Sfântul Grigorie Palama-întemeietorul isihasmului
CATEHEZĂ
ÎN CADRUL CONCURSULUI NAȚIONAL CATEHETIC
„RUGĂCIUNEA ÎN VIAȚA MEA”
În „Anul comemorativ al sfinților isihaști Simeon Noul Teolog, Grigorie Palama și Paisie de la Neamț”
Sfântul Grigorie Palama-întemeietorul isihasmului
Sfântul Paisie de la Neamț-ctitorul Filocaliei în limba română și slavonă
Propunător: prof. Timofti Maria-Valentina
Data: 3 aprilie 2022
Locația: biserica „Sfântul Ioan Botezătorul”-Botoșani
Grup țintă: copiii și tinerii parohiei, cu vârste cuprinse între 7-18 ani
Durata: o oră
Competența generală: Manifestarea unui comportament moral-religios, în viața personală și în societate, în acord cu valorile religioase, având ca modele identitare viețile sfinților
Competențe specifice:
-să asculte viețile sfinților Grigore Palama și Paisie de la Neamț, sfinți isihaști, ca modele identitare;
-să analizeze scrierile și unele cuvinte duhovnicești de mare folos sufletesc, scrise de cei doi sfinți;
-să desprindă virtuțile sfinților, în urma analizării vieților, icoanelor și a troparelor;
-să rezolve unele sarcini de lucru, concrete, pentru formarea și dezvoltarea cunoștințelor, abilităților și atitudinii de bun creștin.
RUGĂCIUNE ȘI IERTARE- SFÂNTUL ISIHAST SIMEON NOUL TEOLOG
CATEHEZĂ
ÎN CADRUL CONCURSULUI NAȚIONAL CATEHETIC
„RUGĂCIUNEA ÎN VIAȚA MEA”
RUGĂCIUNE ȘI IERTARE-
SFÂNTUL ISIHAST SIMEON NOUL TEOLOG
Propunători: prof. Timofti Maria-Valentina, prof. Fortoeș Mariana
Data: 12 martie 2022
Locația: biserica „Sfântul Ioan Botezătorul”-Botoșani
Grup țintă: copiii și tinerii parohiei, cu vârste cuprinse între 7-18 ani
Durata: o oră
Competența generală: Manifestarea unui comportament moral-religios, în viața personală și în societate, în acord cu valorile religioase, având ca modele identitare viețile sfinților
Competențe specifice:
-ascultrea vieții Sfântului Simeon Noul Teolog, sfânt isihast, ca model identitar;
-analizarea scrierilor și ale unor cuvinte duhovnicești de mare folos sufletesc, scrise de Sfântul Simeon Noul Teolog;
-desprinderea virtuților sfântului, în urma analizării vieții, icoanei și a troparului;
-rezolvarea unor sarcini de lucru, concrete, pentru formarea și dezvoltarea cunoștințelor, abilităților și atitudinii de bun creștin.
ACTIVITĂŢILE NON- FORMALE ALE CERCULUI DE RELIGIE- FACTOR DETERMINANT ÎN DEZVOLTAREA COMPETENȚELOR
Prof. Timofti Maria-Valentina
Şcoala Gimnazială „Elena Rareş”- Botoşani
Întrucât religia este o disciplină complexă, este necesară desfăşurarea unor activităţi suplimentare, non-formale prin cercul de religie, activităţi care formează şi dezvoltă competenţe. Activităţile de la cerc îmbunătăţesc calitatea educaţiei religioase realizate la ore, iar lecţia se constituie în suportul pe care se sprijină activităţile cercului.
Cunoaşterea realităţii religioase reprezintă cunoaşterea (căutarea) lui Dumnezeu. Într-o societate atât de tulbure, este necesară apropierea elevilor de divinitate. Abordarea hermeneutică presupune demersuri psiho-pedagogice clare şi coerente, utilizându-se metode şi modalităţi concrete, strategii de formare şi dezvoltare a competenţelor în învăţământul religios. Voi prezenta, în continuare, câteva activităţi non-formale moderne de cunoaştere a realităţii religioase folosite la cercul de religie.
Modalități de remediere a crizei spirituale prin accentul pus pe valorile moral-creștine
Prof. Poleucă Liliana, Școala Gimnazială Nr. 12 Botoșani
În ciuda tuturor acestor realităţi dramatice ale vieţii umane personale şi comunitare, spiritualitatea ortodoxă apără valorile familiei, arătând că soţii constituie unul pentru celălalt reale binecuvântări dumnezeieşti. Fiecare cămin are vocaţia de a fi transformat într-o „biserică în miniatură”, într-un spaţiul al iubirii, dăruirii şi desăvârşirii, în care pruncii sau copiii sunt adevărate daruri divine, oferite de Părintele Ceresc, spre mângâiere şi alinare.
Credinţa şi teologia răsăriteană subliniază adevărul potrivit căruia, dincolo de convulsiile, alterările, degradările şi pervertirile la care este tot mai frecvent şi mai insistent supusă, chiar şi reconfigurată într-un nou context, familia se va afirma ca una dintre valorile esenţiale ale împlinirii umane, ca mediul cel mai potrivit al afirmării şi realizării individuale şi comunitare, ca un element şi simbol peren al fiinţei umane.
Tiparul în timpul domnitorului Constantin Brâncoveanu
Programul tipografic intern şi internaţional
în vremea lui domnitorului Constantin Brâncoveanu 1688-1714
Prof. pr. Botezatu Liviu
Liceul cu Program Sportiv Botoşani
S-a afirmat, pe bună
dreptate, că perioada domniei lui Constantin Vodă Brâncoveanu reprezintă
„culmea cea mai înaltă a culturii vechi româneşti în Muntenia“[1].
Acest voievod era împodobit cu învăţătură şi gust pentru tot ceea ce este
frumos, care odată ajuns la conducerea ţării, a continuat „mişcarea culturală“
începută sub domnia unchiului său Şerban Cantacuzino, şi nu numai că a
continuat-o, dar, prin mijloacele materiale de care dispunea, a reuşit să o
ridice la o „excepţională strălucire“[2].
Pe lângă faptul că
voievodul Constantin Brâncoveanu a fost un mare ctitor de mânăstiri şi
biserici, el s-a îngrijit şi de înzestrarea acestora cu toate cărţile de cult.
După cum afirma Nicolae Iorga, el a fost „ocrotitor al culturii româneşti, prin
scris şi tipar, poate cel mai mare din
câţi au fost vreodată în neamul nostru“[3].
