Muzica bisericească în timpul domnitorului Constantin Brâncoveanu

Muzica bisericească în timpul domnitorului Constantin Brâncoveanu 1688 – 1714


prof. pr. Botezatu Liviu
Liceul cu Program Sportiv Botoşani


În mănăstirile şi bisericile existente atunci, rugăciunile şi citirile se împleteau cu cântarea de la strană. Răspunsurile pe care psalţii le dădeau la cererile preoţilor au fost întotdeauna cântate, într-un fel sau altul, pătrunzând în ţara noastră odată cu creştinismul. Dezvoltarea cultului şi a muzicii liturgicii de la Constantinopol, se întindea la toate ţările care erau în legătură canonică cu Patriarhia „Bisericii celei Mari“. Cum între poporul român şi Bizanţ au existat legături comerciale şi culturale permanente, datorită poziţiei geografice a românilor şi a prestigiului politic şi cultural de care se bucura Bizanţul, muzica bizantină a pătruns de timpuriu în Biserica noastră, începuturile acestei muzici la români datând din timpul apariţiei şi răspândirii creştinismului pe aceste meleaguri.
Începând cu răspândirea monahismului în ţările române, alături de călugării autohtoni au fost şi unii călugări străini, care odată cu venirea lor aici, aduceau şi manuscrise slave sau greceşti conţinând muzică bizantină. După formarea statelor feudale, are loc o mai temeinică organizare a bisericii. Primii mitropoliţi ai Ţării Româneşti fiind greci de origine şi depinzând de Constantinopol vor contribui mai mult la răspândirea muzicii bizantine. În secolele următoare, prin înfiinţarea a cât mai multe mănăstiri româneşti, muzica bizantină este promovată sistematic, aici fiind adevărate centre de cultură muzicală, unde se învăţa cântarea tradiţională bizantină, fixată şi conservată prin canoane[1]. Legăturile celor ce practicau viaţa de cult în ţările române cu Muntele Athos, aveau în vedere şi argumente muzicale, psalţii români având confirmarea permanentă că în muzica practicată aici, nu s-au îndepărtat de matca bizantină[2]. Athosul a dispus din totdeauna de o mare celebritate, ca centru de practică liturgică şi implicit de muzică psaltică, atrăgând la studiu călugări din toată lumea ortodoxă. Prin numeroase ctitorii, danii şi închinări de mănăstiri, domnitorii români întreţin legături directe, pe lângă Athos, cu alte centre culturale din Orientul Ortodox, cum ar fi Constantinopol, Ierusalim şi teritoriile greceşti.
Până la urcarea pe tron a domnitorului Constantin Brâncoveanu, psalţii instruiţi în astfel de centre, veneau la Mitropolie sau la Curtea Domnească şi învăţau mai mulţi ucenici, adunaţi la strană în jurul lor. Cântările bisericeşti se învăţau şi în mănăstiri, după un program bine stabilit, compus din: rugăciuni, citire, cântare practică, pregătirea dascălilor şi chiar a preoţilor. Activitatea didactică era concentrată în jurul învăţării pe cale orală a cântărilor cuprinse în Octoih şi în celelalte cărţi de strană, dascăli fiind probabil călugării mai bătrâni sau psalţii de la bisericile principale, care luau pe lângă ei ucenici şi cu metode simple îi învăţau cântarea şi rânduiala slujbelor, după ce o perioadă ţineau isonul[3]. După modelul Bisericii Domneşti era organizat personalul cântăreţilor la mitropolii, episcopii şi mănăstiri. Protopsalţii, care făceau parte din clerul inferior, fiind hirotesiţi, aveau pe lângă ei câte un număr de tineri aleşi, numiţi peveţi (cântăreţi), dintre care cei mai buni deveneau psalţi la Curtea Domnească sau la alte biserici mai însemnate[4].

1. Schimbări importante în cântarea la strană

Între evenimentele sau modificările ce au avut loc la cântarea la strană, cel mai important îl reprezintă introducerea limbii române în Biserică. Era foarte greu, pentru un român, chiar dacă învăţa de mic, să cânte în slavonă sau greacă. La începutul domniei lui Brâncoveanu, în româneşte se citeau doar Cazania, Apostolul şi Evanghelia, dintre care numai Apostolul era citit de cei din strană. Creştinii nu înţelegeau ce se cânta în biserică şi poate acelaşi lucru se întâmpla şi în cazul psalţilor şi al preoţilor.
