Politica culturală a domnitorului Constantin
Brâncoveanu
Pr.
Botezatu Liviu
din
lucrarea de disertaţie
Biserica
în timpul domnitorului
Constantin
Brâncoveanu 1688 – 1714
Constantin Brâncoveanu
şi-a folosit abilităţile sale politice şi în sprijinul culturii. El a ştiut să utilizeze
toate pârghiile de atragere şi formare a oamenilor din jurul său, în vederea
unei dezvoltări eficiente culturale. Acest stil politic, bazat pe actul de cultură,
avea ca scop ridicarea prestigiului ţării dincolo de hotarele ei. Adevăraţii
ambasadori ai acestei politici au fost cărturarii şi cărţile, bisericile şi
palatele pe care le-a înălţat. Înconjurat de cei mai vechi boieri ai ţării, dar
şi de oameni cu pregătire, voievodul îşi alegea dregătorii şi dintre cărturari.
Manifestările de cultură din timpul domniei sale nu au fost întâmplătoare şi nu
constituiau preocupări subiective ale unor cărturari de talent, ci ele aveau o
finalitate naţională, politică şi religioasă. Vom urmări în continuare cele mai
importante personalităţi din timpul domniei acestui mare voievod, care s-au
înscris în acest program politic cultural.
1. Ierarhii Ţării Româneşti din timpul voievodului Constantin Brâncoveanu
Mitropolitul Teodosie (1668-1672 şi
1679-1708)
S-a născut în 1620,
dintr-o familie de români transilvăneni din Râmnicu Vâlcea[1].
Se călugăreşte la mănăstirea Cozia şi
datorită vieţii sale plină de evlavie, ajunge egumen la mănăstirea Argeş.
La 4 aprilie se
găseşte printre candidaţii propuşi[2]
a fi aleşi în scaunul episcopal de la Buzău, dar sorţii cad pe Grigorie de la
Brâncoveni.
La 20 mai 1668, moare
vrednicul mitropolit Ştefan, iar soborul arhiereilor în frunte cu patriarhul
Constantinopolului Metodie (1668-1671), şi în prezenţa domnitorului Radu Leon
Vodă (1664-1669) este ales mitropolit dintre trei candidaţi. Cu această ocazie
este rostit Crezul în româneşte pentru prima oară[3].
Însă frământările
politice dintre Postelniceşti şi Băleni la care se adaugă şi amestecul său în
politică cu simpatia pentru Cantacuzini îi vor atrage pierderea scaunului în
1672 şi trimiterea în surghiun la Mănăstirea Tismana.
Odată cu înscăunarea
lui Şerban Vodă în 1679, este reaşezat în scaunul mitropolitan. Această a doua
păstorie se înscrie într-o perioadă de intensă activitate culturală, sprijinită
mai cu seamă de urmaşul lui Şerban, Constantin Brâncoveanu. Tipăriturile de la
Bucureşti, Snagov, Buzău şi Râmnic, se fac cu binecuvântarea sa, dar şi cu
munca altora. Tot în vremea sa s-au imprimat pentru prima dată în româneşte Biblia de la 1688 şi Mărturisirea Ortodoxă.
Sub mitropolitul
Teodosie este mutat sediul Mitropoliei Ţării Româneşti printr-un hrisov din 8
iunie 1668 de la Radu Leon, în ctitoria lui Constantin Şerban Basarab din
dealul viilor, cu hramul Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, actuala
Catedrală Patriarhală. Tot el va târnosi în 1693, Mănăstirea Hurezi şi va pune
piatra de temelie în 1699 pentru Mănăstirea Brâncoveni din Romnaţi[4].
În timpul
arhipăstoriei sale a hirotonit cincisprezece arhierei, între care a fost şi
Atanasie Anghel al Ardealului, iar după trecerea acestuia la uniatism, s-a
îngrijit de credincioşii ortodocşi transilvăneni, hirotonindu-le preoţi şi
întărindu-i în dreapta credinţă.
La 27 ianuarie 1708,
în vârstă de optzeci şi şapte de ani, îşi dă obştescul sfârşit, fiind îngropat
lângă altarul Catedralei Mitropolitane din Bucureşti. Slujba de înmormântare a
fost oficiată de patriarhii Gherasim Paladas al Alexandriei şi Hrisant Notaras
al Ierusalimului[5].
Mitropolitul Antim Ivireanul (1708-1716)
Vrednică de aducere
aminte şi de laudă este întreaga osteneală pe care Antim Ivireanul şi-a dat-o,
din primul moment al venirii sale pe teritoriul Ţării Româneşti şi până la
moartea sa martirică, pentru înflorirea Bisericii Ortodoxe Române şi pentru
buna sporire duhovnicească a turmei sale, reuşind astfel să pună şi o piatră
trainică la temelia culturii poporului român. Numit pe drept cuvânt „meşter al
tuturor artelor”, tânărul Antim a fost înzestrat cu un adevărat simţ artistic.
Pe lângă faptul că era un cunoscător desăvârşit al meşteşugului tipografic, a
excelat în arta sculpturii, în caligrafie şi miniatură, dar mai ales, a fost
unul dintre cei mai mari şi mai distinşi oratori ai Bisericii neamului
românesc. Acest doctor al sufletelor, prin celebrele sale Didahii ancorate la
realităţile zilei lui, va face ca numele său să fie pomenit cu cinste şi cu
dragoste, de suflarea românească.
Antim, pe numele de
botez Andrei, s-a născut la jumătatea veacului al XVII-lea, în îndepărtata
Ivirie (Georgia), din părinţii Ioan şi Maria. Originea sa, se desprinde din
marea majoritate a cărţilor tipărite sau traduse de el, numindu-se pe sine, fie
„Antim Ivireanul“, sau „Antim georgian de neam“, fie „Antim ieromonahul,
tipograful din Iviria“[6]. Viaţa sa,
putem spune că are pentru noi, câteva puncte obscure, dat fiind faptul că sunt
prea puţin cunoscute împrejurările copilăriei şi tinereţii lui, până la
stabilirea în Ţara Românească. S-ar părea că era vlăstarul unei familii
înstărite de georgieni venită din părţile Azovului, care pe vremea aceea, se
aflau sub stăpânire turcească[7]. De la
secretarul domnesc al lui Constantin Vodă Brâncoveanu, florentinul Anton Maria
Del Chiaro, care l-a cunoscut bine pe georgian, aflăm că acesta a căzut de
tânăr rob, probabil la turci, care invadau adeseori Georgia şi a fost dus la
Constatinopol[8]. Cât timp
a stat în robie, nu se ştie. Eliberat, fie datorită talentelor sale deosebite
cu care a fost înzestrat, fie prin răscumpărare din partea Patriarhiei
ecumenice, acesta a trăit în preajma Patriarhiei, unde a învăţat sculptura în
lemn, caligrafia, pictura şi broderia. Tot în Constantinopol, şi-a însuşit
limbile greacă, arabă şi turcă[9], devenind
în scurt timp, un recunoscut poliglot. Aceste cunoştinţe i-au fost de mult ajutor
în activitatea de tipograf, dându-i astfel putinţa să traducă texte şi să
imprime apoi cărţi în mai toate aceste limbi.
Deprinde, probabil,
încă din adolescenţă meşteşugul tiparului, asigurându-şi în acest fel o
situaţie materială independentă. Era deja „om cu stare şi cunoscut“[10], atunci
când Vodă Brâncoveanu îi propune să vină în Ţara Românească. Ajuns aici, a
deprins foarte repede şi a vorbit cu o mare lejeritate, limba dulce românească,
ca un adevărat fiu al pământului, însă nu a neglijat deloc, nici limba
pisarilor şi a cărţilor bisericeşti de atunci: slavona. Şi cum nimic nu este
întâmplător, acest brodeur, sculptor, gravor şi xilograf, constructor şi
desenator, pictor şi portretist, miniaturist şi caligraf[11],
a ajuns la Curtea şi în serviciul „principelui culturii“, Constantin
Brâncoveanu, marele ctitor de biserici şi măreţe Mănăstiri.
Principele
Brâncoveanu, întemeiase o tipografie la Mitropolie, condusă la acea vreme de
fostul Episcop de Huşi – Mitrofan[12]. Ajuns la
Bucureşti, Antim este însărcinat de voievodul muntean cu direcţia acestei
tipografii domneşti. Data exactă a venirii aici a acestui pribeag, din părţile
Iviriei, din păcate nu se ştie exact. În capitala Ţării Româneşti îl întâlnim
documentar, în octombrie 1691, când semnează cea dintâi carte tipărită de el în
greceşte: Pareneticile împăratului
bizantin Vasile I Macedoneanul către fiul său Leon[13],
tradusă în greaca modernă de arhimandritul Hrisant Notara, nepotul Patriarhului
de Ierusalim. Acum, ivireanul se semnează ca „Ieromonah Antim“[14]. Cum
menţionam mai sus, despre anul venirii sale aici cât şi locul unde a primit
tunderea în monahism, când a devenit din mireanul Andrei, ieromonahul Antim, nu putem spune nimic concret. Un lucru este însă
cert: era hirotonit preot înainte de data apariţiei acestei opere parenetice
medievale, apărută din porunca şi cu cheltuiala voievodului.
