Învăţământul românesc în timpul domnitorului Constantin Brâncoveanu



Învăţământul românesc în timpul domnitorului Constantin Brâncoveanu 1688 – 1714

Prof. pr. Botezatu Liviu
Liceul cu Program Sportiv Botoşani


La sfârşitul secolului al XVII-lea şi în primele decenii ale secolului al XVIII-lea, istoria românilor a fost dominată de puternica personalitate a voievodului Ţării Româneşti, Constantin Brâncoveanu. Prin educaţia şi formaţia sa politică, la care au contribuit unchii săi Mihail, dar mai ales, Constantin Cantacuzino, Constantin Vodă Brâncoveanu a trăit din plin conştiinţa unităţii poporului român, indivizibil în întreg spaţiul Daciei de odinioară. El nu a deosebit pe românii din Ţara Românească de cei din Moldova sau din Transilvania şi a căutat, în limitele posibilităţilor, să se ocupe de poporul român în integritatea lui, căutând să menţină semiautonomia Ţării Româneşti, să apere naţionalitatea românilor din Transilvania şi să aibă relaţii cât mai strânse cu domnitorii de la Iaşi.
Menţinerea acestei conştiinţe, a unităţii poporului român, a fost posibilă doar prin Biserică. Amploarea pe care a luat-o dezvoltarea cultului, în toate privinţele, dar în special prin introducerea limbii române în Biserică, a ţinut aproape de sfântul altar populaţia română răspândită pe întreg teritoriul românesc. Viaţa bisericescă în spaţiul locuit de români s-a desfăşurat după vechile „datini“ sau „obiceiuri“, notate în cărţile de cult, cărţi care s-au înmulţit odată cu bisericile şi mănăstirile ridicate.
Ioan Comnen (unul din marii erudiţi greci din secolele XVII-XVIII) spune despre domn ca era „foarte iubitor de învăţătură” şi că a întemeiat „academii şi şcoli în mai multe limbi[1].
În 1688, în Ţara Românească nu exista decât învăţământ elementar. Cea mai veche şcoală era cea de la biserica Sf. Gheorghe Vechi, în primii ani ai secolului al XVIII-lea fiind organizate şi alte şcoli printre care s-a remarcat cea de la mănăstirea Colţea a marelui spătar Mihai Cantacuzino. În 1694 Constantin Brâncoveanu organizează în chiliile de la Sf. Sava „Academia domnească”[2], punând bazele învăţământului superior românesc[3].
Pentru această şcoală superioară, domnitorul a clădit un local nou, a înzestrat acest lăcaş de cultură cu baza materială necesară, cu dascăli plătiţi şi cele necesare traiului: „pentru hrana copiilor care vor învăţa, am socotit domnia mea de am făcut milă din vama de acolo de la Greaca să se dea pre an 500 lei ”[4]. Învăţatul Alexandru Helladius (care studiase mulţi ani la universităţile din Amsterdam, Oxford, Halle, Praga, Altdorf) scrie că în această instituţie se predau învăţături filosofice şi filologice la nivelul unei facultăţi de arte liberale din universităţile apusene şi, deci ea îşi merita numele de Academie.