De procesul de introducere al limbii române în slujirea liturgică, beneficiază prima dată cărţile destinate preoţilor, pentru că era mult mai uşor de citit o rugăciune în limba română decât de cântat un tropar în româneşte. Muzica psaltică era o piedică, o greutate pentru introducerea limbii române în Biserică. Opera de traducere era încetinită din cauza nepotrivirii textului românesc pe melodia tradiţională, care nu putea fi schimbată. Această melodie impunea rânduirea cuvintelor româneşti în aşa fel încât să aibă ritmul cerut de necesităţile melodice ale muzicii[5]. Datorită acestei greutăţi de ordin muzical, o bună perioadă de timp se tipăresc cărţi de cult bilingve. Octoihul din 1700 avea doar indicaţiile de tipic în româneşte, textul troparelor fiind în slavoneşte. Mineele tipărite la Buzău, conţin tipicul, paremiile şi sinaxarul în româneşte, iar restul este în slavonă. Triodul din 1700 avea numai tipicul şi textele din Sfânta Scriptură în româneşte. Efortul pentru a traduce măcar îndrumările de tipic era considerabil, întâmpinându-se multe greutăţi, dar era necesar pentru că „preoţii noştri de pre la sate nicidecum înţelegând limba aceea, orânduialele besericii nu să făcea pre deplin, nici vieţile sfinţilor să citia, ascultătorii neînţelegând“[6].
Munca de traducere a cărţilor de ritual se datoreşte în special neobositului cărturar Antim Ivireanul, care încearcă să treacă peste greutăţile impuse de particularităţile muzicii bizantine. Acesta scoate pentru prima dată în româneşte, în 1712, Octoihul, pentru a fi de folos şi la slujbele bisericeşti, dar şi pentru a se învăţa pe el la şcoală[7]. O ultimă încercare de a învăţa cântarea în limba greacă, este încurajată de Antim prin tipărirea Catavasierului din 1713, în greceşte, dar cu caractere chirilice[8]. Această încercare însă nu a ţinut mult, deoarece, un an mai târziu tipăreşte aceeaşi carte, dar de data aceasta „tălmăcit pre limba rumânească“[9], cu o prefaţă a protopsaltului Mitropoliei, Filotei Jipa, în care îndeamnă pe toţi să se bucure că au acum cărţi pe limba şi înţelesul lor. Ultima carte pentru strană, Ceaslovul, este tipărită în româneşte, la un an de la moartea martirică a lui Brâncoveanu.
Chiar dacă apariţia cărţilor de cult în limba română se face aşa târziu (după 1710), cântarea la strană în româneşte începuse mai devreme de această dată. Existau manuscrise, în care unele cântări foarte cunoscute, erau notate în limba română. Din descrierile arhidiaconului Paul de Alep, însoţitorul patriarhului Macarie prin ţările române, în timpul lui Matei Basarab, reiese admiraţia acestuia pentru cântarea în româneşte şi greceşte: „aceşti cântăreţi, fiind ai Beiului, servesc totdeauna, stau în Biserica Domnească sau în palatul său. La strana dreaptă ei cântară în greceşte, la stânga în româneşte“[10]. Tot din această perioadă datează şi primele manuscrise psaltice în româneşte, caracterizate printr-un scris de mână frumos, caligrafic, împodobit cu motive florale colorate[11].