Un an mai târziu, vede
lumina tiparului, Slujba Sfântului
Grigore Decapolitul, făcută în greceşte de „Mateiu al Mirelor“[15]. În
septembrie 1693, Ieromonahul Antim imprimă una dintre cele mai însemnate cărţi
din întreaga sa practică tipografică: Evangheliarul
greco-român, scos la Bucureşti, din porunca Domnului, după cum grăieşte şi
titlul: „Sfânta şi Dumnezeiasca Evanghelie, elinească şi rumânească, acum
întâiu alcătuită într-amândoao limbile şi după greceasca ai bisericii
orânduială aşezată, cu a blagocestivului… domn oblăduitoriu a toată Ungrovlahia
Ioan Constantin Băsărabă voevod poruncă şi cheltuială…“[16].
Prin această „minunată Evanghelie greco-românească“ putem vedea mai bine, spune
Nicolae Iorga, „gândurile unora dintre arhiereii pribegi şi boierii de alt
neam, cari înconjurau pe Brâncoveanu“[17].
Acest volum de mari proporţii, are textul dispus pe două coloane ale paginii.
În stânga cel grecesc iar în dreapta cel românesc având 372 de pagini. Este o
realizare tipografică de seamă cu gravuri, frontispicii şi viniete lucrate cu o
deosebită măiestrie, posibil chiar de talentatul artist.
În 1694 a tipărit o Psaltire românească, în a cărei prefaţă
este scrisă o „Dedicaţie“ pentru Vodă Brâncoveanu, din care se desprinde o mare
erudiţie teologică, care îl prevestea astfel pe păstorul şi desăvârşitul orator
de mai târziu. Principelui muntean i-a închinat şi câteva versuri, la stema
ţării, la sfârşitul cărora a ţinut să semneze „smeritul întru ieromonahi Antim
Ivireanul“[18]. Este
vorba aici despre prima carte scrisă numai
în româneşte. Cuprinde 271 de pagini, iar Psalmii sunt împărţiţi pe catisme[19].
Din ce motive, nu
ştim, însă în 1694 ieromonahul Antim părăseşte Bucureştii şi se retrage la
Mănăstirea Snagov, unde va întemeia o tipografie, desfăşurând aici o rodnică
muncă de tipograf, supraveghind ca un mare număr de cărţi, să vadă lumina
tiparului. Prea cuviosul ieromonah era dispus să facă orice sacrificiu, pentru
a întemeia tiparniţe, adică, mijloace sigure de răspândire a cărţii, a luminii
culturii.
Prin plecarea
ieromonahului din Bucureşti, tipografia domnească şi-a redus simţitor
activitatea. Din această cauză, cu sau fără voia sa, va fi nevoit să vină
adeseori la Bucureşti, începând din 1701, pentru a înviora aici, activitatea
tipografică[20]. La
Mănăstirea Snagov, unde devenise egumen al sfântului locaş între 1696-1701, se
vor tipări 15 cărţi: şapte greceşti, cinci româneşti, una slavonă, una
slavo-română şi una greco-arabă[21]. Din 1701,
activitatea tipografică de la Snagov s-a transferat la Bucureşti, unde între
anii 1701-1705, s-a desfăşurat cea mai fecundă activitate tipografică,
imprimându-se şi aici 15 cărţi: două în limba română, una slavo-română, una
greco-arabă şi 11 în greceşte. Cele româneşti erau Noul Testament şi Acatistul
la care se adaugă şi un Ceaslov
slavo-român, scos în 1703[22].
Pe la începutul lunii
martie, prin caterisirea Episcopului Ilarion, scaunul episcopal de la Râmnic,
devenit vacant, va fi preluat de Antim. La 16 martie 1705, în Mitropolia din
Bucureşti, s-a desfăşurat slujba hirotonirii întru Arhiereu a lui Antim
Ivireanul, care va deveni Episcop de Râmnic prin „alegerea făcută cu învoirea
şi sfatul Mitropolitului şi Domnului Ţării“[23].
Şi aici la Râmnic, Antim, a dovedit calităţi excepţionale de bun administrator
şi om de carte. De acum începe seria unor tipărituri româneşti, menite să ducă
la triumful deplin al limbii noastre în Biserică. Conştient de rolul său de
„păstor al unor credincioşi de neam român“[24],
va purcede la tipărirea unui şir de cărţi de slujbă în româneşte, însă cu o
grijă deosebită, se va ocupa şi de restaurarea şi zugrăvirea unor lăcaşuri de
cult, printre care Mănăstirea Cozia şi Mănăstirea Govora, unde pe peretele din
sud s-a păstrat cel mai autentic portret[25]
al acestui harnic arhiereu. Scaunul episcopal al Râmnicului, l-a ocupat un timp
relativ scurt, doi ani şi zece luni[26],
timp însă suficient pentru ca marele ierarh să facă din reşedinţa episcopală,
cum frumos s-a exprimat Pr. Niculae Şerbănescu, „un focar de lumină şi un
centru de cultură religioasă şi naţională“[27].
La 27 ianuarie 1708,
venerabilul Mitropolit al Ungrovlahiei Teodosie, a trecut întru adormire,
lăsând prin testament ca succesor al său, pe episcopul de Râmnic, Antim
Ivireanul. În faţa soborului alegător, dorinţa Înalt Prea Sfinţitului Teodosie
s-a împletit cu meritele deosebite şi înaltul prestigiu de care se bucura în
ţară, şi în întregul Orient Ortodox, vlădica Antim. Cronica vremii avea să
consemneze: „Când au fost cursul anilor dă la Hristos 1708 ş-au dat obşteasca
datorie şi preasfinţitul părinte mitropolitul Ţării chir Theodosie carele mult
bolind… au adormit în Domnul la luna lui ghenarie 27… După ce deci au răposat…
au mersu a doao zi măriia sa prea luminatul domnu, chemînd şi pre amîndoi
patriarşii, cel dă la Alixandria* şi cel dă la Ierusalim**,
de au fost la slujba pogribaniii şi toţi arhiereii… l-au slujit în sfînta
mitropolie cu cinste mare, luîndu-şi toţi creştinii ertăciune cu sărutarea
sfintei lui mîini. După aceaia deci s-au suit în casele vlădiceşti şi înpreună
cu sfinţii patriarşi şi arhierei cu toată boierimea…în casă au intrat… au
început a vorovi pentru alegere dă vlădică ca să să pue, pentru ca să să
păstorească turma lui Hristos cea prevoslavnecă fiind dar cu diiata
răposatului, părinte mitropolit, chir Theodosie, ales, ca să rămîe în urma lui
păstoriu sfinţia sa părintele Rîmniceanul, chir Antim… Şi aşa văzând măriia sa
că toţi aşa află (Antim să fie mitropolit –nn) l-au chemat acolo în casa cea
vlădicească şi i-au dat cârja“[28].
Confirmarea alegerii
ca Mitropolit al Ungrovlahiei, a venit din partea Patriarhului Ecumenic
Ciprian, la 21 februarie 1708[29], urmând
ca a doua zi, în Duminica Ortodoxiei, „dumineca cea dentîi a postului“, după
săvârşirea Sfintei Liturghii oficiată de Patriarhul Alexandriei, „au trimis
măriia sa pă dumnealui Ştefan Cantacuzino, marele postelnec cu carîta cea
frumoasă domnească şi cu alaiu frumos, la sfînta mitropolie dă l-au proscalisit
să vie la curte; pă carele aducîndu-l pă scara cea mare pen divan, s-au
înpreunat cu măriia sa vodă, sărutîndu-i măriia sa mîna şi făcându-i frumoasă
oraţie dă păstoriia ce i s-au dat, i proci. După aceaia şăzând puţin la
voroavă, au poruncit măriia sa de au mersu toţi boiarii în casă şi bînd vutcă
şi sinharisindu-l, au mersu toţi boiarii dă i-au sărutat mâna“[30].
Ca întâistătător al
Bisericii Ortodoxe din Ţara Românească, a rostit un cuvânt de mulţumire, în
dulcele grai românesc, prin care îşi exprima dorinţa de a fi de mare ajutor
noilor săi fii duhovniceşti[31]. Această
celebră mărturisire a Înaltreasfinţiei sale, izvorâtă din prea plinul căldurii
duhovniceşti, este poate una dintre cele mai emoţionante mărturisiri grăite
vreodată de un Arhiereu, la un aşa minunat eveniment. Citându-l pe Gabriel
Ştrempel, putem afirma că vlădica Antim, a ţinut o cuvântare „cum nici un
mitropolit nu mai rostise alta în româneşte până atunci“[32].