Din predosloviile, titlurile sau însemnările explicative ale acestor cărţi, se
poate desprinde limpede rolul voievodului în această vastă operă cărturărească,
precizându-se că multe din ele s-au tipărit din iniţiativa şi cu cheltuiala sa.
Urmărindu-se
impresionantul şir de cărţi imprimate în timpul domniei lui Vodă Brâncoveanu,
se poate afirma că el a conceput chiar un cuprinzător program, în ce priveşte
tipărirea lor, căutând să împlinească nevoile diferitelor domenii publice şi
religioase. Astfel: s-au imprimat cărţi
de slujbă bisericească, cărţi pentru trebuinţe şcolilor înfiinţate atunci,
cărţi de doctrină ortodoxă, cărţi pentru apărarea dreptei credinţe, cărţi de
povăţuiri pentru voievozi şi fii lor, cărţi de învăţătură şi de zidire sufletească
pentru credincioşi, cărţi de literatură etc. Acest bogat program, necesita un
număr sporit de tiparniţe, dar şi un mănunchi de pricepuţi meşteri tipografi.
Constantin Brâncoveanu reuşeşte să facă faţă acestor necesităţi, în vremea lui
funcţionând tipografii în cinci localităţi din Ţara Românească, toate acestea
bucurându-se într-un fel sau altul de ajutorul său.
Prima tiparniţă, cea
de la Bucureşti, era înfiinţată în 1678, iar Brâncoveanu a găsit-o funcţionând
la alegerea sa ca domn în 1688. Celelalte au fost înfiinţate în timpul domniei
lui. Ele se aflau la Mânăstirea Snagov, la episcopiile din Buzău şi Râmnic şi
în Târgovişte, iar la înfiinţarea lor a contribuit şi voievodul.
În ordinea vechimii,
prima din cele patru înfiinţate de voievod este cea de la Buzău, unde s-a lucrat neîntrerupt, din 1691 până în anul 1794, tipărind
un număr de 15 cărţi, aproape toate, cărţi de slujbă bisericească. La câţiva
ani de la înfiinţarea tipografiei de la Buzău, i-a fiinţă în Muntenia o nouă
tiparniţă, cea de la Mânăstirea Snagov,
care lucrează doar 5 ani, dând la lumină 14 cărţi. Sufletul tiparniţei de la
Snagov a fost ieromonahul Antim Ivireanu, stareţul mânăstirii. El a scos la
lumină cărţi în limbile română, greacă, slavă şi arabă, lucrând „cu îngrijire
literele arabice“[4].
A treia tipografie
dintre cele nou înfiinţate sub Brâncoveanu este cea de la Episcopia din Râmnic, care este legată şi ea de
numele lui Antim Ivireanul, ajuns episcop al Râmnicului, la 16 martie 1705.
Este foarte probabil ca harnicul Antim să fi adus aici tiparniţa de la Snagov
sau doar o parte din ea[5],
căci între litera unora din cărţile imprimate la Snagov şi Râmnic este mare
asemănare. Această tipografie lucrează intens numai 3 ani, dând la lumină 10
cărţi.
Ultima tipografie
înfiinţată de Brâncoveanu a funcţionat la Mitropolia din Târgovişte, unde, în ianuarie 1708, Antim Ivireanul este strămutat
ca Mitropolit al Ţării Româneşti. Şi această tiparniţă este legată de numele
vrednicului ierarh şi, din august 1709 până după uciderea lui Brâncoveanu,
lucrează neîntrerupt, făcând să vadă lumina un număr de 19 cărţi, din care
multe în limba română.
Tipografi şi traducători
Alături de
Mitropolitul Antim Ivireanul, din
rândul oamenilor de cultură strânşi de Brâncoveanu în jurul lui pentru a-l
ajuta la îndeplinirea planului său cultural, mai putem aminti pe învăţatul
stolnic Constantin Cantacuzino şi pe
fraţii Greceanu, Şerban şi Radu,
care vorbind despre activitatea lor spuneau: „şi alte cărţi am făcut şi încă
facem“[6].
Printre meşterii
tipografi care au lucrat în tiparniţele vremii brâncoveneşti, trebuie socotiţi
mai întâi cei care activau deja la tipografia din Bucureşti în 1688 şi pe care
voievodul i-a ţinut în slujba sa. Între aceştia amintim pe Mitrofan, episcop de Huşi (1683-1686), care la imprimarea Bibliei
din 1688 fusese „a tot meşteşugul tipografiei şi îndreptării cuvintelor
rumăneşti ostenitoriu“[7].
Acesta a fost ucenicul mitropolitului Dosoftei al Moldovei, învăţând din
tinereţe meşteşugul tipografic şi a venit în Ţara Românească în 1686 fiind
„luat sub ocrotirea fraţilor Greceni[8].
A lucrat la tipografia din Bucureşti până în 1691 când a fost ales episcop de
Buzău, unde cu ajutorul voievodului înfiinţează o tipografie la care trudeşte
el însuşi la tipărirea tuturor cărţilor apărute la această episcopie între
1691–1704.
Un alt ierarh, care a
lucrat în tipografiile lui Brâncoveanu, este Damaschin, episcop de Buzău şi Râmnic. Acesta a „tălmăcit“ în
româneşte aproape toate cărţile de slujbă, dar la tipar a dat doar una singură:
Apostolul, la Buzău în 1704 în titlul căruia se spune că a apărut „prin
osteneala a singur Episcopului de Buzău chir Damaschin“[9].
Un rol de seamă în
activitatea tipografică a avut şi Mihail
Iştvanovici. El a fost ucenicul lui Antim Ivireanul, lângă care îl întâlnim
lucrând la Snagov şi Râmnic, fiind trimis de Vodă Brâncoveanu în Georgia, unde
a înfiinţat o tipografie din care au apărut mai multe cărţi, amintind prin
stema Ţării Româneşti epoca de glorie culturală a lui Brâncoveanu. Alt ucenic
al lui Antim Ivireanul prins în activitatea tipografică de sub Brâncoveanu este
Gheorghe Radovici, care învăţase „cu
multă osteneală şi osârdie de la Sfinţia sa Antim Ivireanul meşteşugul
tipografic“. Este întâlnit la Snagov şi la Râmnic, pe lângă dascălul său.
Alături de aceştia,
şi-au adus contribuţia şi alţi autori, traducători şi diortositori, care au
închinat munca lor învăţatului domnitor şi i-au dedicat predoslovii pline de
pasaje, în care preamăresc grija şi sacrificiul său pentru cărturăria vremii.