Un alt eveniment important pentru cântarea la strană, îl reprezintă apariţia „monumentalei“ lucrări Psaltichia românească, a lui Filotei sin Agăi Jipei, în 1713[12], protopsaltul Mitropoliei Ungrovlahiei, reprezentantul de seamă al şcolii brâncoveneşti, care atestă începutul cântării în româneşte, dar şi existenţa unei şcoli de muzică în limba română[13]. Prin această operă masivă, aproape 2000 de pagini, se pune o veritabilă piatră de început în istoria muzicii bisericeşti în limba română. Autorul, protopsalt la Mitropolie, este primul care se încumetă să facă o carte de muzică psaltică, în româneşte, adaptând textele româneşti – dintre care unele traduse de el – la melodiile tradiţionale bizantine. El a adaptat textul poetic la cel muzical: „Pentru aceasta şi eu văzând cum că în fieştecare zi se cântă catavasiile… iar să înţeleg foarte puţintei, cât numai viersul sunt ascultând iar nu şi înţelesul celor ce se cântă, tălmăcit-am pre a noastră de ţară şi de obşte limbă toate catavasiile cu troparele“[14].
Pe verso-ul foii de titlu se află portretul lui Constantin Brâncoveanu, desenat frumos în negru şi verde, iar deasupra capului se vede Hristos apărând din nori. Din prefaţa lucrării, închinată lui Constantin Brâncoveanu, aflăm că autorul era român şi că a scris-o „la îndemnul Mitropolitului Atim Ivireanul, cu voia şi cererea a toată Biserica şi a tot norodul“[15].
Manuscrisul lui Filotei este important deoarece cuprinde cântări la toate slujbele din timpul anului şi anume: catavasiile, troparele, condacele şi laudele fiecărui praznic împărătesc, rânduiala utreniilor şi a celor trei Liturghii, Te-Deum pentru domnitor şi mitropolit, Gramatică psaltică veche, Anastasimatar, voscresne, Antologhion, Penticostar, iar pe lângă acestea rugăciunea lui Filotei pentru Constantin Brâncoveanu, două doxologii şi patru tropare pentru ucenici[16]. Prin această lucrare în româneşte, se asigura stranei necesarul pentru tot anul. În anii următori, toţi psalţii se vor folosi de ea, la strană sau în şcolile de muzică, copiind-o întreagă sau pe porţiuni, în funcţie de nevoie şi priceperea lor, cunoscând o mare răspândire din Transilvania şi până în vetrele muzicale moldoveneşti. Manuscrisul nu este numai cel dintâi document muzical „pre glasul rumănesc“, dar se impune şi prin mărimea sa, înzestrând strana românească cu tot ce-i era necesar[17].
După ce am consemnat cele două evenimente care au marcat cântarea la strana românească, ne vom ocupa de psalţii din acea perioadă, de felul cum cântau ei şi de unde cântau. Ultimul aspect este foarte simplu de urmărit, pentru că nu exista nici o carte tipărită la acea vreme, care să conţină notaţii ale muzicii psaltice. Prima carte de muzică psaltică de pe teritoriul ţării noastre, Irmologhionul lui Macarie, apare abia în 1823, fiind tipărită la Viena[18]. Până atunci psalţii şi ucenicii lor vor cânta doar de pe manuscrise. Aceste manuscrise erau tălmăcite spre folosul psalţilor români şi conţineau „cuvinte rumâneşti şi… glasuri greceşti“. Toţi autorii de manuscrise erau credincioşi tradiţiei bizantine şi nu au acceptat muzica gregoriană, rusească şi laică, cunoscută la noi pe vremea lui Constantin Brâncoveanu. Ne încredinţează de aceasta şi Filotei, care în prefaţa Psaltichiei româneşti, declară că a alcătuit-o „nu după meşteşuguri latineşti şi rusăsci, ci pre acelaşi musichii ale dascălilor Bisericii noastre a Răsăritului“[19].
În afară de cântările ale căror text era cuprins în cărţile liturgice şi pe care le avem şi astăzi, în epoca brâncovenească se mai cânta: „PolucronismoV ce să cântă când ridică paharul pentru Domnul Ungro-Vlahiei“, alcătuit de Hrisafi şi tradus de Filotei, în cuprinsul căruia este scris numele lui Constantin Brâncoveanu: „Mulţi ani, mulţi ani, facă Dumnezeu, Prea luminatului, Înălţatului Domn şi stăpânitoriului a toată Ungrovlahia, Domnului Domnului Constandin Voivoda“, „întru pofala (lauda) Mitropolitului Ungro-Vlahiei, Kir Antim Ivireanul“[20], „întru pofala boierului mare“, „la masa celui ce găteşte ospăţul“, „Irmoase veselitoare la masă“, „Rugăciunea lui Filothei pentru Costandin Voevod“ şi „Tropare pentru ucenici“[21]. Dintre acestea doar polihroniile se cântau în biserică, dar erau cu totul diferite de cântarea „pre Stăpânul“ pe care o avem astăzi.