Cuvântarea sa „era mărturisirea unui crez al vieţii sale dăruită slujirii lui
Dumnezeu şi păstoriţilor săi, ca şi cuvântul unui apostol“[33].
Foarte interesant este
faptul că deşi de faţă la această solemnitate erau Patriarhi şi arhierei greci,
predica mitropolitului abia numit, a fost rostită în româneşte. Nu vom intra în
detalii, în ceea ce priveşte Cuvântarea,
aşezată în fruntea Didahiilor pe care
o intitulează Aceasta o am zis când m-am
făcut mitropolit, ci ne vom limita să spunem doar că vlădica Antim s-a
angajat să privegheze „cu osârdie şi făr de lene, zioa şi noaptea şi în tot
ceasul, pentru folosul şi spăsenia tuturor de obşte, învăţându-vă şi
îndreptându-vă cu frica lui Dumnezeu pre calea cea dreaptă“[34].
Acesta a fost motivul principal pentru care Mitropolitul Antim le-a vorbit în
limba română, ca poporul pe care avea să-l păstorească, să înţeleagă.
Tot în 1709, acest
desăvârşit mânuitor al condeiului şi al cuvântului, i-a dăruit principelui
muntean, un superb manuscris, caligrafiat în întregime de mâna sa, care
cuprinde „nu mai puţin de 515 chipuri în medalion“[35],
legate între ele prin fâşii, asemenea unui arbore genealogic. Este vorba despre
Chipurile Vechiului şi Noului Testament,
adică obrazele oamenilor celor vestiţi ce să află în Sfânta Scriptură…[36]. Lucrarea
este cunoscută şi prin denumirea de Arborele
genealogic al lui Iisus Hristos sau Rodoslovie,
pentru că fâşia centrală este ocupată de portretele strămoşilor lui
Hristos. Ideea realizării unei astfel de opere, i-a fost sugerată de tendinţa
lui Vodă Brâncoveanu de a se asemui marilor personaje, împăraţi şi profeţi, pe
care le-a dat antichitatea[37].
În urma multelor
închinări de biserici şi mănăstiri „afierosite“ de voievozii şi boierii români
Patriarhiei de Ierusalim, administratorii acestor averi, au început să se
poarte la un moment dat ca nişte proprietari, nicidecum ca administratori şi
uzufructuari, iar la Sfintele Liturghii, nu mai erau pomeniţi nici Patriarhul
Ecumenic şi nici ierarhul locului, pe motiv că donatorii lor i-ar fi scos de
sub ascultare străină. Datorită acestor lucruri, în pragul anului 1712,
Mitropolitul Antim intră în conflict cu Patriarhul Ierusalimului Hrisant Notara,
ajungând chiar la un pas să piardă conducerea Mitropoliei Ţării Româneşti.
Nefiind de acord ca Hrisant să fie socotit deplin stăpânitor atât în treburile
administrative cât şi în cele religioase, Mitropolitul patriot se plânge într-o
scrisoare, Patriarhului Ecumenic împotriva lui Hrisant Notara, lăsându-i,
printre altele a înţelege, că el nu va recunoaşte niciodată existenţa unor
mănăstiri supuse altei ierarhii decât aceleia a Mitropolitului Ţării Româneşti.
Prin curajul şi atitudinea sfinţiei sale, Antim a devenit apărătorul
independenţei bisericeşti a Ţării Româneşti, aducând în sprijin Canoanele
Sfintelor Sinoade şi Hotărârile Sfinţilor Părinţi[38].
Era poate prima mare acţiune pentru afirmarea autonomiei Bisericii Ţării
Româneşti.
În privinţa activităţii
tipografice a lui Antim Ivireanul, în timpul şederii sale în Ţara Românească
(1691-1716), a tipărit sau a supravegheat tipărirea a 63 de cărţi, dintre care
39 au fost lucrate de el însuşi, iar restul de ucenicii săi: Mihail
Ştefănovici, Gheorghe Radovici, Dionisie Floru şi alţii[39].
După locul de apariţie, 21 au văzut lumina tiparului la Bucureşti (una la
tipografia de la M-rea Antim), 15 la Snagov, 9 la Râmnic şi 18 la Târgovişte.
După limba în care au apărut, 30 erau în greceşte, 22 în româneşte, una în slavoneşte,
9 bilingve şi una trilingvă. Opt dintre tipăriturile sale aveau prefeţe sau
dedicaţii semnate de el, iar câteva aveau versuri la stema ţării închinate lui
Constantin Brâncoveanu[40].
Prin traducerea şi
tipărirea cărţilor de slujbă în limba română, Mitropolitul cărturar are meritul
de a fi pus temelie nouă limbii noastre bisericeşti, pe care a modelat-o în aşa
fel, încât este înţeleasă şi folosită până astăzi. După aproape trei veacuri,
se mai pot auzi în slujbele noastre bisericeşti, cântări şi rugăciuni aşa cum
au fost traduse de acest luminat arhiereu.
Fără îndoială, cea mai
valoroasă operă literară rămasă de la Antim Ivireanul, o formează Predicile sau Didahiile rostite în timpul păstoriei sale. Se cunosc 28 de predici
rostite de sfinţia sa, la care se mai adaugă 7 cuvântări ocazionale[41].
Mitropolitul Antim este primul slujitor al Sfântului Altar, care, rupând
tradiţia, s-a urcat în amvonul Mitropoliei pentru a grăi poporului de la suflet
la suflet. Până la el, locul predicii îl ţinea Cazania, însă societatea
românească de la începutul secolului al XVIII-lea avea nevoie de o învăţătură
vie, adaptată la nevoile ei duhovniceşti, la bucuriile şi durerile ei.
Luminatul ierarh, a înţeles această nevoie şi de la înălţimea amvonului, a
ştiut să găsească cuvinte mişcătoare, de mângâiere, care răsunau adânc în
sufletele ascultătorilor, alinându-le necazurile. Ca un adevărat „doctor al
sufletelor“, el sublinia calităţile şi defectele societăţii pe care o păstorea
şi cu o nemărginită dragoste creştinească, a căutat să stârpească răul şi să
promoveze binele. Prin celebrele sale Didahii, Mitropolitul Antim a înzestrat
cultura românească, devenind cel mai de seamă orator bisericesc al tuturor
timpurilor[42]. Un merit
deosebit al neobositului Mitropolit este şi acela că rodul muncii sale mergea,
prin milostenia lui Vodă Brâncoveanu şi la fraţii noştri ortodocşi din afara
graniţelor ţării, la arabi şi chiar georgieni.
Activitatea sa poate
fi urmărită, nu doar sub aspectul conducerii unor tipografii şi a traducerii de
cărţi liturgice în româneşte sau de îndrumător al clerului şi păstor al
credincioşilor, ci şi ca mare ctitor de lăcaşuri sfinte şi chivernisitor al
bunurilor Mitropoliei. Unul dintre cele mai impresionante momente din viaţa lui
Antim Ivireanul este fără îndoială, acela al înălţării Sfintei Mănăstiri din
Bucureşti care-i poartă numele: Mănăstirea Antim. Construcţia măreţei
mănăstiri, a început în primăvara anului 1713, pe locul unei biserici mai
vechi, din lemn, cu hramul Sf. Nicolae.
Din Gramata patriarhală pentru Mănăstirea Antim,
se desprinde că „a clădit sfânta mănăstire întru numele Tuturor Sfinţilor,
împodobind-o strălucit şi înfrumuseţând-o cu o biserică aleasă prin alcătuirea
ei tehnică şi prin potrivirea pietrelor… puind şi cheltuială, nu cu cruţare, ci
îmbielşugată şi bogată din chiar banii lui, adăugind apoi şi zidirea de chilii
pentru odihna sfinţilor părinţi...“[43].
Anul 1714 a fost unul tragic
pentru neamul românesc. Este anul mazilirii şi uciderii Brâncovenilor şi a preluării
tronului ţării de către Ştefan Cantacuzino. Consternarea care a învăluit ţara
în aceste dureroase momente l-a cuprins şi pe bătrânul mitropolit. A doua zi
după mazilirea principelui muntean, vlădica Antim l-a uns Domn al Ţării
Româneşti pe Ştefan Cantacuzino. În timpul domniei acestui nestatornic voievod
(1714-1716) vlădica Antim şi-a văzut nestingherit de treburile bisericeşti,
terminând de ridicat Mănăstirea Antim, pe care Ştefan Cantacuzino a proclamat-o
independentă. Zilele grele pentru venerabilul mitropolit încep odată cu domnia
primului domn fanariot în Ţara Românească, Nicolae Mavrocordat (10 februarie
1716). De acum, principala preocupare a înaltului prelat era eliberarea ţării
de silnicia otomană, dublată acum şi de cea fanariotă.
