nu eu pe el. Cum să mă port cu el? Ce să fac?

Nu e bine să-i dai lecţii tatii. Chiar şi atunci când îi verşi sticla de tărie. Dragostea acoperă mulţime de păcate.

• Cât mă ajută psihologul şi cât duhovnicul?

Nu te ajută nici unul, nici altul, dacă n-au dragoste.

• Cum aduci înapoi în biserică pe un om smintit de un preot?

Şi eu am smintit pe multă lume şi nu ştiu cum să-i aduc înapoi.

• Care este motivul pentru care tinerii au un sentiment de respingere atunci când aud cuvinte care le condamnă patimile sau obiceiurile proaste?

Prostia, care e soră bună cu mândria. Mai este şi educaţia inversă pe care o primesc din toate părţile. Tânărul e cea mai vulnerabilă fiinţă. Pe cât se crede de liber, de curajos, de nonconformist, pe atât e de condus de prejudecăţile şi modelele timpului. Prin ce se deosebeşte tinereţea de maturitate? Prin faptul că tânărul face ce crede, iar maturul crede ce face. E mare diferenţă între a face deoarece crezi şi a crede deoarece faci. Experienţa e cea mai mare agoniseală a omului, căci nu există experienţă în afara durerii şi a dragostei. Tinerii sunt frumoşi, eu nu mă pot supăra pe ei. E imatur să te superi pe tineri.

• Cum devine mersul la biserică firesc, fără a-l simţi ca pe o obligaţie?

Când Îl cunoşti pe Dumnezeu, când Îi poţi vorbi şi Îl poţi auzi.

• Mulțumim, părinte!