Aceste polihronii erau nominale şi se câtau în momente bine stabilite din timpul slujbelor precum şi în afara lor. Restul cântărilor erau intonate cu prilejuri care ţineau de protocol, pe lângă acestea găsindu-se explicaţii privind personalităţile cărora le sunt dedicate dar şi timpul când trebuie cântate: „când ridică pahar...“ sau „întru pofala Mitropolitului...“, imnuri „ce se cântă la mese“ sau „în cinstea celui ce găteşte ospăţul“. În general erau alcătuite în cinstea demnitarilor de stat şi eclesiastici şi erau cântate de psalţi şi protopsalţi la Te-Deum, slujbe, mese, vizite şi alte împrejurări. Toate aceste imne, aclamaţii, encomioane, polihronii, aflate în manuscrise psaltice, alcătuiesc o parte din muzica de ceremonial de pe teritoriul ţării noastre, necunoscute până acum[22]. Prin toate aceste cântări s-a păstrat şi în ţările române muzica bizantină, care a suferit unele modificări ce constau în adaptări sau înfrumuseţări din partea psalţilor locali, fără a ştirbi însă spiritul şi esenţa psaltichiei originale[23].

2. Şcoli de muzică

În afară de cântarea la strană, în biserică, muzica psaltică se mai învăţa şi în şcoli. În secolele XVI şi XVII se înfiinţează câteva şcoli în care cântarea bisericească era la loc de cinste alături de greacă, slavonă, citit şi scris, dar învăţământul se reducea la o formă elementară. În şcolile de pe lângă biserici, fiii neguţătorilor şi ai meşteşugarilor învăţau noţiuni sumare despre alfabetul chirilic şi muzica psaltică, de aceea în timpul lui Constantin Brâncoveanu numărul şcolilor sporeşte. O deosebită înflorire cunoaşte şcoala de cântări de la Bucureşti, înfiinţată de voievod, al cărei prim obiectiv era introducerea limbii române în cultul bisericesc. Pentru a-şi forma buni caligrafi, dieci, preoţi, Brâncoveanu se ocupă de reforma vechii şcoli domneşti de la mănăstirea Sfântul Sava. Din inscripţia care marchează sfârşitul lucrării de reparaţie a acestei şcoli, aflăm că voievodul făcuse şi „alte case şi tocmele care să fie şcoală de învăţat carte întru pomenirea vecinică a neamului său“[24]. Printre şcolile organizate în Bucureşti în perioada domniei lui Brâncoveanu se numără şi cea de la Colţea[25], unde pe lângă cunoştinţele de cultură generală se preda şi un curs de muzică psaltică, iar învăţăceii erau „copii, atât ai locuitorilor pământeni cât şi ai altoru străini ce ar năzui spre învăţătură“[26]. Cântăreţii care învăţau la Colţea erau datori „să cânte slujba în amândouă limbile la biserica cea mare şi unul din ei să fie dascăl ca să înveţe pe ucenici ştiinţa cântării“[27]. Pe lângă Academia de la Sfântul Sava şi cea de la Colţea, în timpul lui Brâncoveanu funcţiona şi Şcoala Domnească de slovenie de la Biserica Sfântul Gheorghe Vechi, unde se învăţa şi muzica psaltică.
Mai exista o şcoală domnească de muzică psaltică, la începutul secolului al XVIII-lea, înfiinţată de Constantin Brâncoveanu, condusă de „dascălul domnesc Coman“, care avea în 1704, 50 de învăţăcei. Aici învăţa şi un transilvănean, Bucur Grămăticul, adus aici chiar de Brâncoveanu, care şi-a însuşit atât de bine cântarea psaltică, încât a fost pus vătaf peste copiii acestei şcoli[28]. Începând cu anul 1689, Constantin Brâcoveanu dăduse preoţilor, diaconilor, cântăreţilor, grămăticilor şi peveţilor de la Biserica Domnească din Bucureşti, un Hrisov prin care îi scuteşte de toate dările „ca să fie de treaba şi slujba sfintei biserici în zi şi în noapte necontenit“. Printre cei scutiţi figurează şi Coman, protopsaltul Bisericii Domneşti de atunci, Stoica şi Vasile dascălii, 5 grămătici şi Şărban peveţul, viitorul mare protopsalt al Ţării Româneşti[29].
