Învăţământul românesc în timpul domnitorului Constantin Brâncoveanu 1688 – 1714
Prof. pr. Botezatu Liviu
Liceul cu Program Sportiv Botoşani
La sfârşitul secolului al XVII-lea şi în
primele decenii ale secolului al XVIII-lea, istoria românilor a fost dominată
de puternica personalitate a voievodului Ţării Româneşti, Constantin
Brâncoveanu. Prin educaţia şi formaţia sa politică, la care au contribuit
unchii săi Mihail, dar mai ales, Constantin Cantacuzino, Constantin Vodă
Brâncoveanu a trăit din plin conştiinţa unităţii poporului român, indivizibil
în întreg spaţiul Daciei de odinioară. El nu a deosebit pe românii din Ţara
Românească de cei din Moldova sau din Transilvania şi a căutat, în limitele posibilităţilor,
să se ocupe de poporul român în integritatea lui, căutând să menţină
semiautonomia Ţării Româneşti, să apere naţionalitatea românilor din
Transilvania şi să aibă relaţii cât mai strânse cu domnitorii de la Iaşi.
Menţinerea acestei conştiinţe, a unităţii
poporului român, a fost posibilă doar prin Biserică. Amploarea pe care a luat-o
dezvoltarea cultului, în toate privinţele, dar în special prin introducerea
limbii române în Biserică, a ţinut aproape de sfântul altar populaţia română
răspândită pe întreg teritoriul românesc. Viaţa bisericescă în spaţiul locuit
de români s-a desfăşurat după vechile „datini“ sau „obiceiuri“, notate în
cărţile de cult, cărţi care s-au înmulţit odată cu bisericile şi mănăstirile
ridicate.
Ioan Comnen (unul din marii erudiţi greci din
secolele XVII-XVIII) spune despre domn ca era „foarte iubitor de învăţătură” şi
că a întemeiat „academii şi şcoli în mai multe limbi[1].
În 1688, în Ţara Românească nu exista decât
învăţământ elementar. Cea mai veche şcoală era cea de la biserica Sf. Gheorghe
Vechi, în primii ani ai secolului al XVIII-lea fiind organizate şi alte şcoli
printre care s-a remarcat cea de la mănăstirea Colţea a marelui spătar Mihai
Cantacuzino. În 1694 Constantin Brâncoveanu organizează în chiliile de la Sf.
Sava „Academia domnească”[2],
punând bazele învăţământului superior românesc[3].
Pentru această şcoală superioară, domnitorul
a clădit un local nou, a înzestrat acest lăcaş de cultură cu baza materială
necesară, cu dascăli plătiţi şi cele necesare traiului: „pentru hrana copiilor
care vor învăţa, am socotit domnia mea de am făcut milă din vama de acolo de la
Greaca să se dea pre an 500 lei ”[4].
Învăţatul Alexandru Helladius (care studiase mulţi ani la universităţile din
Amsterdam, Oxford, Halle, Praga, Altdorf) scrie că în această instituţie se
predau învăţături filosofice şi filologice la nivelul unei facultăţi de arte
liberale din universităţile apusene şi, deci ea îşi merita numele de Academie.
Programul de studii al Academiei răspundea
celor două imperative majore ale epocii: cerinţelor naţionale şi celor ale
Orientului creştin.[5]
Helladius spune că baza studiului o reprezenta filosofia neoaristotelică în
interpretarea lui Teodor Coridaleu[6].
Disciplinele ce se predau erau: logica, istoria, fizica, matematica, retorica,
poetica, astronomia, psihologia, metafizica, greaca şi latina, iar mai târziu
franceza şi italiana[7].
Deşi cursurile se ţineau în limbile greacă şi
latină, ca la orice universitate europeană unde nu se studiau limbile
naţionale, în „Rânduiala dascălilor” (1707) se cerea „ca ucenicii să puie în
scris ştiinţele lor şi parafraza acestora s-o scrie în limba de obşte”[8],
adică în română.
Numărul elevilor era de 150-200[9].
Dintre aceştia nu numai fii de boieri, ci şi feciori ai târgoveţilor, ai
clerului, ai „sărăcimii”.
Aici studiau nu numai români, ci şi greci,
sârbi, bulgari, albanezi şi chiar ruşi. Prin două hrisoave (din 1707)
Constantin Brâncoveanu a adus importante îmbunătăţiri organizării acestei
instituţii, în primul hrisov fixând (cu patriarhul Hrisant Nottara) programa de
studii[10]
iar prin al doilea lărgind considerabil cercul celor ce aveau posibilitatea să
se instruiască în această şcoală prin acordarea de burse pentru săraci şi
străini[11].