Deoarece nu a urmat
noului domn, vlădica Antim a fost închis într-o „căsuţă a Curţii“ îndurând
umilinţe şi ameninţări, însă ca adevărat ostaş al Lui Hristos, nu s-a lăsat. Cu
demnitate a refuzat categoric să-şi dea demisia din înaltul rang arhieresc pe
care-l ocupa. Totuşi, Nicolae Mavrocordat, îl pune ca întâistătător al
Bisericii pe Mitrofan de Nisa, protejatul lui Hrisant Notara. Dat fiind faptul
că paretisisul - renunţarea la scaun - nu era valabil fără aprobarea Patriarhiei Ecumenice, nemilosul
Domn, a făcut sfat cu boierii şi-au decis să-i ceară Patriarhului ecumenic
Ieremia III, caterisirea lui Antim Ivireanul. Curios lucru, dar acesta împreună
cu sinodul său patriarhal, au fost de acord. Ba chiar s-au grăbit să trimită
Gramata de caterisire a Mitropolitului Antim, prin care acesta era acuzat de
revoluţie şi răscoală, că a întreprins meşteşuguri satanice şi că s-a ocupat cu
magia[44]. Pe
temeiul acestor acuze, acest vrăjitor,
cum a fost declarat, este scos din rândul arhiereilor şi caterisit. Del Chiaro,
ca martor al cumplitelor evenimente, relatează că după citirea actului de
caterisire, lui Antim i-a fost smulsă camilafca de pe cap şi în locul ei i s-a
pus o tichie roşie. A fost scos din rândul călugărilor şi i s-a luat numele
primit la călugărie, devenind mireanul Andrei. Apoi i s-a citit sentinţa de
închisoare pe viaţă la Mănăstirea Sinai[45].
În miez de noapte,
ivireanul, a pornit cu o căruţă spre locul de detenţie, escortat de câţiva
ostaşi turci. Pe drum însă, aceştia, l-au omorât cu bestialitate şi i-au
aruncat trupul într-un afluent al fluviului Mariţa, anume Tungia. Data şi locul
exact al martiriului său nu se ştiu exact, însă cert este că a avut loc după 22
septembrie 1716, deoarece el semna un document la acea dată. Şi iată cum un alt
creştin luminat al Ungrovlahiei, era ucis ca şi marele său binefăcător
Constantin Vodă Brâncoveanu şi ca alţi mari demnitari români ai acelor vremuri.
În urma demersurilor
Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Române, caterisirea Mitropolitului Antim
Ivireanul, i-a fost ridicată de Sinodul Patriarhal, prezidat la aceea vreme de
Patriarhul ecumenic Athenagoras, abia la 8 martie 1966[46].
Totuşi, mai rămânea un act de îndeplinit: Canonizarea lui Antim Ivireanul.
Acest suprem moment de creştină recunoaştere s-a împlinit pe 27 septembrie
1992, în cadrul unor slujbe înălţătoare, săvârşite de Prea Fericitul Părinte
Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, la ctitoria luminatului
mitropolit, Sfânta Mănăstire Antim[47].
Ca episcop şi mitropolit,
Sfântul Antim Ivireanul, l-a întruchipat pe adevăratul păstor, care-şi pune sufletul
pentru credincioşii săi. A dovedit-o prin cărţile sale de învăţătură pentru
preoţi şi credincioşi, prin predicile sale şi chiar prin testamentul său, dar
mai ales prin moartea sa cu adevărat mucenicească, îndurată pentru că a
îndrăznit să se ridice împotriva despotismului străin. Prin canonizarea lui, ca
ierarh martir, s-a îmbogăţit cultul
liturgic cu încă o sărbătoare măreaţă, care ia amploare de la an la an, prin
zidirea mănăstirii care-i poartă numele s-a mai ridicat un locaş, din care
necontenit se înalţă rugăciuni către Dumnezeu şi „Toţi Sfinţii“, prin
activitatea lui artistică, culturală, omiletică şi pastorală a dat prilej
urmaşilor să aştearnă pagini de Istorie bisericească, Omiletică, Liturgică,
Artă creştină şi nu numai.
Episcopi de Râmnic în această perioadă
Episcopul Ştefan (1673-1693), originar din
părţile de Sud ale Olteniei, s-a călugărit la Mănăstirea Sadova, pe care mai
apoi a şi cârmuit-o ca egumen, remarcându-se ca bun gospodar. În perioada de
păstorire la Râmnic[48]
se distinge prin însuşirile sale de natură economic-administrativă, însă fără
să neglijeze viaţa duhovnicească.
Supraveghind viaţa monahală,
va ctitori Mănăstirea Sărăcineşti-Vâlcea, împreună cu monahia Marta, soţia
răposatului clucer Radu Păuşescu. Reface schitului Dobruşa-Vâlcea şi închină
mai multe schituri Episcopiei de Râmnic, urmărind o mai bună îndrumare a vieţii
monahiceşti din Eparhie.
Spre sfârşitul vieţii
îmbracă marea schimă monahală, sub numele de Sava, arhieroschimonahul. Moare în anul 1693 şi este înmormântat în
pridvorul ctitoriei sale Sărăcineşti[49].
Episcopul Ilarion (1693-1705), originar din
Oltenia. S-a călugărit la Mănăstirea Bistriţa, unde a şi fost egumen. După
alegerea ca episcop se remarcă şi el prin activitate economic-administrativă,
reuşind să sporească averea Episcopiei[50].
De asemenea se
preocupă de viaţa monahală prin restaurarea schiturilor Dobruşa-Vâlcea, Iezerul
din comuna Cheia-Vâlcea. În această perioadă a păstoriei sale Constantin
Brâncoveanu ridică câteva din ctitoriile sale din Oltenia: Mamul, paraclisul şi
bolniţa de la Hurezi, iar un ieromonah Paisie a început refacerea Govorei.
A avut preocupări
culturale[51],
contribuind la traducerea unui Triod,
un Penticostar şi o Psaltire cu tâlc.
În martie 1705, la
intrigile patriarhului Dositei al Ierusalimului, un sinod la Bucureşti[52],
cu aprobarea lui Constantin Brâncoveanu, depune din treaptă pe episcopul
Ilarion, fiind acuzat ca schismatic şi filocatolic.
Se pare că domnitorul
Brâncoveanu nu l-a înlăturat complet, ci l-a rânduit stareţ la Snagov, căci
semnează aici acte ca stareţ-arhiereu în 1707 şi 1712.
La 29 iunie 1707, i-a
parte la sfinţirea mănăstirii Sfântul Gheorghe Nou din Bucureşti, ctitoria lui
Brâncoveanu, ca proin episcopul
Râmnicului.
Nu se ştie când şi
unde a murit.
Episcopii de la Buzău
La 4 aprilie 1688,
episcop al Buzăului este ales ieromonahul Grigorie
(1688-1691), egumenul Mănăstirii Brâncoveni. A fost preot de mir în
Câmpulung, iar după moartea soţiei s-a călugărit la mănăstirea restaurată de
Matei Basarab.
Ca episcop a ctitorit schitul
Goleşti, cu hramul Sfinţii Trei Ierarhi, aproape de Câmpulung. Moare în 1691[53].
Episcopul Mitrofan (1691-1702), originar din
Moldova, de loc din ţinutul Neamţ, călugărit la Mănăstirea Bisericani. A fost
ucenic şi corector de cărţi la Iaşi, sub îndrumarea marelui mitropolit Dosoftei
al Moldovei. Între anii 1673-1683, ieroschimonahul Mitrofan conduce tipografia
mitropolitului Dosoftei, de la Mănăstirea Sfinţii Trei Ierarhi din Iaşi,
contribuind mult la traducerea şi tipărirea cărţilor de slujbă în limba română
ale marelui ierarh, printre care se număra şi Vieţile Sfinţilor
(1682-1686).
La rugămintea
patriarhului Dositei al Ierusalimului pune bazele tipografiei de la Cetăţuia în
1682.
Este ales episcop de
Huşi spre sfârşitul anului 1682. Se refugiază în Ţara Românească din cauza
regelui polon Jan Sobiescki, unde se va îngriji de tipografia de la Bucureşti.
Printre cărţile tipărite aici sunt: Biblia de la 1688, pe a cărui ultimă pagina
va semna ca episcop de Huşi. În 1690, tipăreşte lucrările: Întâmpinare la principiile catolice şi la chestiunile lui Chiril
Lucaris, a lui Meletie Sirigul şi Manual
împotriva rătăcirii calvine a lui Dositei al Ierusalimului, în greceşte. În
1691, Mărgăritarele Sfântului Ioan Gură
de Aur, traduse în româneşte de fraţii Radu şi Şerban Greceanu.