Programul de studii al Academiei răspundea celor două imperative majore ale epocii: cerinţelor naţionale şi celor ale Orientului creştin.[5] Helladius spune că baza studiului o reprezenta filosofia neoaristotelică în interpretarea lui Teodor Coridaleu[6]. Disciplinele ce se predau erau: logica, istoria, fizica, matematica, retorica, poetica, astronomia, psihologia, metafizica, greaca şi latina, iar mai târziu franceza şi italiana[7].
Deşi cursurile se ţineau în limbile greacă şi latină, ca la orice universitate europeană unde nu se studiau limbile naţionale, în „Rânduiala dascălilor” (1707) se cerea „ca ucenicii să puie în scris ştiinţele lor şi parafraza acestora s-o scrie în limba de obşte”[8], adică în română.
Numărul elevilor era de 150-200[9]. Dintre aceştia nu numai fii de boieri, ci şi feciori ai târgoveţilor, ai clerului, ai „sărăcimii”.
Aici studiau nu numai români, ci şi greci, sârbi, bulgari, albanezi şi chiar ruşi. Prin două hrisoave (din 1707) Constantin Brâncoveanu a adus importante îmbunătăţiri organizării acestei instituţii, în primul hrisov fixând (cu patriarhul Hrisant Nottara) programa de studii[10] iar prin al doilea lărgind considerabil cercul celor ce aveau posibilitatea să se instruiască în această şcoală prin acordarea de burse pentru săraci şi străini[11].
Conform modelului occidental din acea vreme, istoria patriei nu apărea ca obiect în programa de studii. Cu toate acestea, domnul dorea ca elevii să cunoască bine şi istoria patriei. El adună la Hurezi colecţia aproape completă a istoriilor bizantine şi impulsionează şi subvenţionează cercetarea trecutului poporului român. Ioan Comnen este trimis la Athos pentru a cerceta şi a scrie despre sprijinul oferit Sf. Munte de domnii români. Astfel, pe lângă pregătirea teologică, absolvenţii erau pregătiţi şi în istoria naţională[12].
Pe cei mai silitori i-a trimis la universităţi străine. La Padova, Constantin Brâncoveanu a susţinut financiar instruirea lui Gheorghe Hypomena, prestigios învăţat al vremii (doctor în filosofie şi medicină), a lui Gheorghe şi Palade Damian, a lui Panaghiotis Sinopeus, a lui Molaimi Stavros viitorul medic al lui Ştefan Vodă Cantacuzino, a lui Preda Drugănescu, Ioan Hrisoscoleu, Demetrius Procopius Pampieri, Gheorghe Trapezuntul, care o va îngriji pe soţia voievodului martir[13].
La conducerea Academiei, a fost adus vestitul cărturar Sevastos Kyminitis din Trapezunt, apoi Marcos Porfiropulos.
Primul director a fost Sevastos Kyminitis, originar din satul Kimene de lângă Trapezunt, studiase la Constantinopol, unde i-a avut ca profesori pe Alexandru Mavrocordat Exaporitul şi pe Ioan Cariofil. A fost profesor şi director al şcolii la care a studiat,  al Academiei greceşti din Constantinopol, iar după 1682, conducător al unei şcoli din Trapezunt. Din anul 1689 vine în Ţara Românească, unde a fost invitat să preia conducerea şcolii Sfântul Sava din Bucureşti. Aici a predat: filosofia neoaristotelică, fizică, astronomie şi psihologie. În paralel se ocupa cu instrucţia fiilor lui Brâncoveanu.
Era preţuit mult de domnitor, căci „îl punea să şadă mai sus decât toţi boierii”[14]. La Bucureşti a desfăşurat o bogată activitate ştiinţifică şi literară, compunând numeroase opere filozofice şi teologice. A condus şcoala până la anul 1702, când a murit.
Ioan Comnen, renumitul doctor, profesor de ştiinţe fizice şi matematici, cu studii în Italia la Padova. A fost medicul personal al domnitorului Brâncoveanu, iar mai târziu episcop al Distriei (Silitra). Era originar din Lesbos şi studiase la şcoala patriarhală din Constantinopol având ca profesori pe Alexandru Mavrocordat Exaporitul şi Teofil Coridaleu, mari figuri în epocă. Învăţase mai multe limbi şi medicina în Italia.
A tipărit câteva cărţi, dintre care un Proschinitariu al Sfântului Munte, unde sunt amintite daniile domnitorilor români către mănăstirile atonite[15]. După moartea lui Brâncoveanu, s-a călugărit, cu numele Ierotei şi a ajuns mitropolit al Distriei (Silistra).
Alţi profesori: George Maiota,cu studii la Roma şi Veneţia, profesor de limba latină şi predicator al Curţii; Panaiot Sinopeus, cu studii la universităţile din Italia; Gheorghe Ipomeneu, care studiase la Potavia; Gheorghe Trapezundiul, Mitrofan Gregoras, Maxim Peloponesiaanul, Ioan Avramie de la Veneţia unde era parohul bisericii greceşti, adus de Constantin Brâncoveanu şi având şi misiunea de predicator al curţii ş.a.[16]
O contribuţie importantă în procesul de învăţământ al Academiei, a avut-o şi stolnicul Constantin Cantacuzino, cu rol important în mişcarea culturală a vremii, dar şi învăţatul grec Ioan Cariofil, fostul director al şcolii patriarhiceşti din Fanar, care a petrecut mult timp la Bucureşti, unde a şi murit în septembrie 1692, fiind înmormântat în Mănăstirea Radu-Vodă.
Chiar fii domnului, cărora le dăduse o educaţie foarte îngrijită[17] erau cărturari desăvârşiţi, cunoscând la perfecţie limba greacă din care puteau traduce şi în care scriau. Astfel, Ştefan Brâncoveanu tipăreşte, în 1701, Cuvânt panegiric la marele Constantin, în 1702 Cuvânt panegiric la martirul Ştefan, în 1703 Cuvânt panegiric la Adormirea Născătoarei. În 1704, Radu Brâncoveanu scrie în greceşte o Cuvântare la patima cea mântuitoare a Cuvântului, Dumnezeu şi Om şi în 1706 tipăreşte Cuvânt panegiric la Sf. Nicolae. În 1704, Constantin-fiul publică Vieţile paralele ale oamenilor iluştri ale lui Plutarh traduse în greaca modernă[18]. Prefaţa cărţii este semnată de Antim Ivireanul care subliniază că fiul domnului era „învăţat între prea învăţaţi”, „orator şi adânc cugetător”[19].
Toţi aceştia au fost în acelaşi timp şi ajutoare la tipărirea cărţilor greceşti în tipografiile româneşti.
Când patriarhul ecumenic Calinic al II-lea, doreşte înfiinţare şcolii mari din Constantinopol, Constantin Brâncoveanu se oferă să finanţeze o însemnată parte din cheltuielile întreţinerii catedrei de filozofie şi literatură, ceea ce confirmă dragoste şi spiritul său de sacrificiu pentru cultură.
În afară de Academia superioară de la Sfântul Sava, mai funcţionau în Bucureşti încă două şcoli.
Şcoala domnească de „slovenie” de la biserica Sfântul Gheorghe-Vechi, ce exista din secolul al XV-lea, dar reorganizată de Şerban Vodă Cantacuzino. Aici se formau viitorii dieci sau logofeţi domneşti, care, fie scriau documentele în limba slavă, fie le traduceau, pentru nevoile divanului domnesc.
Şcoala de la Colţea, este o şcoală particulară, care a fost înfiinţată de spătarul Mihai Cantacuzino, cunoscut pentru pasiunea sa pentru geografie şi arhitectură. Colţea era o biserică ctitorită de acelaşi spătar. Aici pe lângă cunoştinţe generale se învăţa şi muzica bisericească. Şcoala avea doi profesori: unul pentru ştiinţe, altul pentru „învăţăturile începătoare”[20].
În afară de acestea mai existau şcoli mici pe lângă biserici şi mănăstiri.