Din întreaga activitate de tipărire a cărţilor religioase realizată în această
epocă, noi ne vom ocupa doar de cărţile liturgice, mai întâi de acelea care au
fost destinate bisericilor din ţările române, apoi de cele pentru alte popoare.
După perioada grea, de
aproape un sfert de secol, de la moartea lui Matei Basarab, în care nu se mai
tipărise nici o carte de slujbă, în Ţara Românească, pe vremea lui Brâncoveanu
era mult simţită lipsa cărţilor de slujbă bisericească. Dintre acestea, Mineele, chiar în limba slavă, nu se
tipărise deloc, iar Molitfelnicul, Triodul, Psaltirea nu mai văzuseră lumina tiparului din timpul lui Matei
Basarab. Doar în timpul lui Şerban Cantacuzino se imprimaseră la Bucureşti Liturghia în 1680, Evanghelia în 1682 şi Apostolul
în 1683, dar şi acestea, probabil, se răriseră.
În Liturghia de la 1680, pe lângă rânduiala
Sfintei Liturghii a Sfântului Ioan Gură de Aur mai era şi „rânduiala Bdeniei şi
a Vecerniei, şi cu a Utrinei, de la zile mari şi cu alte învăţături…“[10].
Tipărirea Evangheliei de la 1682
reprezintă prima împărţire a textului Sfintelor Evanghelii în pericope
potrivite pentru fiecare zi a anului. La aceste două cărţi apare numele
„smeritul întru ermonaşi, Chyriac, Typarnicul“. În prefaţa Apostolului din 1683, domnitorul Şerban Cantacuzino spune că cei
dintâi care au tradus Sfânta Scriptură nu au urmărit şi tipicul grecesc, fiind
foarte greu „şi cu nevoie a găsi a fieşte căriia zi capu ce era să-l citească“[11].
Drept aceea, a poruncit învăţătorilor ce
au tâlcuit noua Scriptură să respecte şi tipicul, adică împărţirea în pericope.
În acest apostol apar iniţialele şi semnătura „smeritului între Iermonaşi
Damaschin Gherbest, Typarnicul“.
Meritul acestor cărţi
îl constituie faptul că pentru prima dată se introduce în Biserică citirea
Apostolului şi a Sfintei Evanghelii în limba română după pericopele rânduite
fiecărei zile. Cele trei cărţi au fost întocmite după rânduiala celor greceşti.
Acestea fiind
singurele cărţi de slujbă şi probabil, destul de rare, domnitorul Brâncoveanu a
căutat să împlinească această lipsă. Ajutat mai cu seamă de mitropolitul Antim
Ivireanul şi de episcopul Mitrofan al Buzăului, voievodul a reuşit să
tipărească un impresionant număr de cărţi liturgice, unele văzând lumina
tiparului chiar de mai multe ori. Aceste tipărituri pot fi grupate în: cărţi
pentru trebuinţa preoţilor, în altar şi cărţi pentru slujitorii stranei,
psalţii. Astfel pentru prima categorie, Brâncoveanu a pus să se tipărească Sfânta Evanghelie, Dumnezeieştile Liturghii, Molitfelnicul
şi Acatistierul, iar pentru strană,
din porunca, îndemnul şi cu cheltuiala sa, au apărut aproape toate cărţile
„trebuitoare“: Ceaslovul „cu
rânduiala slujbelor de toată ziua“, Octoihul,
Catavasierul, Psaltirea, Apostolul, Triodul, Penticostarul, Mineele, Antologhionul, Slujbele unor sfinţi şi altele[12].
Aceste cărţi tipărite în mare parte în limba română, dar şi în greacă, slavonă,
arabă, georgiană, erau în măsură să satisfacă nevoile cultice ale sfintelor
lăcaşuri de pe pământul românesc dar şi ale celor ortodoxe din Balcani şi
Orientul apropiat.
Multe din cărţile
liturgice, tipărite pe vremea lui Brâncoveanu, în cele cinci tiparniţe amintite
erau rânduite „să se dea la pravoslavnici în dar“, fiind menite „spre folosul
de obşte al neamului românesc“[13],
şi purtând stema Valahiei pe primele pagini. Acestea au fost larg răspândite în
Moldova , ca şi în Ardealul, unit pe atunci cu Ţara Românească prin ierarhie
religioasă.
Cărţi liturgice
În cele ce urmează,
vom trece în revistă cărţile liturgice tipărite în perioada domniei lui
Constantin Brâncoveanu, pe teritoriul Ţării Româneşti, în ordine cronologică.
1. În 1692 apare la
Bucureşti, în limba greacă Slujbele
Sfintei Parascheva celei Nouă şi a Sfântului Grigorie Decapolitul,
carte destinată stranei, deoarece cuprinde cântările de la Vecernia şi Utrenia
acestor sfinţi. Sfintele Moaşte ale acestor sfinţi se aflau în Ţara Românească
şi până la 1692, aceste slujbe se cântau în slavoneşte[14].
2. Un an mai târziu în
1693, tot la Bucureşti apare o Evanghelie greco-română, cu text imprimat
pe două coloane, în stânga cel grecesc, în dreapta cel românesc, în două
culori, roşu şi negru. Această Evanghelie este tipărită „cu a lui Constantin
Brâncoveanu „poruncă şi cheltuială“, care a hotărât să „se dea la pravoslavnici
în dar“, ca să se îndeletnicească în casele lor cu citirea acestei sfintei
cărţi. Traducerea e făcută de „întru tot cel mai mic şi plecat Şerban 2
Logofăt“, iar tipărirea cărţii de către „pre micul în eromonahi, Antim de la
Iviria“[15].
Desigur această carte va fi folosită în biserici, la sfintele slujbe, doar de
preoţi.
3. În 1694 „smeritul
între ieromonahi, Antim Ivireanul“ scoate la lumină, în limba română, o Psaltire.
La începutul cărţii, după dedicaţia lui Antim pentru Constantin Brâncoveanu se
află „Orânduială cum să cade a începe a citi Psaltirea“ care se încheie cu
frumoasele cuvinte „încet şi cu minte şi cu socoteală şi nu te grăbi, ca şi cu
mintea să înţelegi cele ce ceteşti“[16].