Cu sprijinul
domnitorului Constantin Brâncoveanu, la Buzău înfiinţează o tipografie domnească, unde în timp de unsprezece
ani va scoate zece cărţi: unde tipăreşte numeroase cărţi de slujbă, ca: Mineiele pe tot anul (1698), Molitfelnicul (1699), Triodul
(1700), Octoihul (1700), Penticostarul (1701) şi Liturghierul (1702). Ca ucenic al
marelui mitropolit Dosoftei, este unul din cei care au sprijinit introducerea
limbii române în slujbele Bisericii. Acest lucru s-a dovedit anevoios, deoarece
munca de traducere era grea şi plină de răspundere, şi curentul slavon încă mai
era puternic. De aceea a tradus numai îndrumările tipiconale, sinaxarele,
paremiile, Apostolul şi Evanghelia, dar şi unele ectenii, lăsând cântările şi
rugăciunile în slavonă[54].
Toate cărţile tipărite
de vlădica Mitrofan sunt frumos şi îngrijit tipărite, fiind închinate lui
Constantin Brâncoveanu, marele protector al culturii, prin lungi scrisori şi
versuri.
Prin tipăriturile
slavo-române este considerat precursor al introducerii definitive a limbii
române în Biserică. Printre ucenicii tipografi şi gravori care s-au format în
jurul său pot fi consideraţi: Antim Ivireanul, care i-a urmat la conducerea
tipografiei de la Bucureşti, Ioanichie Bacov (Băcăuanul), Chiriac Moldoveanul
ş.a.
Alt mare ierarh este
episcopul Damaschin (1702-1708)
şi mai târziu al Râmnicului (1708-1725). Se naşte în Voineşti, jud.
Dâmboviţa, 1660. Cărturar de seamă, a militat pentru introducerea limbii române
în cult. A fost profesor la şcoala slvonă din Bucureşti şi al stolnicului
Constantin Cantacuzino, viitorul domnitor Ştefan. Ştia bine greaca şi latina.
Reputaţia sa de cărturar a determinat alegerea sa la episcopia Buzăului la 3
octombrie 1702.
A tipărit în Buzău
prin osteneala sa Apostolul din 1704 şi Învăţătura despre şapte
taine în Râmnic, în 1724. El este autorul acelei vestite cărţi Mâna
lui Damaschin (aşezarea rânduielilor bisericeşti de peste an) pe care o
tipăreşte Ioan Halmaghi la Sibiu în 1793 şi o laudă foarte mult[55].
La Râmnic a tipărit puţin: Ceaslovul
(1724), Psaltirea (1725), Apostolul de la Buzău (1725) – retipărit,unele cărţi
de învăţătură. Majoritatea traducerilor lui s-au tipărit sub urmaşii săi
Inochentie, Climent şi Chesarie. Alte două din traducerile sale au rămas în
manuscris: Tâlcuirea Apocalipsei de Andrei al Cezareii Capadociei , Tâlcuirea
Evangheliilor a lui Teofilact al Ohridei.
Păstorind la Râmnic în timpul ocupaţiei Olteniei de
austrieci (1718 - 1739), a luptat mult pentru apărarea drepturilor românilor de
aici.
Episcopul Damaschin, reuşeşte în această perioadă să
traducă aproape întreaga literatură a timpului. În urma sinodului din 28
noiembrie 1719 ţinut la mănăstirea Hurezi, episcopul Damaschin propune
înfiinţarea a două şcoli: una româneasca la Râmnic şi una latinească la
Craiova, care nu au mai apărut[56].
2. Cărturari români
Stolnicul Constantin Cantacuzino1(650 - 1716)
Fiul postelnicului
Constantin Cantacuzino, grec de
origine din neamul împăraţilor bizantini[57],
şi al Elenei, fiica lui Radu Şerban, domnitor al Ţării Româneşti (1602-1610 şi
1611). Fratele său, Şerban Cantacuzino
(1640-1688), nepotul Constantin
Brâncoveanu (1688-1714) şi fiul său Ştefan Cantacuzino (1714-1721) au fost domni ai Ţării Româneşti.
Stolnicul Cantacuzino a fost un reprezentat de seamă al umanismului în
spaţiul cultural român. A fost iscusit diplomat şi sfetnic preţios pentru
voievodul Brâncoveanu, în privinţa activităţii culturale, scriitor de largă şi
profundă cultură, istoric şi geograf.
Viaţa. Prin studiile începute, după
uciderea tatălui în 1663, la Adrianopol şi Constantinopol şi desăvârşite
începând cu 1667 la Padova el devine un excelent cunoscător al culturii
italiene, având cunoştinţe temeinice de limbă italiană şi latină, şi al sferei
culturii greceşti. Tânărul a dobândit renumele unui om erudit în Italia, a fost
consultat cu privire la istoria Ţării Româneşti de către generalul austriac
Ferdinand Marsigli (1658-1730, originar din Bologna), care se va remarca
printr-o monumentală descriere geografică şi istorică a ţinuturilor cursului mijlociu
şi inferior al Dunării.
În 1672 tatăl său este
întemniţat din ordinul lui Grigore I. Ghica (1660-1664 şi 1672-1673), cel care
dispusese în 1663 uciderea postelnicului Cantacuzino. Fratele său Şerban reuşi să-l aducă la Constantinopol
prin relaţiile pe care le avea la Înalta Poartă şi-l învesti odată ajuns
domnitor, în 1678, cu dregătorii neînsemnate. Influenţa politică a stolnicului
a fost totuşi importantă, fiind exercitată mai ales prin membri ai familiei.
Pe plan politic Constantin Cantacuzino a fost adeptul unei linii antiotomane şi a pledat
pentru apropierea de Rusia şi Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germană[58].
El a contribuit în mod hotărâtor la răsturnarea lui Constantin Brâncoveanu, probabil pentru a sprijini pretenţiile la
tron ale propriului fiu, Ştefan Cantacuzino[59].
Alături de acesta el este executat în noaptea de 6 spre 7 iunie 1716 la
Constantinopol, sub acuzaţia colaborării cu austriecii.
Opera literară. Pe lângă corespondenţa cu renumite personalităţi
politice, diplomaţi şi cărturari ca Gherasim Cretanul, Antonio dall'Acqua,
Albano Albanese sau Bonvicinius, stolnicul
Cantacuzino a lăsat posterităţii
caiete de note istorice şi o operă istorică fundamentală, Istoria Ţării
Rumâneşti dintru început (1716)[60],
care analizează critic un material extrem de bogat, cuprinzând autori antici,
bizantini şi occidentali. Lucrarea este redactată la iniţiativa lui Ferdinand
Marsigli
şi susţine cu multă fervenţă, combătând opiniile contrare, originea romană a
poporului român şi continuitatea sa pe teritoriul Daciei, acumulând mărturii
despre teritoriul şi locuitorii acestui stat, despre războaiele daco-romane şi
romanizarea Daciei. Cantacuzino
subliniază faptul că românii se deosebesc de popoarele vecine prin capacitatea
lor de a rezista vitregiilor istoriei, evidentă mai ales în menţinerea
structurilor politice proprii. Implicaţiile politice nu i-au lăsat răgaz să-şi
definitiveze scrierea, care aplică metode de cercetare caracteristice
istoriografiei moderne şi conţine prime elemente de critică a istoriei.
Activitatea religioasă. Vasta sa cultură teologică i-a dat
posibilitatea de comunicare cu marii teologi ai vremii, chiar şi în probleme
subtile de dogmatică ortodoxă. Problematica ridicată de el stă la baza
alcătuirii unui tratat: Manual despre
câteva nedumeriri şi soluţiuni, tipărit la Snagov 1697[61].
Opera geografică. Stolnicul
este şi autorul unei hărţi a Ţării Româneşti, tipărită în 1700 în limba greacă
la Padova[62] şi
folosită apoi în 1715 de Anton Maria Del Chiaro în a sa Istoria delle
moderne rivoluzioni della Valachia, apărută prima dată la Veneţia, precum
şi al prefeţei unui Liturghier din 1680, care a circulat în toate ţinuturile
locuite de români[63].