Şi la Mănăstirea Antim din Bucureşti se învăţa muzica psaltică în limba română, după cum vedem din Aşezământul Mănăstirii Antim, alcătuit din 32 de „capete“ de către Mitropolitul Antim Ivireanul, în 1713. În capitolul 4, Pentru călugări, ctitorul acestui locaş rânduieşte ca „în mănăstire în curtea cea dintâi să se afle lăcuitori cu şăzământul pentru slujba besericii, egumenul, doi ieromonaş greci carii să fie în strana cea mare să cânte slujba greceşte… un cântăreţ de va fi călugăr, au şi mirean neînsurat“[30]. În capitolul 5, Pentru preoţi, rânduieşte ca „Doi preoţi de mir voim să fie la beserică în strana cea mică, să cânte slujba rumâneşte…“[31], iar în capitolul 6, Pentru învăţătura copiilor, scrie: „La trei copii săraci ce vor să înveţe carte să li se dea cîte şase bani de zi de mâncare şi la Paşti cîte o dulamă de aba de 2 zloţi şi cîte un işlic şi cîte o păreche de cizme. Şi aceşti 3 copii să nu fie mai mici de zece ani, nici mai mari de 15. Şi această milă să li se facă pînă în patru ani, că într-atîta vreme poate să înveţe şi sloveneşte şi rumâneşte şi apoi să se pue alţii la loc… Însă pre aceşti copii să aibă datorie unul dintr-acei doi preoţi de mir care va fi mai procopsit să-i înveţe carte şi alte rînduiale ale besericii… Şi aceşti copii să păzească în toate zilele la beserică la vecernie, la utrenie şi la Liturghie, pentru ca să înveţe frica lui Dumnezeu şi rînduiala besericii. Şi cărţile de învăţătura copiilor să fie din casă“[32].
Putem vedea din acest Aşezământ că elevii erau întreţinuţi de mănăstire, ce vârstă aveau copiii, durata şcolarizării, programa analitică şi obiectele de învăţământ. Muzica psaltică se învăţa alături de slavonă, română, tipic şi alte „rânduiale ale besericii“, după cum era stabilit în „foiţa de învăţătură“. După absolvirea acestei şcoli „elevii“ primeau o diplomă, care le dădea dreptul să fie cântăreţi, diaconi sau preoţi.
Prin urmare, în această perioadă, în Bucureşti existau mai multe şcoli în care se învăţa muzica psaltică: cel puţin două şcoli oficiale, Academia de la Sfântul Sava şi Şcoala de slovenie de la Sfântul Gheorghe, apoi Şcoala „de slovenie şi musichie“ de la Colţea[33], inaugurată înainte de 1708, Şcoala Domnească de muzică şi, desigur, încă o serie de şcoli mărunte, pe la biserici şi mănăstiri, unde „dascălii se înţelegeau direct în ce priveşte plata, cu părinţii copiilor ce veneau să înveţe“[34]. „Dascălii“ de muzică psaltică pentru aceste şcoli erau recrutaţi din rândul psalţilor vestiţi sau al protopsalţilor de la Curtea Domnească şi Mitropolie.

3. Protopsalţi

Printre cei care au promovat muzica bizantină atât la Curtea Domnească şi Mitropolie, cât şi la şcolile înfiinţate atunci, întâlnim personalităţi proeminente, începând cu Iovaşcu Vlahul (1700), Protopsaltul Curţii Ungrovlahiei, Filotei sin Agăi Jipei (1639-1715), Protopsaltul Mitropoliei şi Coman (1689), Protopsaltul Bisericii Domneşti, continuând cu Radu, tatăl lui Şărban şi încheind cu Şărban (1689-1758), Protopsaltul Curţii Domneşti sau al Ţării Româneşti.