Conform modelului occidental din acea vreme,
istoria patriei nu apărea ca obiect în programa de studii. Cu toate acestea,
domnul dorea ca elevii să cunoască bine şi istoria patriei. El adună la Hurezi
colecţia aproape completă a istoriilor bizantine şi impulsionează şi
subvenţionează cercetarea trecutului poporului român. Ioan Comnen este trimis
la Athos pentru a cerceta şi a scrie despre sprijinul oferit Sf. Munte de
domnii români. Astfel, pe lângă pregătirea teologică, absolvenţii erau
pregătiţi şi în istoria naţională[12].
Pe cei mai silitori i-a trimis la
universităţi străine. La Padova, Constantin Brâncoveanu a susţinut financiar
instruirea lui Gheorghe Hypomena, prestigios învăţat al vremii (doctor în
filosofie şi medicină), a lui Gheorghe şi Palade Damian, a lui Panaghiotis
Sinopeus, a lui Molaimi Stavros viitorul medic al lui Ştefan Vodă Cantacuzino,
a lui Preda Drugănescu, Ioan Hrisoscoleu, Demetrius Procopius Pampieri,
Gheorghe Trapezuntul, care o va îngriji pe soţia voievodului martir[13].
La conducerea Academiei, a fost adus vestitul
cărturar Sevastos Kyminitis din Trapezunt, apoi Marcos Porfiropulos.
Primul director a fost Sevastos Kyminitis,
originar din satul Kimene de lângă Trapezunt, studiase la Constantinopol, unde
i-a avut ca profesori pe Alexandru Mavrocordat Exaporitul şi pe Ioan Cariofil.
A fost profesor şi director al şcolii la care a studiat, al Academiei greceşti din Constantinopol, iar
după 1682, conducător al unei şcoli din Trapezunt. Din anul 1689 vine în Ţara
Românească, unde a fost invitat să preia conducerea şcolii Sfântul Sava din Bucureşti.
Aici a predat: filosofia neoaristotelică, fizică, astronomie şi psihologie. În
paralel se ocupa cu instrucţia fiilor lui Brâncoveanu.
Era preţuit mult de domnitor, căci „îl punea
să şadă mai sus decât toţi boierii”[14]. La
Bucureşti a desfăşurat o bogată activitate ştiinţifică şi literară, compunând
numeroase opere filozofice şi teologice. A condus şcoala până la anul 1702,
când a murit.
Ioan Comnen, renumitul doctor, profesor de
ştiinţe fizice şi matematici, cu studii în Italia la Padova. A fost medicul
personal al domnitorului Brâncoveanu, iar mai târziu episcop al Distriei
(Silitra). Era originar din Lesbos şi studiase la şcoala patriarhală din
Constantinopol având ca profesori pe Alexandru Mavrocordat Exaporitul şi Teofil
Coridaleu, mari figuri în epocă. Învăţase mai multe limbi şi medicina în
Italia.
A tipărit câteva cărţi, dintre care un Proschinitariu al Sfântului Munte, unde
sunt amintite daniile domnitorilor români către mănăstirile atonite[15]. După
moartea lui Brâncoveanu, s-a călugărit, cu numele Ierotei şi a ajuns mitropolit
al Distriei (Silistra).
Alţi profesori: George Maiota,cu studii la
Roma şi Veneţia, profesor de limba latină şi predicator al Curţii; Panaiot
Sinopeus, cu studii la universităţile din Italia; Gheorghe Ipomeneu, care
studiase la Potavia; Gheorghe Trapezundiul, Mitrofan Gregoras, Maxim
Peloponesiaanul, Ioan Avramie de la Veneţia unde era parohul bisericii
greceşti, adus de Constantin Brâncoveanu şi având şi misiunea de predicator al
curţii ş.a.[16]
O contribuţie importantă în procesul de
învăţământ al Academiei, a avut-o şi stolnicul Constantin Cantacuzino, cu rol
important în mişcarea culturală a vremii, dar şi învăţatul grec Ioan Cariofil,
fostul director al şcolii patriarhiceşti din Fanar, care a petrecut mult timp
la Bucureşti, unde a şi murit în septembrie 1692, fiind înmormântat în
Mănăstirea Radu-Vodă.
Chiar fii domnului, cărora le dăduse o
educaţie foarte îngrijită[17]
erau cărturari desăvârşiţi, cunoscând la perfecţie limba greacă din care puteau
traduce şi în care scriau. Astfel, Ştefan Brâncoveanu tipăreşte, în 1701, Cuvânt
panegiric la marele Constantin, în 1702 Cuvânt panegiric la martirul
Ştefan, în 1703 Cuvânt panegiric la Adormirea Născătoarei. În 1704,
Radu Brâncoveanu scrie în greceşte o Cuvântare la patima cea mântuitoare a
Cuvântului, Dumnezeu şi Om şi în 1706 tipăreşte Cuvânt panegiric la Sf.
Nicolae. În 1704, Constantin-fiul publică Vieţile paralele ale oamenilor
iluştri ale lui Plutarh traduse în greaca modernă[18].
