Teme și motive în lirica viereană



Profesor Daniela Pricopciuc
Specialitatea: Limba și literatura română
Grad didactic I
Școala Gimnazială Nr.7 Botoșani


            Lucrarea de față își propune să prezinte aspecte ale activității literare și culturale a poetului Grigore Vieru. Se fac referiri la principalele temele ale creației vierene: mama, copilăria, dragostea, dar mai ales la operele în care scriitorul militează pentru unirea Basarabiei cu România, pentru păstrarea limbii, a spiritului și a tradițiilor românești.
            Grigore Vieru este un poet apropiat de limba lui Eminescu, a lui Bacovia sau a lui Stănescu, un mesianic asemenea lui Goga, dar un poet bine individualizat al generației sale, iar poezia lui este expresia și lacrima suferinței unei întregi națiuni.

„Organic legată de poezia eminesciană” (Eugen Simion), înscrisă pe linia de aur Eminescu, Blaga, Nichita Stănescu,  neoromantică,  orfică, metafizică sau  mesianică,  inconfundabilă prin  unitatea tematică şi stilistică, prin frumuseţea şi puritatea de cristal, prin extraordinara lumină şi blâdeţe,  prospeţime şi graţie, prin aplecarea spre arhetipurile ancestrale ca şi prin uimitoarea modernitate,  lirica sa este indubitabil cea mai cântată poezie a secolului XX . (Fănuş Băileşteanu). 
Structură eminamente eminesciană, de o mare sensibilitate, Grigore Vieru este cel care a produs sincronizarea cu fenomenul literar românesc din interiorul ţării, fiind un veritabil port-drapel al liricii române din Basarabia. De altfel, el însuşi mărturiseşte cu onestitate raportarea sa la marele model: ”Nu sunt decât o lacrimă de-a lui Eminescu.” Conceptul lui de poeticitate are ca model etalonul romantic eminescian, la care a adăugat un filon autohton specific, străbătut de simboluri şi motive, miteme tipic vierene, relevante arhetipuri ale fiinţei naţionale şi mitologiei cotidianului.
Imaginarul său poetic, axat pe câteva teme esenţiale (Mama, Maternitatea, Femeia – proiectate în planul cosmic, sacru –  Copilăria, Eminescu, Hristos, Patria, Limba Română, Moartea) şi simboluri matriceale (casa, stramoșii, plaiul, izvorul, glia, graiul, dorul,  iubita, taina,  misterul cosmic), biblice (Atotziditorul, candela ) şi istorice (Prutul, “ţara cea Basarabă”,  Putna,  Ştefan cel Mare,  Podul de Flori ), este de aceea inconfundabil, purtând marca Vieru.
Cel mai sensibil și mai profund poet contemporan, una din cele mai sclipitoare minţi, apărător al valorilor naţionale, a limbii române, a istoriei neamului și cel care a cântat mereu cea mai sfântă ființă, mama, va ramâne mereu simbolul românilor, al păcii, al patriei. În creația sa, mama este un simbol cu multiple semnificații etice și sociale. Ea este o altă Maică Marie, un început a toate câte sunt. Patrie, plai, grai, izvor și alte realități primordiale sunt sugerate, la Grigore Vieru, prin simbolul mamei. Aceasta e mama adevărată, cu grija ei maternal mistuitoare, ce transpare dintr-o imagine concretă, plastică, proaspătă și impresionantă.
În poezia lui Vieru simbolul mamei are aceeași ambivalență ca și în cele ale mării și pământului: viața și moartea sunt corelative. Nașterea înseamnă ieșirea din pântecul mamei; moartea înseamnă reîntoarcerea în pământ. Mama este simbolul adăpostului, căldurii, dragostei și hranei care, pe parcursul vieții poetului, îl însoțesc. Sacralizarea mamei, învestirea ei cu calități etice alese, scoaterea din rândul ființelor obișnuite, sunt permanente ale creației vierene. Concomitent iau naștere poezii în care fiul își exprimă recunoștința pentru tot ce a însemnat și înseamnă mama: “Măicuța mea: grădina/ Cu flori, cu nuci și mere,/ A ochilor lumină,/ Văzduhul gurii mele!/Măicuțo, tu: vecie,/ Nemuritoare carte/ De dor și omenie/ Și cântec fără moarte!”(Mi-e dor de tine , mamă)
Mama are capacitatea magică de a restabili şi de a întreţine starea de echilibru a omului şi a universului: „Această lună lină / De nu va răsări, / În locu-i răsări-va / Lin chipul maică-mii”.