Este împărţită în 20 de catisme, după care urmează psalmul 151, apoi Cântările
lui Moise, Cântarea Anei, Rugăciunea proorocului Avacum, Cântarea proorocului
Isaia, Rugăciunea lui Iona proorocul, Cântarea celor trei tineri, Cântarea
Născătoarei de Dumnezeu şi alte rugăciuni creştineşti. La sfârşit se găseşte
Pashalia pe 50 de ani, începând cu anul 1694[17].
Din dedicaţia acestei
cărţi vedem împlinirea gândului lui Antim de a se sluji în limba română
sfintele slujbe. Psaltirea este nelipsită din slujbele Bisericii, înveselind
sărbătorile şi „luminând mintea credincioşilor cu lumina cunoştinţei de
Dumnezeu“[18].
Prin editarea Psaltirii în româneşte, credincioşii au consolidat unitatea
„graiului străbun” şi al credinţei celei drepte, împlinind în felul acesta, Testamentul
Mântuitorului „ca toţi să fie una“ (Ioan 17, 21).
4. În 1696 apărea la
Sibiu un Ceaslovăţ. În prefaţa semnată de popa Kyriac Tipograful[19]
vedem că această carte tradusă din slavonă în română precizând totodată importanţa
celor şapte Laude.
5. La tipografia din
Mânăstirea Snagov, apare în 1696, Orânduiala slujbei Sfinţilor Constantin şi
Elena[20],
în limba slavonă şi română, sub formă de broşură, ce cuprinde rânduiala
Vecerniei, Utreniei şi Sfintei Liturghii din ziua de 21 mai, precum şi
Paraclisul Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena şi un canon de rugăciune
către aceştia. Rugăciunile sunt în limba slavonă iar prefaţa, tipicul,
Paremiile, Apostolul, Evanghelia şi Sinaxarul sunt în româneşte. Această carte,
tipărită de Mihai Istvanovici, reprezintă un bine meritat omagiu adus
domnitorului Vodă Brâncoveanu, purtătorul numelui Sfântului Constantin, dar
avea ca scop şi întărirea în popor a cinstirii sfinţilor[21],
în care unii datorită influenţei calviniste, nu credeau.
6. Tot la Snagov, 1697
apare un Antologhion, tipărit de Antim în limba greacă. Această carte
este foarte voluminoasă, circa 2100 pagini şi cuprinde „nu numai serviciile ce
se găsesc acum în Antologie, ci şi toată Psaltirea cu Octoihul, Orologiul şi
Penticostarul. Încă şi prea folositorul Triod, şi în genere vorbind tot
serviciul de peste tot anul întreg şi fără lipsă“[22].
În „Antologie“ erau incluse slujbele care se cântă după rânduială la unul sau
la mai mulţi sfinţi, stihiri podobnice în cinstea Născătoarei de Dumnezeu,
Apostolii şi Evangeliile la Sfântul Maslu, Cele trei Sfinte Liturghii etc.[23].
C. Erbiceanu este de părere că acest „Antologiu“ este de mare preţ, pentru că
ne demonstrează cum în acea perioadă, Ortodoxia a fost susţinută de români cu
bani, cărţi şi adăpost de tot felul[24].
În prefaţă, ieromonahul Galaction Vidale, egumenul Marii Lavre din Sfântul
Munte Athos, laudă calităţile cu care era înzestrat Brâncoveanu: „darnic peste
măsură“, „bogat ca nimeni altul“, „reprezenta în toată splendoarea ei Domnia
ţării şi faţă de vecini şi faţă de turci“[25].
7. Sfânta
şi Dumnezeiasca Evanghelie este tipărită de Antim Ivireanul la Snagov,
în acelaşi an, 1697, în limba română. Prin această carte se întăreşte şi mai
mult obiceiul ce se formase deja, ca la sfintele slujbe Evanghelia şi Apostolul
să se citească în româneşte. Cuprinsul este la fel cu cel al Evangheliei imprimate la Bucureşti în
1693, împărţit pe „capete“, însă limba este puţin îmbunătăţită, după cum se
poate vedea în titlul cărţii: „acum a doua oară tipărită şi diortosită mai cu
multă nevoinţă“[26].
8. Mineele,
pe cele 12 luni, se tipăresc la Buzău, în 1698[27],
pentru prima dată la noi. În foaia de titlu se precizează că Mineele aveau
„tipicul, paremiile şi sinaxariul pre limba rumânească“, restul fiind în
slavonă, „însuşi episcopul Buzăului chir Mitrofan fiind tipograf“[28].
Mineiul pe luna septembrie avea la început, după foaia de titlu, o
„Precuvântare“ a mitropolitului Teodosie către Constantin Brâncoveanu, iar la
sfârşit două „înştiinţări“ ale lui Mitrofan, în care cerea iertare pentru
greşelile de tipar şi arăta că traducerea din greceşte aparţine lui Radu Greceanu.
9. În 1699, la Buzău,
episcopul Mitrofan dă la lumină un Evhologhion, adică Molitvenic . Acesta
avea tipicul în româneşte şi rugăciunile în slavonă. Din prefaţa cărţii reţinem că autorul a tipărit-o cu toate
învăţăturile româneşti pentru înţelegerea tuturor, deoarece „cărţile mai
dinainte tipărite nu sunt cu tipicul românesc“[29].
10. Tot la Buzău, în
1700, apare un Octoih, care cuprinde indicaţiile de tipic în româneşte însă
textul troparelor este în slavonă. Acest volum cuprinde mai multe gravuri mari
şi mici, precum şi alte ornamente.
11. În acelaşi an
episcopul Mitrofan tipăreşte Triodul slavo-român, cuprinzând doar
îndrumările de tipic şi textele din Sfânta Scriptură în româneşte.
12. La Snagov, tot în
acelaşi timp, Antim dă la tipar în limba greacă Psaltirea proorocului
şi împăratului David. Fiecare pagină a cărţii e încadrată de acelaşi
model de chenar, iar din loc în loc se întâlnesc podoabe frumoase, lucrate în
peniţă[30].
13. La Buzău, în 1701,
apare un Penticostar slavo-român din grija episcopului Mitrofan,
cuprinzând tipicul, paremiile şi sinaxarul în româneşte, iar restul în slavonă.
14. În acelaşi an, tot
la Buzău apare Psaltirea în limba română, cu osteneala aceluiaşi Mitrofan.
15. În 1702, la Buzău,
episcopul Mitrofan dă la tipar Sfânta şi
Dumnezeiasca Liturghie, cu tipic în
română.
16. La Bucureşti, în
1702, Antim tipăreşte în greceşte „Slujba
cuvioasei maicii noastre Matrona Hiopolita[31],
ce se sărbătoreşte la 20 octombrie, sub formă de broşură, cuprinzând 10 foi.