Iovaşcu Vlahul. Muzicologii mai noi, în lucrările lor de amploare, îl situează pe Iovaşcu fie în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, fie „în jurul anului 1700“, iar cercetătorul român Sebastian Barbu-Bucur îi fixează perioada de activitate între anii 1670-1700. S-au găsit cântări compuse de Iovaşcu Vlahul în 37 de manuscrise, dintre care 35 au fost studiate de Sebastian Barbu-Bucur, unul de un cercetător străin, iar altul de către Pr. Nicu Moldoveanu[35]. În aceste manuscrise întâlnim pentru acest melurg următoarele nume: Iovaşcu Vlahu, Iovaşcu Vlahul, Iovaşcu a lui Vlahu, Iovaşcu Vlahul şi Protopsaltul Curţii sau Iovaşcu Vlahul şi Protopsaltul Curţii Ungrovlahiei.
Referitor la activitatea componistică a lui Iovaşcu, putem spune că era un melod original, neimitat, compunând diferite cântări şi în special doxologii dintre care se disting cea de la Înălţarea Sfintei Cruci, sărbătorească şi veselă în glasul IV, numită „frumos glăsuitoare“.
Compoziţiile lui Iovaşcu Vlahul, datorită calităţii lor, au pătruns repede în literatura universală de specialitate, impunându-l încă din timpul vieţii, acestea fiind interpretate deopotrivă la Curtea şi Mitropolia Ungrovlahiei cât şi la Mănăstirile Neamţ, Putna, Cozia, Căldăruşani sau chiar la Constantinopol.
Fiind un original şi neimitat melod, dar mai ales pentru calitatea lui de bun interpret al muzicii bizantine, Iovaşcu Vlahul se alătură marilor interpreţi şi creatori de muzică psaltică din secolele XVII-XVIII[36].
Filotei sin Agăi Jipei. Autorul Psaltichiei româneşti, despre care am vorbit mai sus, era român neaoş din Mârşa-Ilfov, lucru dedus din menţiunea lui: „tălmăcit-am  pre a noastră de ţară şi de obşte limbă“[37]. Este aceeaşi persoană cu Filotei „sfetagoreţul“ sau „ot Mitropolie“, care îl ajută pe Mitropolitul Antim Ivireanul la traducerea a trei dintre cele mai apreciate lucrări la vremea aceea: Învăţături creştineşti, Floarea darurilor şi Catavasierul şi care se dovedeşte a fi un om de o vastă cultură, cu o temeinică pregătire filozofică, muzicală şi filologică. Impresionat de stilul lucrărilor traduse de el şi convins de titulatura de „sfetagoreţ“, Nicolae Iorga spune despre el că era „un călugăr învăţat care fusese şi la Athos“[38].
Prin monumentala lucrare Psaltichia românească, despre care am vorbit mai sus, dar şi prin cele trei cărţi traduse, Filotei se impune ca un mare om de cultură, care ne-a lăsat ca moştenire de valoare adevărate opere de limbă românească. Aceste cărţi au cunoscut o mare circulaţie prin multe retipăriri şi copii manuscrise, în toate ţinuturile româneşti. Şi un număr mare de cântări din Psaltichia sa au circulat în toate cele trei provincii româneşti[39].
În acelaşi timp cu Filotei, în strana stângă a Mitropoliei a activat grecul Stavrinos, despre care nu avem alte date[40].
Despre Coman, „dascălul, protopsaltul Bisericii Domneşti“, ştim că era profesor de muzică psaltică la Şcoala Domnească, având în anul 1704, 50 de copii pe care îi învăţa psaltichia. Tot el apare şi în hrisovul dat de Brâncoveanu în 1689, fiind scutit de plata dărilor, pentru a se ocupa de slujbele Bisericii[41].