Prefaţa cărţii este semnată de Antim Ivireanul care subliniază că fiul domnului
era „învăţat între prea învăţaţi”, „orator şi adânc cugetător”[19].
Toţi aceştia au fost în acelaşi timp şi
ajutoare la tipărirea cărţilor greceşti în tipografiile româneşti.
Când patriarhul ecumenic Calinic al II-lea,
doreşte înfiinţare şcolii mari din Constantinopol, Constantin Brâncoveanu se
oferă să finanţeze o însemnată parte din cheltuielile întreţinerii catedrei de
filozofie şi literatură, ceea ce confirmă dragoste şi spiritul său de
sacrificiu pentru cultură.
În afară de Academia superioară de la Sfântul
Sava, mai funcţionau în Bucureşti încă două şcoli.
Şcoala domnească de „slovenie” de la biserica
Sfântul Gheorghe-Vechi, ce exista din secolul al XV-lea, dar reorganizată de
Şerban Vodă Cantacuzino. Aici se formau viitorii dieci sau logofeţi domneşti,
care, fie scriau documentele în limba slavă, fie le traduceau, pentru nevoile
divanului domnesc.
Şcoala de la Colţea, este o şcoală
particulară, care a fost înfiinţată de spătarul Mihai Cantacuzino, cunoscut
pentru pasiunea sa pentru geografie şi arhitectură. Colţea era o biserică
ctitorită de acelaşi spătar. Aici pe lângă cunoştinţe generale se învăţa şi
muzica bisericească. Şcoala avea doi profesori: unul pentru ştiinţe, altul
pentru „învăţăturile începătoare”[20].
În afară de acestea mai existau şcoli mici pe
lângă biserici şi mănăstiri.
Concluzii
Prin înfiinţarea Academiei Domneşti de la
Sfântul Sava în 1694 cu predare în limba greacă, Constantin Brâncoveanu pune
bazele învăţământului superior în Ţara Românească, înzestrând instituţia cu
cele necesare bunei desfăşurări a activităţii ei. În 1707, prin cele două
hrisoave, reorganiza Academia fixând numărul profesorilor, disciplinele de
predare, orarul, localul şcolii şi toate condiţiile necesare pentru
desfăşurarea unui proces modern de învăţământ. Această Academie, numită şi
Academia grecească după limba de predare, corespundea unei Facultăţi de
filozofie şi litere din cadrul Universităţilor europene. Datorită organizării
moderne, Academia se bucura de un mare prestigiu, devenind un far de lumină
pentru Ţara Românească, dar şi în întreg Sud-Estul Europei, fiind prezenţi aici
şi tineri greci, bulgari, sârbi şi aromâni.
Cu Academia Domneasca începe prima perioadă
din istoria învăţământului superior cu limbi de predare greacă şi latină,
perioadă care a contribuit mult la răspândirea culturii clasice în tara noastră.
Ea a corespuns unor realităţi politice şi
spirituale precise. Prin poziţia sa ca stat semiautonom şi semidependent, Ţara
Românească, chiar şi Moldova, a
constituit un refugiu nu numai pentru negustori ci şi pentru toţi acei
cărturari sau oameni politici ce aveau de apărat un ideal de libertate.
Această înaltă şcoală a fost un adevărat
centru al luptei antiotomane a popoarelor creştine din Balcani.
[1] Gheorghe Buluţă, Comori
de cultură românească, în „Magazin istoric”, apr. 1988, p. 10.
[2] Istoria
românilor, vol.V , 2003, p. 250.
[3] Şt. Ionescu, P. Panait, op. cit., p. 312.
[4] Elena Grigoriu, Istoricul
Academiei Domneşti de la Sf. Sava, Editura Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti, 1978, p. 21.
[5] Ibidem, p. 22.
[6] V. Stanică, Academia
bucureşteană – „vatră de lumină” pentru tinerii din sud-estul european, în
„Magazin istoric” sept. 1983, p. 11.
[7] Gheorghe Cronţ, Începuturile
Academiei domneşti din Bucureşti, în „Materiale de istorie şi
muzeografie” , an. IV (1966), Bucureşti, p. 21.
[10] Ibidem, p.
822.
[11] Victor Papacostea, Valeriu Râpeanu, „Pentru sufletescul folos şi amintirea
nestinsă”, în „Magazin istoric”, oct. 1988, p. 23.
[12] E. Grigoriu, op. cit.,, p. 42.
[13] Dr. Corneliu Dima-Drăgan, Bursieri ai lui Brâncoveanu la
Padova, în „Magazin istoric” , iunie 1976, p. 15.
[14] N. Şerbănescu, art.cit., p. 883.
[15] Pr. Prof. T. Bodogae, Ajutoarele…, p. 158.
[17] Istoria
românilor. Vol. V., 2003, p. 253.
[20] N. Şerbănescu, art.cit., p. 883.