17. În 1703 se
tipăreşte, în limba greacă, Explicarea şi Slujba la Sfinţirea Bisericii.
Este prima carte oferită ca dar pentru
arhierei tipărită în această epocă şi conţine rânduiala slujbei sfinţirii
bisericii, cu toate explicaţiile de tipic necesare şi cu explicarea semnelor ce
însoţesc această slujbă.
18. În acelaşi an la
Bucureşti, ieromonahul Antim Ivireanul tipăreşte un Ceaslov slavo-român[32].
Cuprinsul este identic cu cel de astăzi.
19. Această ultimă
parte din Ceaslovul mai sus amintit,
Antim o tipăreşte separat, cu titlul: Acatistul şi cu alte rugăciuni de folos[33],
spre a veni în ajutorul credincioşilor care doreau să audă în limba lor, ca să
înţeleagă, unele rugăciuni mai des folosite.
20. La Buzău, în 1704,
episcopul Damaschin retipăreşte Apostolul în româneşte, după ediţia
de la Bucureşti din 1683[34].
21. În 1705, la
Bucureşti, Antim, Episcop de Râmnic acum, tipăreşte Slujba celui întru sfinţi
părintelui nostru Visarion, Arhiepiscopul
Larisei, făcătorul de minuni[35],
în limba greacă, în format mic, cuprinzând 26 de pagini.
22. Tot în 1705, dar
la Râmnic, episcopul Antim, spre a veni în ajutorul bisericilor care simţeau lipsa cărţilor de slujbă de
peste an, dă la lumină, pentru prima dată în româneşte, un Antologhion, care
cuprinde rânduiala slujbelor la sfinţii mai importanţi, la Praznicele
Împărăteşti şi la Praznicele Maicii Domnului, aşezate pe două coloane peste
toate cele 406 pagini.
23. În 1706, la
Râmnic, apare „Adunare Slujbei, a Adormirei Născătoarei de Dumnezeu cu
Paraclisul cel de obşte şi cu Canoanele Osmoglasnicului ce se cântă
sâmbetele…“, dat la tipar de Mihail Iştvanovici, ucenicul lui Antim. Această
Adunare conţine Vecernia Mică, Paraclisul Maicii Domului, Vecernia Mare,
Utrenia, Sfânta Liturghie, Rânduiala Polieleului, toate la Slujba Adormirii
Maicii Domului, la care tipicul, paremiile, Apostolul, Evanghelia şi Sinaxarul
sunt în limba română, iar celelalte cântări în slavonă.
24.Tot acum, apare şi Evhologhionul[36],
lucrat de Mihail Iştvanovici, după o traducere din greceşte a vlădicii Antim.
Tabla de materii enumără toate rânduielile unui Molitfelnic, dar cartea începe
cu Rânduiala Proscomidiei, continuă cu rugăciunile citite de preot la Vecernie
şi Utrenie (întocmai ca în Liturghierul de la Buzău din 1702), apoi cu slujba
celor trei Liturghii şi Otpusturile[37].
Până aici este în realitate un Liturghier, iar în continuare cuprinde Tainele
şi Ierurgiile întocmai ca un Molitfelnic. De fapt, aceste două părţi au
paginaţie proprie, după cum afirmă părintele Branişte[38].
Din însemnarea de la sfârşitul acestei cărţi aflăm că Antim a folosit pentru
traducere textul Molitfelnicului grecesc[39],
până acum, fiind folosite doar traduceri din slavonă. În cuprinsul cărţii se
găsesc gravuri, frontispicii şi podoabe finale, cu gust lucrate, iar cheltuiala
toată a fost suportată de Antim Ivireanul.
25. Continuând şirul
cărţilor liturgice, tipografia de la Râmnic scoate în 1706 Octoihos adică Osmoglasnic,
în două coloane, cu negru şi roşu, textul fiind slavonesc, iar explicaţiile în
româneşte[40].
Cuprinsul este rânduit astfel: Octoihul propriu-zis, Slujba zilelor de peste
săptămână, Începutul Svetealnelor, a Văscresnelor şi Samoglasnicele stihiri
după Evangheliile celor 11 văscresne[41].
26. La Târgovişte, în
1709, apare „Carte de peste tot anul cuprinzând fără lipsă tot
serviciul bisericesc“[42],
în limba greacă, închinată de către Antim Patriarhului ecumenic Atanasie.
Această voluminoasă carte (circa 1600 pagini) cuprinde: Psaltirea, Ceaslovul,
Octoihul, Exapostilariile, Evangheliile Utreniei, Paraclisul Maicii Domnului,
Antologhion, Slujbe la sfinţi, Triodul, Penticostarul, Cele trei Sfinte
Liturghii, etc.
27. În septembrie
1710, Mitropolitul Antim tipăreşte la Târgovişte, în greceşte, Slujba
Sfintei Ecaterina, împreună cu Proschinitarul
Sfântului Munte Sinai. Tiparul
Slujbei este cu două culori, iar în loc de Sinaxar este trecută Viaţa Sfintei
Ecaterina, pe larg[43].
28. Tot în 1710, la
Târgovişte, se tipăreşte o nouă ediţie a Psaltirii în româneşte, de această
dată „cu osteneala şi diortoseala lui Gheorghe Radovici“, dar sub supravegherea
lui Antim. La sfârşitul cărţii este adăugat „Polieleu ce se cântă la toate
praznicele împărăteşte şi la sfinţii cei mari“, adică psalmii 134 şi 135, în
limba slavonă „pentru darea îndămâna cântării“[44].
29. În 1712, tot la
Târgovişte, se tipăreşte pentru prima dată în româneşte Octoihul „spre
înţelegerea de obşte“[45].
Acesta apare cu cheltuiala Mitropolitului Antim „prin osârdia şi osteneala lui
Gheorghe Radovici“. Textul slujbelor de peste săptămână a celor opt glasuri
este tipărit cu două culori, câte 26 de rânduri pe pagină.
30. Pentru a împlini
nevoia slujitorilor şi credincioşilor români, din ce în ce mai simţită, de a
înţelege ceea ce se citeşte în biserică, Mitropolitul Antim a tradus şi a dat
la tipar în 1713, cu a sa cheltuială Dumnezeieştile şi Sfintele Liturghii. Este o nouă ediţie[46] a primei părţi a Evhologhionului din
1706.