Şărban. Din prefaţa Irmologhionului lui Macarie aflăm că „în zilele fericitului întru pomenire dascălul Şărban Protopsaltul, viind cel mai desăvârşit şi cel mai vestit dascăl al vremii aceia dintre greci, Anastasie Rapsaniotul, un celebru psalt grec din secolul al XVIII-lea, cu socoteală ca să-şi găsească norocul şi să rămâie în ţara noastră, când au văzut desăvârşirea meşteşugului şi au auzit prea dulcea fireasca glăsuire a lui Şărban şi a celorlalţi dascăli din neamul nostru s-au înspăimântat şi singur judecându-se că nu iaste trebuincios, nearătându-se în multe zile, s-au întors şi au murit în ţara lui“[42].
Îl întâlnim ca peveţ, în 1689, cântăreţ, în 1699, grămătic, în 1714 şi după 1720 protopsalt sau dascăl plin în locul tatălui său, Radu. El a tradus din greceşte şi a creat direct în limba română, luptând pentru introducerea limbii române în slujirea la strană. A fost şi un interpret desăvârşit al muzicii bizantine şi un mare talent, după cum ne relatează acelaşi Macarie, dar şi un excepţional pedagog în lunga-i funcţie de grămătic şi mai ales de dascăl, formând un număr mare de cântăreţi, dintre care amintim: Ioan sin Radului Duma Braşoveanu, Constandin, nepotul şi ucenicul său şi Gheorghe.
Cu privire la opera muzicală a lui Şărban găsim indicaţii tot la Macarie, care în prefaţa Irmologhionului său spune: „Mulţi dintre psalţii cei desăvârşiţi din neamul nostru s-au arătat cu râvnă în vremi, ca să facă câteva ceva în limba noastră, precum fericitul întru pomenire Arsenie Ieromonahul Coziianul, Calist Protopsaltul Sfintei Mitropolii a Bucureştilor şi Şărban Protopsaltul Curţii Domneşti. Carii, nu numai Anastasimatarul melos, Stihirarul melos, Heruvicele, Priceasniile toate, Catavasiile, Irmoasele toate şi altele dar şi partea cea mai multă a Papadichiei o au prefăcut româneşte, cu toată desăvârşita alcătuire, minunaţi dascăli şi alcătuitori vremii lor stând în cea veche musichie“[43].
Motivul pentru care aceste „alcătuiri“ sau „tălmăciri“ în româneşte nu se mai găsesc ni-l sugerează tot Macarie: „însă una pentru greutatea, alta pentru zavistia celor ce nu pot să vază sporirea şi să le auză… în limba graiului nostru, dimpreună cu moartea lor au pierit şi ostenelele lor“[44].
Şărban, „Protopsaltul Ţării Româneşti“, se numără şi el printre cei mai de seamă psalţi din prima jumătate a secolului al XVIII-lea, distingându-se prin activitatea sa de traducător şi promotor al cântării de tip bizantin la români şi mai ales prin formarea de elevi care au contribuit la răspândirea muzicii de acest fel în ţară şi chiar peste graniţele ţării[45].

Concluzii

Deşi ţările române s-au dezvoltat în condiţii politico-sociale diferite, în privinţa muzicii bisericeşti lucrurile sunt foarte clare: indiferent de cadrul politic sau de momentul istoric, românii de pretutindeni au fost moştenitori ai culturii şi tradiţiei liturgice bizantine, implicit ai muzicii psaltice. Muzica de la strana românească a fost indisolubil legată de muzica bizantină cu care a convieţuit şi s-a influenţat reciproc de-a lungul întregii perioade medievale[46].
Muzica psaltică practicată în perioada domniei lui Constantin Brâncoveanu pe teritoriul ţării noastre, reprezintă continuarea aceleiaşi muzici din secolele precedente, dar cu deosebirea că se adaptează la cerinţele graiului românesc. Psalţii pe care i-am amintit au „tălmăcit“ din greacă şi slavonă sau au compus direct în româneşte, fără a se abate de la melosul muzicii tradiţionale bizantine. Cu toate eforturile acestora de a introduce şi cântarea la strană în limba română, pentru a fi înţeleasă de toţi credincioşii, în epoca brâncovenească se mai păstrează la unele mănăstiri, catedrale sau la curţile domneşti, cântarea bilingvă, la o strană în româneşte iar la cealaltă în greceşte. Această „stare“ se va păstra şi mai departe, în timpul domniilor fanariote şi chiar până la Alexandru Ioan Cuza.