Un document valoros
pentru cultura română îl constituie catalogul bibliotecii lui Constantin Cantacuzino, care conţine printre altele şi o listă a cărţilor
tipărite în principatele române la sfârşitul veacului al XVII-lea. Frumuseţea
bibliotecii Mănăstirii Mărgineni (jud. Prahova), întemeiată cu o parte a
bibliotecii postelnicului Constantin
Cantacuzino de la Mironeşti,
este menţionată deja la Del Chiaro. Se pare însă că puţine cărţi din acel
patrimoniu au trecut în posesia stolnicului Cantacuzino. Era vorba mai ales de literatură religioasă, chiar şi
de sorginte protestantă. În timpul studiilor tânărul Cantacuzino a întocmit un prim catalog al cărţilor achiziţionate
de el însuşi, care au constituit baza bibliotecii sale. Printre acestea se
aflau, pe lângă epopeile homerice, opere ale clasicilor greci şi latini,
scrierile filozofice şi cosmografice ale lui Aristotel şi comentariile la opera
aristotelică de Alexandru din Afrodisia.
Ulterior biblioteca a fost îmbogăţită de numeroase lucrări istoriografice,
calendare, almanahuri, precum şi de cărţi aduse de oştenii români care
participaseră în 1683 la asediul Vienei. De-a lungul vieţii Cantacuzino a colecţionat manuscrisele
cărturarlor care trecuseră pe la Mărgineni şi periodice de limbă italiană[64].
Biblioteca a fost destrămată după moartea stolnicului, ajungând parţial în
posesia lui Nicolae Mavrocordat. Un catalog al bibliotecii consemnează în anul
1839, 263 de titluri de cărţi care erau încă păstrate la Mărgineni[65].
Fraţii Corbea
Printre cărturarii cu preocupări teologice de la
Curtea lui Brâncoveanu se numără şi fiii preotului Ion Corbea, parohul
bisericii Sfântul Nicolae din Şcheii Braşovului, care a venit în Ţara
Românească şi s-a călugărit la Sinaia sub numele de Iosif[66], iar cei doi fii ai săi au intrat în slujba
domnitorului Constantin Brâncoveanu. Amândoi ştiau bine limba latină şi au fost
diplomaţi ai domnitorului.
David Corbea, a fost trimis în Ardeal pentru a menţine rezistenţa
braşovenilor împotriva Uniaţiei, apoi în Moldova pentru a duce tratative de
pace cu Turculeţ, comandantul polonezilor şi în cele din urmă în Rusia, la
Petru cel Mare, care a rămas impresionat de erudiţia sa şi îl cere de la domnul
român la începutul anului 1707[67]. Pentru ţarul Rusiei efectuează o misiune diplomatică
pe lângă Francisc II Rakotzi. Se îmbolnăveşte şi moare la Varşovia în vara
anului 1707.
Teodor Corbea a mers şi el pe aceeaşi cale. În serviciul domnului
român a fost trimis în Rusia, unde încheie un tratative de pace dintre domnul
român şi ţarul Rusiei. La izbucnirea războiului ruso-turc, influenţat de
atitudinea lui Toma Cantacuzino, trece de partea ruşilor.
De la Teodor, ne-a rămas primul dicţionar latin-român,
Lexicon latino-roman tradus de
Teodor Corbea sin Ieromonah Ioasaf din
Braşov, alcătuit după modelul dicţionarului latin-ungur al lui Albert
Molnar 1611[68]. La alcătuirea acestuia a fost îndemnat şi sprijinit
de marelei cărturar, Mitrofan, episcopul Buzăului (1691-1703). Mai important
pentru literatura românească este versificarea Psaltirii, pe care a dăruit-o el
însuşi bisericii româneşti din Braşov în anul 1725[69]. Cartea are două prefeţe în versuri, în română şi
rusă, închinate ţarului Petru cel Mare.
Teodor întrebuinţează şi el, ca şi mitropolitul
Dosoftei, în traducerea sa versuri de lungimi diferite, care dau expresie a
unei vii limbi populare, însă aceasta nu
a trezit în literatura orală a poporului ecourile pe care le-a trezit, prin
mijlocirea dascălilor bisericii, Psaltirea mitropolitului Dosoftei.
Fraţii Greceanu
Aceştia se trag din satul Greci de lângă Găieşti,
astăzi judeţul Dâmboviţa, pe atunci în judeţul Vlaşca.[70]
Radu a rămas toată viaţa un cărturar modest la curtea
domnului Brâncoveanu, împreună cu Radu Popescu au cronicarii pământeni ai
vremii.
Şerban, fratele său, s-a căsătorit cu Ilinca, fiica
vistiernicului Papa Greceanu de la Grecii din Ilfov, moştenind zestre la
Dragomireşti şi beneficiind de ascensiune în rândul boierilor ţării: logofăt,
vistiernic în divan şi mare logofăt. A avut mai mulţi copii dintre care Şerban
a luat în căsătorie pe fiica lui Brâncoveanu, Ilinca, primind între altele, ca
zestre, moşia Corneşti, de unde vine şi denumirea urmaşilor săi
Greceanu-Cornescu sau Dragomirescu.
Traducerile[71]. Radu începe activitatea din timpul lui Şerban, prin
traducerea Bibliei de la 1688, însă în timpul domniei lui
Brâncoveanu capătă şi mai multă intensitate, prin preţioasele traduceri din
limba greacă.
În 1691, fraţii Greceanu traduc şi tipăresc la
îndemnul domnitorului, Mărgăritare, minunatele cuvântări ale
celui mai mare predicator al răsăritului ortodox, Sfântul Ioan Hrisostom.
Cartea conţine şi opt versuri la stema ţării, închinate domnitorului
Brâncoveanu şi două prefeţe. De asemenea este precizată şi contribuţia
învăţatului stolnic Constantin Catacuzino.
Tot în 1691,
apare o nouă traducere la tipografia de la Buzău. Pravoslavnica Mărturisire, pregătită de Petru Movilă cu prilejul
sinodului de la Iaşi, la 1642. Această operă devenise de actualitate în acele
vremuri,când în Ardeal calvinii şi iezuiţii se străduiau să rupă românimea
prigonită de la credinţa strămoşească.
În 1693, fraţii publică Evanghelia greco-română, pe două coloane, iar în 1698, Mineele, sub binecuvântarea episcopului
Mitrofan de la Buzău. În Mineele traduse s-au păstrat totuşi imnurile
(icoasele, irmoasele şi condacele) în limba slavă, deoarece traducere lor era
legată de o problemă de ordin muzical.
Ianache Văcărescu
Între boierii care au fost apropiaţi şi credincioşi
domnitorului Constantin Brâncoveanu se numără şi Ianache Văcărescu, sfetnicul
de taină al voievodului. Acesta se trăgea dintr-o familie veche de boieri, ce fuseseră
mari dregători şi-i slujiseră cu credinţă pe domnii români de peste vremuri.
Părinţii săi erau Negoiţă vel spătar şi Neacşa, care era sora lui Badea
Buclanu, marele clucer.
Ianache Văcărescu s-a căsătorit cu Stanca, sora
marelui logofăt Bârcă Cojescu, iar prin căsătorie a intrat în gras de rudenie
şi cu familia lui Constantin Brâncoveanu. Soţia lui Ianache, Stanca, era
verişoara doamnei Maria a lui Constantin Vodă, tatăl acestei, Pană paharnicul,
fiind frate cu Necşuţa, mama doamnei Maria[72].
Ianache a avut opt copii, patru băieţi şi patru fete.
Fiind de aceeaşi vârstă cu domnitorul român, dar şi bun prieten, poate fi
dovedită din numele dat copiilor, după cei ai lui Brâncoveanu, chiar şi în
ordine cronologică.
Ianache Văcărescu s-a remarcat prin ctitoriile sale
alături de cele ale domnitorului său, astfel în 1709, când Constantin Brâncoveanu
reface Mitropolia de la Târgovişte, Ianache finanţează zugrăvirea bisericii şi
construcţia unor chilii. O altă ctitorie a sa este în Văcăreşti-Dâmboviţa, unde
în 1698-1699 ridică o biserică pe pământul strămoşilor săi[73].
La curtea lui Brâncoveanu, Ianache a avut mai
multe funcţii[74]: postelnic în 1685, vătaf de copii de casă
între 1688-1690, mare căpitan de lefegii între 1691-1694, ispravnic şi mare agă
în 1695, în mai multe rânduri sol la Constantinopol, paharnic în 1710 şi sol la
Poarta otomană în 1711, din 1711 este mare clucer. Această din urmă funcţie
dovedeşte din nou încrederea pe care i-o acorda Constantin Brâncoveanu, căci în
această funcţie Ianache gospodărea averile, dar nu numai îi ştia şi tainele şi
chiar era consultat în marile probleme ale ţării[75].
Ultimul sfat pe care i l-a dat, se pare că nu a
fost chiar cel mai inspirat, fiind în legătură cu mazilirea domnului, de către
sultanul Ahmet. Este vorba de scrisoarea pe care a primit-o domnul de la
medicul Anton Corea[76], căreia Ianache nu i-a dat crezare, găsind o
explicaţie financiară pentru acest mesaj. În temniţele închisorii Edicule, cu siguranţă şi-a amintit
de acest sfat, ceea ce îl va determina să accepte jertfa propriei vieţi alături
de prietenul său Constantin Brâncoveanu.