31. Pentru nevoile
bisericilor din ţară, Antim scoate în 1713 un Catavasier în limbile
slavonă, română şi greacă. În prefaţa închinată de Gh. Radovici Mitropolitului
Antim, se arată că această carte a fost dată la tipar „pentru ca cei ce vor să
cânte, … să cânte catavasiile şi canoanele şi irmoasele acestea ce cuprinde
această cărticică“[47].
Cântările sunt în slavonă, iar indicaţiile de tipic în limba română. După
acestea, cuprinsul se repetă, însă acum cântările sunt în greacă, scrise cu
litere chirilice, iar tipicul este tot în româneşte.
32. În acelaşi timp,
Gh. Radovici tipăreşte „a doua oară acum“, cu cheltuiala lui Antim, un Evhologhion
[48],
adică Molitfelnic, în româneşte, care
este de fapt o reeditare a celui din 1706.
33. În 1715, Mitropolitul Antim, cu a
sa cheltuială, dă la tipar un Ceasoslov[49],
„acum întâi tălmăcit în limba rumânească…“. După dedicaţia, iscălită de
„smeritul Mitropolit al Ungro-Vlahiei, Antim“ şi adresată domnitorului, urmează
tabla de materii a cărţii, care, cu puţine modificări, este identică cu cea a
Ceaslovului actual[50].
34. Alături de acest
Ceasoslov, Antim a pus să se tipărească, în limba română şi un Catavasier,
care are acelaşi cuprins, cu cel din 1714.
Cărţi liturgice traduse şi tipărite pentru alte popoare
Dintre cărţile
liturgice, tipărite în alte limbi amintim:
1.Trei Sfinte Liturghii, în
limba arabă, în anul 1701, la Snagov. Cartea este tipărită cu negru şi roşu, pe
două coloane, stânga greceşte şi dreapta arabă, iar pe verso titlului se află
stema ţării româneşti. În prefaţă, Patriarhul Atanasie al Antiohiei arată
greutatea pe care o întâmpină preoţii din ţara sa, din cauza lipsei cărţilor de
slujbă şi laudă sârguinţa lui Antim, ieromonahul din Iviria, care a săpat literele arabe şi a tipărit
cartea. Volumul cuprinde rânduiala Sfintei Liturghii după tipicul Bisericii
Ortodoxe în limba greacă şi arabă, iar rugăciunile pentru împărtăşire, numai în
arabă[51].
2.Un Ceaslov
„tipărit pentru întâia oară în greceşte şi arăbeşte după cererea şi cu
îngrijirea Preasfinţitului Părinte Athanasie“[52].
După titlul şi stema Ţării Româneşti, urmează o scrisoare a lui Atanasie, către
Constantin Brâncoveanu, în care îi mulţumeşte pentru acest dar făcut celor din
ţara sa, apoi o altă scrisoare a aceluiaşi, către preoţii ortodocşi arabi, în
care îi îndeamnă să se roage pentru voievodul muntean. În continuare începe
textul Ceaslovului numai în arabă, apoi Minologhionul şi Troparele de peste an,
pe două coloane, greceşte şi arăbeşte şi la sfârşit rugăciuni doar în arabă.
Traducerea Ceaslovului în arabă s-a făcut de către Patriarhul Eftimie, când era
episcop de Alep[53].
3. Psaltirea
în limba arabă. Când s-a desfiinţat tipografia de la Snagov, partea arabă a
fost dată de Brâncoveanu Patriarhului Atanasie al Antiohiei, care a instalat-o
la Alep[54].
Printre cărţile tipărite aici, se numără şi această Psaltire, care conţine după
foaia de titlu, stema lui Constantin Brâncoveanu, încadrată de iniţialele
acestuia şi ale lui Antim, semn că şi aceştia au sprijinit tipărirea cărţii.
4. Liturghier
georgian „tipărit la Tiflis (Tbilisi) de mâna tipografului Michail
Stefane-şvili (Stefanovici), ungro-vlah, în anul de la Hristos 1710“[55].
Acest Mihail Stefanovici, după ce a imprimat mai multe cărţi, alături de
dascălul său, Mitropolitul Antim, este trimis de acesta în Georgia, unde
înfiinţează prima tipografie a acestei ţări, la Tbilisi[56].
Aici tipăreşte mai multe cărţi, printre care şi acest Liturghier, care conţine
cele trei Sfinte Liturghii cunoscute, precum şi serviciul hirotoniei[57].
La începutul cărţii se află stema clanului Bagratizilor ce au domnit asupra
Georgiei şi un portret al regelui Wachtang VI, iar la sfârşit, un epilog în
care regele spune: „am chemat din Valachia un tipograf şi am întocmit o
tipografie… spre educaţia fiilor şi a fiicelor mele“[58].
Constantin Brâncoveanu a purtat grijă imprimării de cărţi liturgice şi pentru
nevoile creştinilor de dincolo de hotarele ţării sale, după cum am văzut în
descrierea cărţilor de mai sus, nu numai prin apariţia Liturghierului şi
Ceaslovului, ci şi prin înfiinţarea tipografiilor arabă şi georgiană, din Alep
şi Tbilisi. Cea dintâi, trimisă la Alep, prin fostul patriarh de Antiohia,
Atanasie IV Dabbas şi-a început activitatea în 1706, imprimând Psaltirea şi
continuând cu alte cărţi. Cea de-a doua, care a fost dăruită de voievodul
muntean, regelui Wahtang al IV-lea, dă la lumină în 1710 un Liturghier georgian
alături de alte cărţi de cult. Pe multe din aceste cărţi era stema Ţării
Româneşti, „mărturie discretă a expansiunii culturale brâncoveneşti până în
cele mai îndepărtate ţinuturi ale Răsăritului Ortodox“[59].
Tipărirea cărţilor
liturgice, în vremea lui Brâncoveanu, pe întreg cuprinsul Ţării Româneşti,
circulaţia lor în Moldova cea mare şi
în Ardeal, precum şi trimiterea de cărţi greceşti şi arabe şi împrumutarea celor două tipografii la
Alep şi Tbilisi, vădesc năzuinţa marelui domnitor Constantin Brâncoveanu de a
face din Ţara Românească „o luminoasă vatră de cultură şi un puternic far de
însufleţire ortodoxă“[60].
Concluzii
Din lista cărţilor
liturgice făcută mai sus, putem vedea evoluţia limbii române în slujirea
liturgică. Ştim că înainte de această perioadă, Sfânta Evanghelie şi Apostolul
se citeau în româneşte. Limba română, în Biserică nu putea fi împiedicată din
progresul firesc în care se afirma. S-au ivit totuşi, chiar în această epocă,
unele dificultăţi. Traducerea, în special a Liturghierului şi a Sfintei
Evanghelii, cerea o adecvare perfectă a limbii româneşti la originalul grecesc.