[1] Sebastian Barbu Bucur, Cultura muzicală de tradiţie bizantină…, p. 26.
[2] Vasile Vasile, Istoria muzicii bizantine şi evoluţia ei în spiritualitatea românească, vol. 2, Editura
    Interprint S.R.L., Bucureşti, 1997, p. 24.
[3] Sebastian Barbu Bucur, op. cit., p. 33.
[4] Ibidem.
[5] Sebastian Barbu Bucur, Monumente muzicale, Filothei sin Agăi Jipei..., p. 1068.
[6] I. Bianu, N. Hodoş, op. cit., p. 367.
[7] Ibidem, p. 486.
[8] Pr. Niculae Şerbănescu, Antim Ivireanul tipograf…, p. 743.
[9] Ibidem, p. 746.
[10] Emilia Cioran, Călătoriile patriarhului Macarie…, p. 102.
[11] Vasile Vasile, op. cit., p. 60.
[12] Sebastian Barbu Bucur, Monumente muzicale, Filothei…, p. 1068.
[13] Idem, Cultura muzicală de tradiţie bizantină…, p. 44.
[14] Idem, Monumente muzicale, Filothei…, p. 1069.
[15] Ibidem, p. 1068.
[16] Ibidem, p. 1067.
[17] Vasile Vasile, op. cit., p. 67.
[18] Macarie Ieromonahul, Irmologhion sau Catavasier musicesc, Viena, 1823.
[19] Sebastian Barbu Bucur, Filothei sin Agăi Jipei, Psaltichie rumânească, vol. I, Catavasier, Editura
    Muzicală, Bucureşti, 1981, p. 60.
[20] Idem, Monumente muzicale…, p. 1072.
[21] Idem, Filothei sin Agăi Jipei…, p. 61-62.
[22] Idem, Cultura muzicală…, p. 165.
[23] Idem, Monumente muzicale…, p. 1072.
[24] Nicolae Iorga, Istoria literaturii româneşti..., vol. II, p. 45.
[25] I. Ionaşcu, Şcoala de la Colţea în veacul al XVIII-lea, în „B.O.R.“, anul LVI (1938), nr. 11-12, p. 8.
[26] Pr. Niculae. Şerbănescu, Constantin Brâncoveanu ctitor de cultură românească…, p. 884.
[27] Sebastian Barbu Bucur, Filothei sin Agăi Jipei…, p. 50.
[28] Idem, Cultura muzicală…, p. 43.
[29] Idem, Şărban Protopsaltul Ţării Româneşti (1689-ante 1765), în „G.B.“, anul XLVII (1988), nr. 5,
    p.118-119.
[30] Antim Ivireanul, Opere…, p. 329.
[31] Ibidem, p. 330.
[32] Ibidem, p. 330-331.
[33] Aurora Ilieş, Biserica mănăstirii Colţea, Editura Meridiane, Bucureşti, 1969, p. 11. Această şcoală era
    gratuită şi publică şi se adresa tuturor „celor ce poftesc a nu-şi pierde în zadar vremea tinereţilor, ci în
    dar vistierul învăţăturii să poată să câştige“.
[34] Sebastian Barbu Bucur, Filothei sin Agăi Jipei, Psaltichia…, I, p. 51.
[35] Nicu Moldoveanu, Cercetări asupra manuscriselor în notaţie bizantină existente în Biblioteca
    Naţională din Viena, în „B.O.R.“, anul C (1984), nr. 3-4, p. 239.
[36] Ibidem, p. 183.
[37] Idem, Monumente muzicale…, p.1069.
[38] Nicolae Iorga, Istoria Literaturii române…, II, p. 60.
[39] Sebastian Barbu-Bucur, Cultura muzicală…, p. 202.
[40] Vasile Vasile, op. cit., p. 63.
[41] N. Moldoveanu, art.cit., p. 240.
[42] Macarie Ieromonahul, Irmologhion…, p. IX-X.
[43] Ibidem, p. IV.
[44] Ibidem.
[45] Sebastian Barbu-Bucur, Şărban Protopsaltul Ţării Româneşti…, p. 137.
[46] Idem, Cultura muzicală de tradiţie bizantină…, p. 233.