3. Monahi români din această perioadă
În afară de monahii care au ajuns
pe scaunele episcopale, mai menţionăm pe cei care s-au nevoit în aşezările
sihăstreşti din munţi sau alte părţi.
Cuviosul Ioan Arhimandritul - Primul egumen al Mănăstirii
Horezu (+ 1726)
Acesta era din părţile
Argeşului. S-a călugărit în Mănăstirea Negru Vodă din Câmpulung, şi în puţină
vreme ajunge preot şi egumen. Căci era iscusit părinte duhovnicesc al
călugărilor şi credincioşilor şi bun iconom al casei lui Dumnezeu, vestit în
toate satele din împrejurimi.
Constantin Brâncoveanu
aude de egumenul Ioan şi admirându-i înţelepciunea, în anul 1692 îl numeşte
egumen şi ispravnic al renumitei sale ctitorii de la Horezu, care încă în
construcţie. Cuviosul arhimandrit Ioan, a îndrumat 33 de ani marea lavra de la
Horezu, fiind întru toate râvnitor la cele sfinte, şi iscusit iconom.
Arhimandritul Ioan a
condus mai întâi lucrările de zidire ale Mănăstirii Horezu (1692-1697). Apoi a
împodobit-o cu aleasă pictură, învrednicindu-se să fie şi el zugrăvit alături de
familia marelui ctitor. A condus, de asemenea, lucrările de zidire ale bolniţei
(1696) şi ale paraclisului ctitoricesc din incintă, prin dania soţiei
evlaviosului domn. A ajutat personal la zidirea Schitului Sfântul Ştefan, peste
apa Horezului, ctitorită de Ştefan, fiul lui Constantin Brâncoveanu (1698), iar
în partea de nord a mănăstirii a ctitorit personal Schitul Sfinţii Apostoli
(1700), pe care apoi îl închină Horezului.
Cuviosul egumen Ioan a
condus lucrările de zidire şi înnoire şi la alte mănăstiri, precum: Polovragi
(1703); Surpatele, ctitorită de doamna Maria (1706); paraclisul Mănăstirii
Cozia (1710) şi altele, fiind considerat în vremea sa cel mai iscusit ispravnic de biserici şi mănăstiri din
Tara Româneasca. Iar călugărilor ce se nevoiau în bisericile zidite de el le
cerea numai sa-l pomenească la rugăciunile lor, precum singur spune: „Cu
plecăciune mă rog ca în toate joile de peste an, într-o săptămâna o dată, să nu
lipsească Sfânta Liturghie, ca să se bucure şi sufletul meu de acea rugăciune a
sfinţiilor voastre, şi să aibă ticălosul meu suflet nădejde întru slava lui
Dumnezeu...”.
Cuviosul Ioan
arhimandritul era, totodată, cel mai apropiat sfetnic de taina, colaborator şi
duhovnic al familiei domnitorului Constantin Brâncoveanu. Iar după mucenicia sa
şi a celor patru copii la Constantinopol, egumenul Ioan era singurul părinte şi
mângâietor, după Dumnezeu, al soţiei fericitului ctitor, rămasă văduvă cu şapte
copii.
Cuviosul egumen Ioan
şi-a dat sufletul, în vara anului 1726, fiind înmormântat de obştea mănăstirii
în biserica voievodală[77].
Sfântul Antonie Sihastrul - Schitul Iezerul-Vâlcea (+1714)
Unul dintre marii sihaştri ai Carpaţilor a fost şi
Cuviosul Antonie de la Schitul Iezerul (Cheia)-Vâlcea, numit de credincioşii
din partea locului “Sfântul Antonie Sihastrul”.
Sfântul Antonie era de loc din satele subcarpatice ale
judeţului Vâlcea. Crescând şi cunoscând de mic câţiva sihaştri, la vârsta
potrivită s-a tuns în monahism la Schitul Iezerul, unde s-a nevoit în anii
tinereţii. Apoi, sporind în rugăciune şi smerenie, cu binecuvântarea
egumenului, s-a retras la viaţa pustnicească în Muntele Iezerul din apropiere,
prin jurul anului 1690[78]. Acolo se ostenea singur într-o mică peşteră de
piatră, lăudând pe Dumnezeu ziua şi noaptea şi luptându-se neîncetat cu
duhurile rele şi cu neputinţele firii. Căci nimeni, afara de sihaştri, nu ştie
cât de mari sunt ispitele şi încercările celor ce se nevoiesc în viaţa pustnicească.
Neavând un lăcaş propriu de rugăciune, Cuviosul
Antonie a luat binecuvântare şi a săpat singur cu mâinile sale un mic paraclis
în stancă, lucrând trei ani de zile. Ziua lucra, iar noaptea priveghea şi se
ruga cu mâinile înălţate la cer, vărsând multe lacrimi. Apoi episcopul Ilarion
de la Râmnicu-Vâlcea l-a sfinţit. În acest mic paraclis se ruga neîncetat
Cuviosul Antonie. Aici făcea ziua şi noaptea sute de metanii, aici citea
rânduiala slujbelor zilnice şi Utrenia de la miezul nopţii.
Auzindu-se peste tot despre viaţa sfânta a Cuviosului
Antonie, veneau pe poteci de munte numeroşi ucenici, călugări, preoţi şi
credincioşi să se roage împreuna cu el, să-i ceară sfaturi şi rugăciuni. Iar
fericitul sihastru îi primea cu dragoste, îi odihnea, îi hrănea cu cuvintele
cele dumnezeieşti şi îi libera cu pace, creând astfel o adevărata reînnoire duhovniceasca
în Oltenia de sub munte.
După 25 de ani de aspră nevoinţă şi sihăstrie, Sfântul
Antonie şi-a dat sufletul prin anul 1714, fiind plâns mult de ucenici şi
îngropat lângă micul sau paraclis, cum se vede până astăzi. Credincioşii urcă
vara până aici, aprind lumânări, fac rugăciuni şi se închină în „Peştera
Sfântului Antonie”, cerându-i binecuvântare şi ajutor.
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a trecut
în rândul sfinţilor în anul 1992, cu data de prăznuire la 23 noiembrie[79].
II. Personalităţi străine la curtea
voievodului.
În palatul din
Bucureşti al domnitorului, pe lângă boierimea pământeană îmbrăcată în lungi
straie orientale, se întâlneau şi câţiva reprezentanţi ai culturii italiene,
aceştia fiind îmbrăcaţi după moda orientală în caftane de atlaz, pentru a nu
atrage privirile suspicioase ale turcilor, ce veneau aproape zilnic la curte,
dar care păstrau totuşi moda occidentală: peruca, pălăria, cravata şi bastonul
indian. Aceşti străini se aflau în serviciul permanent al domnului şi erau mai
toţi oameni de cultură bogată pentru vremea lor.
Astfel, găsim de
doctorul Pylarino[80],
recomandat lui Brâncoveanu de către bailul Veneţiei, fiind cunoscut pentru
lucrările sale ştiinţifice, publicate în latină şi italiană. Cea mai însemnată este
un tratat publicat la Veneţia 1715, despre altoirea împotriva variolei.
Pylarino se stabilise în Bucureşti, unde îşi găsi şi consoarta, devenind
protomedicul curţii , punând bazele primului spital românesc, Colţea. Această
funcţie a ocupat-o până în 1711, când este
numit consul Venţian la Smirna. Moare trei ani mai târziu la Padova.
Succesorul său a fost
doctorul Bartolomeo Ferrati, care
purta şi titlul de conte şi a cărui familie se întâlneşte în documentele
noastre până la sfârşitul secolului al XVIII-lea[81].
Anton Maria del Chiaro Fiorentino, secretarul de limbi occidentale
al domnitorului, poreclit de contemporanii săi curcanul, este cel care a publicat după martiriul lui Brâncoveanu,
în 1718, la Venţia, memoriile sale Istoria
delle monderne rivoluzioni della Valachia, con la descrizione del paese;
natura, costumi, riti e religione degli abitanti; annessavi la tavola
topografica di quella provincia… (Ceremoniile
ecleziastice în Valahia).