Orice alunecare putea aduce grave urmări, cum a fost cazul lui Atanasie Anghel
în 1698, pe care Patriarhul Dositei al Ierusalimului îl avertizase dinainte.
Pricina era „puţinătatea şi îngustimea limbii române căreia îi lipsea
vocabularul şi excepţionalele mijloace de expresie ale limbii greceşti“[61].
Cu prilejul examinării
canonice a lui Atanasie Anghel, Dositei al Ierusalimului împreună cu Teodosie,
Mitropolitul Ungro-Vlahiei, au întocmit un „îndreptar dogmatic, liturgic şi
canonic“ în care se arată că preoţii „vor ceti Evanghelia, vor face Cazanie,
vor spune rugăciunile atât la biserici cât şi la pogribanii în limba poporului“,
adică în limba română. În schimb „cântările şi Liturghia, slujba Bisearicii,
adecăte Ohtaiul, Miniaele şi alalte cărţi ce se cântă Duminicile şi Sărbătorile
şi slujba de toate zilele“ se vor face neapărat slavoneşte „iar nu romăniaşte
sau într-alt chip“[62].
După atâtea oprelişti,
pentru a se tipări întreaga Liturghie în Româneşte, va fi nevoie de toată
iscusinţa lui Antim Ivireanul, care strecoară
Liturghierul în cuprinsul Evhologhionului tipărit la Râmnic, în 1706 probabil
cu îngăduinţa bătrânului Teodosie. Într-adevăr a fost meritul marilor vlădici
Teodosie, Mitrofan şi Antim, precedaţi de Varlaam şi Dosoftei în Moldova, că nu
s-au oprit din drum. Iar cu sprijinul domnitorilor Şerban Cantacuzino, dar mai
ales de Constantin Brâncoveanu, ajutaţi şi de câţiva învăţaţi şi harnici
cărturari, au continuat să lupte pentru cât mai multe şi mai izbutite traduceri
în limba română[63].
Dacă pentru preoţi,
cărţile în limba română apar primele, în 1706, din această listă putem vedea
că, pentru strană cărţile liturgice româneşti apar mult mai târziu, Octoihul în
1712, Catavasierul în 1714, Ceaslovul abia în 1715, restul rămânând în
continuare bilingve: Triod, Minee, Penticostar. Excepţie face Psaltirea,
tipărită în româneşte, în 1694, deoarece până acum existau câteva traduceri ale
Sfintei Scripturi. Este importantă acum şi traducerea Antologhionului, carte
care astăzi se foloseşte foarte rar sau chiar de loc. Prin tipărirea
Antologhionului, în 1705 se asigura şi stranei textele slujbelor la sărbători
şi la sfinţi aleşi, în româneşte, deoarece în Minee nu existau încă aceste
slujbe traduse, ci doar explicaţiile de tipic. Tipărirea următorului
Antologhion, în 1709, dedicat Patriarhului Ecumenic Atanasie era destinat în
special teritoriilor de sub jurisdicţia sa, unde se slujea în greceşte şi mai
puţin pentru ţara noastră, aici fiind în circulaţie cel românesc, din 1705. Din
faptul că în 1715 s-a retipărit Catavasierul, la numai un an de la apariţia
primului de acest fel, în limba română, ne putem da seama de succesul care l-a
avut această carte, devenind în scurt timp, alături de Ceaslov, cea mai
folosită carte a stranei. La bisericile de parohie, unde slujbele se săvârşeau
doar duminica şi la sărbători, acest Catavasier a ajuns să fie cea mai folosită
carte de către cântăreţii din strană.
Dintre rânduielile
slujbelor unor sfinţi, putem vedea că în afară de extrasul, în româneşte, din
Ceaslovul de la 1703, restul slujbelor sunt în limba greacă, iar una în
slavonă. Chiar dacă acestea au fost tipărite „să se cânte la ziua sfinţilor,
unde va fi hramul, sau şi aiurea la alte biserici, când va fi voia
eclisiarhului sau paraclis sau pavecerniţe“[64],
se pare că acestea vor fi fost traduse în româneşte şi incluse în noile ediţii
ale Mineelor. Cert este că, la început acestea au fost destinate doar
mănăstirilor unde se desfăşurau slujbele zilnic, precum şi la catedrale şi
bisericile domneşti care aveau regim de mănăstire.
Trebuie semnalat că
scopul tiparului brâncovenesc nu era comercializarea cărţilor, „mare parte din
tirajele care nu treceau adesea de o mie fiind împărţite gratis de către domnie
sau mitropolie, în baza principiului că adevărul nu poate fi vândut”[65].
Dragostea pentru carte
a domnitorului Constantin Brâncoveanu a fost mare, de aceea el nu s-a îngrijit
numai să tipărească, ci şi să adune cărţi în biblioteci. La intrarea în
biblioteca sa de la Hurezi a pus să se scrie următoarele cuvinte: „Biblioteca
aceasta este casă cu hrană sufletească ce oferă iubitorilor, masa înţeleaptă a
cărţilor”[66].
Dintre cărţile care
s-au mai păstrat din această bibliotecă până la noi s-au înregistrat 392 de
volume tipărite dintre care: 115 româneşti, 110 greceşti, 97 greco-latine, 39
slavone, 13 greco-arabe, 6 greco-latino-arabe, 4 latine, 4 greco-române, câte
un exemplar german, arab, georgian şi un lexicon în 7 limbi. Dintre ele 288
erau cărţi religioase (patristică, cult, rugăciuni) şi 104 laice (istorie,
geografie, literatură, filosofic, drept etc). În bibliotecă erau şi 46 de
manuscrise (37 româneşti, 7 greceşti, unul greco-român şi unul slavon).
Totodată se mai găseau şi unele calendare cu pronosticuri politice - Foletul
novel - traduse din italiană în română special pentru domnul Constantin
Brâncoveanu de Giovanni Candido Romano[67]
unul din secretarii săi de la Curte.