Concluzii

Prin înfiinţarea Academiei Domneşti de la Sfântul Sava în 1694 cu predare în limba greacă, Constantin Brâncoveanu pune bazele învăţământului superior în Ţara Românească, înzestrând instituţia cu cele necesare bunei desfăşurări a activităţii ei. În 1707, prin cele două hrisoave, reorganiza Academia fixând numărul profesorilor, disciplinele de predare, orarul, localul şcolii şi toate condiţiile necesare pentru desfăşurarea unui proces modern de învăţământ. Această Academie, numită şi Academia grecească după limba de predare, corespundea unei Facultăţi de filozofie şi litere din cadrul Universităţilor europene. Datorită organizării moderne, Academia se bucura de un mare prestigiu, devenind un far de lumină pentru Ţara Românească, dar şi în întreg Sud-Estul Europei, fiind prezenţi aici şi tineri greci, bulgari, sârbi şi aromâni.
Cu Academia Domneasca începe prima perioadă din istoria învăţământului superior cu limbi de predare greacă şi latină, perioadă care a contribuit mult la răspândirea culturii clasice în tara noastră.
Ea a corespuns unor realităţi politice şi spirituale precise. Prin poziţia sa ca stat semiautonom şi semidependent, Ţara Românească, chiar şi Moldova,  a constituit un refugiu nu numai pentru negustori ci şi pentru toţi acei cărturari sau oameni politici ce aveau de apărat un ideal de libertate.
Această înaltă şcoală a fost un adevărat centru al luptei antiotomane a popoarelor creştine din Balcani.



[1] Gheorghe Buluţă, Comori de cultură românească, în „Magazin istoric”, apr. 1988, p. 10.
[2] Istoria românilor, vol.V , 2003, p. 250.
[3] Şt. Ionescu, P. Panait, op. cit., p. 312.
[4] Elena Grigoriu, Istoricul Academiei Domneşti de la Sf. Sava, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978, p. 21.
[5] Ibidem, p. 22.
[6] V. Stanică, Academia bucureşteană – „vatră de lumină” pentru tinerii din sud-estul european, în „Magazin istoric” sept. 1983, p. 11.
[7] Gheorghe Cronţ, Începuturile Academiei domneşti din Bucureşti, în „Materiale de istorie şi muzeografie” , an. IV (1966), Bucureşti, p. 21.
[8] E. Grigoriu, op. cit., p. 50.
[9] Pr. Niculae Şerbănescu, Constantin Brâncoveanu ctitor …, p. 833.
[10] Ibidem, p. 822.
[11] Victor Papacostea, Valeriu Râpeanu, Pentru sufletescul folos şi amintirea nestinsă, în „Magazin istoric”, oct. 1988, p. 23.
[12] E. Grigoriu, op. cit.,, p. 42.
[13] Dr. Corneliu Dima-Drăgan, Bursieri ai lui Brâncoveanu la Padova, în „Magazin istoric” , iunie 1976, p. 15.
[14] N. Şerbănescu, art.cit., p. 883.
[15] Pr. Prof. T. Bodogae,  Ajutoarele…, p. 158.
[16] Ibidem.
[17] Istoria românilor. Vol. V., 2003, p. 253.
[18] Gherasim Cristea, Viaţa Sfântului Martir …, p. 140.
[19] Gabriel Strempel, Neobositul cărturar Antim Ivireanul, în „Magazin istoric”, nov. 1975, p. 18.
[20] N. Şerbănescu, art.cit., p. 883.