S-a născut în anul
1699 într-o familie israelită din Florenţa, cu numele de David. Convertirea la
catolicism a avut loc după moartea tatălui său, pe când avea 14 ani. A studiat
ştiinţele umaniste şi latina, vreme de cinci ani, la Colegiul San Salvadore din
Florenţa. Cu ajutorul lui Nicolae Caragiani, agentul de la Venţia al lui
Brâncoveanu, el va deveni secretarul de limbă latină al domnitorului, funcţie
ce şi-o va păstra şi sub următorii doi domni, până în 1716. Datorită
curiozităţii sale înnăscute şi talentului care-l caracteriza, ne-a lăsat o
mărturie documentară greu de egalat de alte izvoare din acea epocă. Descrierea
evenimentelor petrecute în Ţara Românească în anii în care el a fost secretar
al canelariei domneşti, dar şi obiceiurile şi rânduielile româneşti, sunt
ilustrate cu acribia unui observator foarte iscusit[82].
Dintre călugări de la
Muntele Athos menţionăm:
Galaction Vidali, fost egumen al Mănăstirii Marea Lavră, a Muntelui
Athos, originar din insul Tinos, se afla la curtea domnitorului în 1697, căci
semnează prefaţa Antologhionului,
tipărit la Snagov[83].
Altă prezenţă athonită
la curtea domnului Brâncoveanu este a călugărului Mitrofan de Thassos, de la Mănăstirea Dionisiu, pe care domnul îl
va face duhovnicul său şi egumen la Cotroceni, iar în 1716, domnul Nicolae
Mavrocordat îl va numi mitropolit[84].
[1] Pr. Prof. M. Păcurariu, op.cit., p. 108.
[2] Pr. N. I. Şerbănescu, Mitropoliţii Ungrovlahiei, în „B.O.R.”, an LXXVII (1959), nr. 7-10,
p. 780.
[4] Pr. N. I. Şerbănescu, Mitropoliţii…, p. 784.
[5] Diac. Ioan Rămureanu, Antim …, p. 848.
[6] Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii…, vol. 2, p. 142.
[7] N. Cartojan, Istoria
literaturii române vechi…, p. 400.
[8] Damian P. Bogdan, Viaţa
lui Antim Ivireanul, în „B.O.R.“,
anul LXXIV (1956), nr. 8-9, p.679.
[9] Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, op. cit., p. 142.
[10] Damian P. Bogdan,
Viaţa lui Antim Ivireanul…, p. 679.
[11] Î.P.S. Mitropolitul Firmilian al Olteniei, Cuvânt de pomenire a lui Antim Ivireanul,
mitropolitul Ţării
Româneşti, în „B.O.R.”, anul
LXXXIV (1966), nr. 9-10, p. 953-954.
[12] Pr. Niculae Şerbănescu, Antim Ivireanul tipograf…, p. 690.
[13] Nicolae Iorga, Istoria
bisericii româneşti…, vol. II, p. 4.
[14] Gabriel Ştrempel, Antim
Ivireanul, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1997, p. 46.
[15] Nicolae Iorga, op.
cit., p. 5.
[16] Gabriel Ştrempel, op.
cit , p. 71.
[17] Nicolae Iorga, op.
cit., p. 5.
[18] Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, op. cit., p. 142.
[19] I.Bianu, N.Hodoş,
op. cit., p. 335-337.
[20] Pr. Niculae Şerbănescu, op. cit., p. 696.
[21] Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, op. cit., p. 144.
[22] Ibidem.
[23] Gabriel Ştrempel, op.
cit., p. 137.
[24] Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, op. cit., p. 145.
[25] Episcop Gherasim al Râmnicului, Istoria mănăstirii Govora, Editura Sfintei Episcopii a Râmnicului,
Râmnicu Vâlcea, 1995, p. 92.
[26] Pr. Prof. Ion Ionescu, Pătimirea Mitropolitului Antim Ivireanul…, p. 650.
[27] Pr. Niculae Şerbănescu, Documente în timpul păstoriei mitropolitului Antim Ivireanul la Râmnic,
în „M.O.“, anul XVIII (1966), nr. 9-10, p. 787.
* Gherasim Palladas.
** Hrisant Notara.
[28] Radu logofătul Greceanu, Istoria domniei lui Constantin…,
p. 168.
[29] Este interesant de văzut în acest sens scrisoarea din
10 februarie 1708, în Doc. Hurmuzaki, XIV, 1, p. 630.
[30] Radu logofătul Greceanu, op. cit., p. 168.
[31] Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, op. cit., p. 146.
[32] Antim Ivireanul, Opere…,
p. XX.
[33] Pr. Prof. Ion Ionescu, op. cit., p. 651.
[34] Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, op. cit., p. 147.
[35] Radu Albala, Antim
Ivireanul şi vremea lui, Editura Tineretului, Bucureşti, 1963, p. 90.
[36] Antim Ivireanul, op.
cit., p. 214.
[37] Gabriel Ştrempel, op.
cit., p. 225.
[38] Doc. Hurmuzaki, XIV, 3, p. 79-80.
[39] Pr. Emanuel Copăcianu, Profilul unui mare ierarh, în „M.B.“, anul XVI (1966), nr. 7-9, p.
462.
[40] Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, op. cit., p. 148.
[41] Ibidem, p.
152.
[42] Pr. Prof. Ion Ionescu, op. cit., p. 657.
[43] Gramata
patriarhală pentru mănăstirea Antim din Bucureşti, din 20 septembrie 1714,
în Doc. Hurmuzaki, XIV, 1, p.
629-634.
[44] Gabriel Ştrempel, op.
cit., p. 366-368.
[45] Ibidem, p.
369.
[46] Pr. Prof. I. Ionescu, Comemorarea Mitropolitului Antim Ivireanul de către Biserica Ortodoxă
Română,
în „M.O.“, anul XVIII (1966), nr. 9-10, p.
895-897.
[47] A se vedea Proclamarea
solemnă a canonizării Sfântului ierarh-martir Antim Ivireanul, în „B.O.R.”,
anul CX (1992), nr. 7-10, p. 162-181.
[48] IPS dr. Antonie Plămădeală, Arhiepiscop al Sibiului
şi Mitropolit al Ardealului, Spiritualitate
şi Istorie la Întorsura Carpaţilor, vol II, Editat de Sectorul Cultural al
Episcopiei Buzăului, Buzău, 1983, p. 45.
[50] Ibidem, p.
141.
[51] Ibidem.
[52] Al. Elian, Legăturile
…, p. 928.
[54] IPS dr. Antonie Plămădeală, Spiritualitate
şi Istorie.., p. 39.
[55] Ibidem, p.
40.
[56] N. Iorga, Istoria
Bisericii…, vol. II, p. 104.
[57] N. Cartojan, op.cit.,
p. 426.
[58] Şt. Ionescu, op.cit.,
p. 63.
[59] În vol. Martiriul
Sfinţilor Brâncoveni… sunt publicate scrisorile de dezvinovăţire ale
stolnicului dar şi ale fiului său voievodul Ştefan, p. 208.
[60] N. Cartojan, op.cit.,p.
432 .
[61] Ibidem,p.
432.
[62] Harta este publicată la: Al. T. Dumitrescu: Contribuţiuni
la istoriografia românească veche, în vol. „Lui Ion Bianu”, Bucureşti, 1916-1921.
[63] Al. Duţu, Cultura română în civilizaţia europeană
modernă, Bucureşti 1978, p. 120.
[64] Virgil Cândea, Stolnicul
între contemporani, Ed. Ştiinţifică, Bucuresti,1971. p. 23.
[65] Catalogul integral a fost publicat de Corneliu
Dima-Drăgan, Un catalog necunoscut al
bibliotecii Stolnicului Constantin Cantacuzino, în „Revista arhivelor”,
1964, nr.2, p. 286-303.
[66] Pr. M. Păcurariu, op.cit., p. 177.
[69] Astăzi se află în Biblioteca Universităţii din
Cluj-Napoca, cf. Pr. M. Păcurariu, op.cit.,
p. 177.
[70] Pe baza unor documente Al. Filitti, în Revista istorică română, 1934, p. 65,
arată originea fraţilor Greceanu, apud N. Cartojan, op.cit., p. 354.
[71] N. Cartojan, op.cit.,
p. 356.
[72] G. D. Florescu, D. Pleşia, Condica Văcăreştilor, citată de Nicolae Stoicescu în Dicţionar al marilor dregători români din
Ţara Românească şi Moldova (sec. XIV-XVII), Ed. Enciclopedică, Bucureşti,
1971, p. 253.
[75] Martiriul
Sfinţilor Brâncoveni…, p. 202.
[78] Ibidem, p.
320.
[79] Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Sfinţi daco-români şi români, Editura Mitropoliei Moldovei şi
Bucovinei, Iaşi, 1994, p. 83-85.
[80] N. Cartojan, op.cit.,,
p. 339.
[81] Ibidem.
[82] Ibidem.
[83] Alexandru I. Ciurea, Momente şi aspecte esenţiale ale Sfântului Munte asupra vieţii
religioase din Ţările Române, în „Ortodoxia”, nr. 2, 1953, p. 289.
[84] Pr. Dr. I. Moldoveanu, op.cit., p. 281.