După moartea martirică
a lui Brâncoveanu, cărţile lui continuă să se răspândească în Transilvania,
ceea ce demonstrează că traducerile în limba română a cărţilor de cult au îndeplinit
un rol important în viaţa religioasă a românilor. Cartea a fost pentru voievod
o armă de luptă, fie pentru apărarea românilor ardeleni şi a Ortodoxiei în
general, fie pentru pătrunderea limbii române în Biserică sau ridicarea
nivelului cultural al românilor. În felul acesta Voievodul muntean a creat un
nou climat spiritual, nu numai la curtea sa, ci şi chiar în masele largi
populare, deschizând orizonturi de lumină spre lumea modernă.
[1] Nicolae Iorga, Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea
(1688-1821), vol. I, Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1969, p. 55.
[2] Pr. Niculae Şerbănescu, Constantin Brâncoveanu
ctitor de cultură românească, în „B.O.R.“, anul
LXXXII (1964), nr. 9-10, p. 880.
[4] Ioan Bianu, Nerva Hodoş, Bibliografie românească veche, vol. I (1508-1716), Bucureşti,
1903, p. 432.
[5] Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti,
1992,
p. 145.
[6] Ibidem, p. 320.
[8] Pr. Niculae Şerbănescu, art. cit., p. 889.
[9] I.Bianu,
N.Hodoş, op. cit., p. 454.
[10] Ibidem, p. 237.
[11] Ibidem, p. 261.
[12] Pr. Niculae
Şerbănescu, art.cit., p. 892.
[13] I.Bianu, N.Hodoş, op. cit., p. 323.
[14] Nicolae Iorga, Istoria
Bisericii Româneşti şi a vieţii religioase a românilor, vol. II,
Bucureşti,1932, p. 5.
[15] I.Bianu, N.Hodoş,
op. cit., p. 328.
[16] Ibidem, p.
337.
[17] Pr. Niculae Şerbănescu, Antim Ivireanul tipograf, în „B.O.R.“, anul LXXIV (1956), nr.
8-9, p. 705.
[18] Protos. Macarie Ciolan, Psaltirea – izvor de evlavie ortodoxă, carte de slujbă, de învăţătură,
de sfinţenie
şi de
păstrare a graiului, în „Îndrumător
bisericesc misionar şi patriotic“, II, Ed. Mitropoliei
Moldovei şi Sucevei, Mănăstirea Neamţ, 1986,
p. 50.
[19] I.Bianu, N.Hodoş,
op. cit., p. 339.
[20] Ibidem, p. 341.
[22] Constantin
Erbiceanu, Antologiu peste tot anul
foarte bogat între Antologiile cele ce să află acum, în „B.O.R.“, anul XVII
(1893-1894), p. 418.
[24] C. Erbiceanu, art.
cit., p. 427.
[25] Ibidem.
[26] I.Bianu, N.Hodoş,
op. cit., p. 343.
[27] Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii…,2, p. 170.
[28] I.Bianu, N.Hodoş,
op. cit., p. 365.
[29] Ibidem, p.
378.
[30] Pr. Niculae Şerbănescu, Antim Ivireanul tipograf…,
p. 715.
[31] I.Bianu, N.Hodoş,
op. cit., p. 440.
[32] Ibidem, p. 454.
[33] Pr. Niculae Şerbănescu, Antim Ivireanul tipograf…, p. 725.
[34] Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii…, 2, p. 172.
[35] I.Bianu, N.Hodoş,
op. cit., p. 463.
[36] Ibidem, p.
541.
[37] Pr. Prof. Ene Branişte, Limba Liturghierului românesc,evoluţia şi importanţa ei pentru formarea
şi
unitatea limbii noastre literare, în „B.O.R.“, anul C (1982), nr. 3-4, p. 310.
[38] Ibidem, p.
310, nota 22.
[39] Pr. Niculae Şerbănescu, art. cit., p. 732.
[40] I.Bianu, N.Hodoş,
op. cit., p. 468.
[41] Pr. Niculae Şerbănescu, art. cit., p. 732.
[42] I.Bianu, N.Hodoş,
op. cit., p. 480.
[43] Ibidem, p.
481.
[44] Pr. Niculae Şerbănescu, art. cit., p. 739.
[45] I.Bianu, N.Hodoş,
op. cit., p. 485.
[46] Pr. Prof. Dr. Mircea. Păcurariu, op. cit., 2, p. 148.
[47] Pr. Niculae. Şerbănescu, Antim Ivireanul tipograf…, p. 743.
[48] I.Bianu, N.Hodoş,
op. cit., p. 551.
[49] Ibidem, p.
495.
[50] Pr. Niculae Şerbănescu, Antim Ivireanul tipograf…, p. 746.
[51] C. Erbiceanu, Prefeţele
de la Liturghierul elino-arab, scrise de Atanasie, fostul Patriarh al
Alexandriei
şi imprimate în această carte la 1701 în Znagov, în „B.O.R.“, anul XIII (1889-1890), p. 538-539.
[52] I.Bianu, N.Hodoş,
op. cit., p. 442.
[53] Pr. Niculae Şerbănescu, Antim Ivireanul tipograf…, p. 721.
[54] N. Cartojan, op.
cit., p. 212.
[55] I.Bianu, N.Hodoş,
op. cit., p. 484.
[56] N. Cartojan, op.
cit., p. 210.
[57] I.Bianu, N.Hodoş,
op. cit., p. 484.
[58] Ibidem, p.
483.
[59] Pr. Niculae
Şerbănescu, Constantin Brâncoveanu,
ctitor …, p. 888.
[60] Nicolae Iorga, Activitatea culturală a lui Constantin Vodă
Brâncoveanu, Bucureşti, 1915, p. 162.
[61] Ştefan Lupşa, Biserica
ardeleană şi unirea din anii 1697-1701, în „B.O.R.“, anul LXVI (1948), nr.
9-
10, p. 472.
[62] Pr. Prof. Dr.
Mircea Păcurariu, op. cit., 2, p.
292-293.
[63] Alexandru Elian, Cultura teologică în epoca brâncovenească,
în „Bizanţul, Biserica şi Cultura
Românească“, Ed. Trinitas, Iaşi, 2003, p. 199.
[64] I.Bianu, N.Hodoş,
op. cit., p. 343.
[65] Alexandru Duţu, Modelul cultural brâncovenesc, în
„Constantin Brâncoveanu”, Ed. Academiei,
Bucureşti, 1989, p. 161.
[66] G. Cristea, Istoricul Mănăstirii Hurezu, Ed.
Conphys, Râmnicu Vâlcea, 2003, p. 20.
[67] Ştefan Ionescu, Panait I. Panait, Constantin Vodă
Brâncoveanu - Viaţa. Domnia. Epoca, Ed.
Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p. 353.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)