Vieru este şi un înzestrat poet al copilăriei ca stare plenară, ca al doilea univers, creat de copil, adevărat homo ludens. Graţie cunoaşterii intime a logicii şi psihologiei infantile, el a creat frumoase versuri pentru copii: „Bate toamna nucile, / Aureşte frunzele, / Îndulceşte merele… / Ce eşti trist, măi, greiere?” (Toamna). Lirica lui reactualizează şi dă un farmec original motivului universal şi totodată specific-românesc al copilăriei, aceasta fiind axis spiritual, lume carnavalescă superior-metaforică, „răsturnată”, tărâm al primordiilor şi al jocului recreator de lume, paradis, recuperat prin simţul nealterat de secolul grăbit, al candorilor şi frăgezimilor.
Un capitol aparte îl constituie poezia de inspiraţie naţională şi socială pe linia George Coşbuc - Octavian Goga, versul strigăt existenţial, oracular, mesianic sau pamfletar: „Sunt pata cea de sânge, zisă / Republica Moldovenească, / Ce-n loc să frigă ucigaşii / încearcă veşnic să zâmbească” (Sunt). Convingerea dintotdeauna a lui Grigore Vieru a fost că adevărata sa patrie este România, nu Republica Moldova.  El a trăit având în suflet credinţa şi speranţa reîntregirii. Cred în restabilirea hotarelor strămoşeşti şi doresc această legitimă restabilire. Pentru că, dincolo de patriotismul meu local, basarabean, ştiu că Mioriţa s-a născut în Vrancea, că mănăstirea noastră cea mare şi adâncă este Putna (…), că stâncile din Pererita mea natală, pe care le port în sufletul copilăriei mele, nu au tăria Carpaţilor; că nu putem fi o cultură, o ştiinţă şi o istorie naţioală fără Eminescu şi Creangă (…). Cred, cu toată inima, că Reunirea cu Ţara mamă este inevitabilă”.
Multe dintre poeziile sale s-au născut din dragostea sa fierbine pentru tot ce este românesc, din patriotismul fierbinte al poetului. Aşa este şi „Legământ”, dedicată „dascălului” său de Limbă română: „Ştiu: cândva, în miez de noapte,/ Ori la răsărit de Soare,/ Stinge-mi-s-or ochii mie / Tot deasupra cărţii sale(…) // S-o lăsăm aşa deschisă,/ Ca băiatul meu ori fata / Să citească mai departe / Ce n-a dovedi nici tata”. O altă creaţie poetică a lui Vieru, poezia „Eminescu” a devenit un fel de imn al zilelor de 15 ianuarie şi 15 iunie: „La zidirea Soarelui, se ştie / Cerul a muncit o veşnicie./ Noi, muncimd întocmai ne-am ales / Ne-am ales cu domnul Eminescu. / Domul cel de pasăre măiastră,/ Domnul cel de nemurirea noastră, / Eminescu”.
Dar, poate că nicăieri nu se resimte mai bine influenţa modelului poetic  eminescian ca în lirica de dragoste, de mare delicateţe  şi suavitate, adevărate filigrane în care este turnată o gamă întreagă de trăiri şi sentimente („Vreau să te văd, femeie,/ sau vino să mă vezi,/ Mi-e dor de iarba crudă/ A ochilor verzi;// De-a`tale negre gene/ Ce tremură uşor/ Ca aburul de ploaie/ deasupra codrilor.// – Vreau să te văd, bărbate,/ Sau vino să mă vezi,/ E timpul coasei, iată,/ În ochii mei cei verzi.// Coseşte, hai – ca iarba,/ Cu rouă şi cu stea,/ Mai deasă şi mai verde/ Să crească-n urma ta.” – Vreau să te văd; „Iubire! Tu, cea ocrotită / De dulcele luminii mirt, / Ca miezul unei sfinte azimi/ De coaja ei doar ocrotit. // Înconjurată de lumină, / Tu însăţi din lumină vii. / Pre tine doar te am pe lume/ Şi nu voi alte veşnicii. // Iubire! Ram de rouă sfântă, / Cânt  unic, o, ce mă adaşti. / asupra-ngândurării mele/ Tu nu plângi lacrima – o naşti.” – Leac divin). De o extraordinară liricitate şi modernitate, unele dintre poemele sale de dragoste sunt mici capodopere („Draga i-a fugit cu altul./ S-a ascuns în codru. Uuu!/ El a smuls pădurea toată,/ Însă n-a găsit-o, nu./ El a smuls pădurea toată/ Şi s-o are începu./ Şi-a arat pădurea toată…/ Însă n-a găsit-o, nu.”- Pădure, verde pădure).
Ca şi la Eminescu, iubita însă este proiectată în plan astral, sacral, în cosmicitate, contopită în cele din urmă cu însăşi întoarcerea mioritică în natură („Merg eu dimineaţa, în frunte,/ Cu spicele albe în braţe/ Ale părului mamei./ Mergi tu după mine, iubito,/ Cu spicul fierbinte la piept/ Al lacrimii tale./ Vine moartea din urmă/ Cu spicele roşii în braţe/ Ale sângelui meu –/ Ea care nimic niciodată/ Nu înapoiază./ Şi toţi suntem luminaţi/ De-o bucurie neînţeleasă”– Ars poetica). De altfel, Grigore Vieru însuşi mărturiseşte  că este, prin excelenţă, un poet al iubirii („Sunt deci un poet al iubirii, iar iubirea este a poeziei. Iubirea este singura dreptate pe lumea asta. Iubirea este o jertfă zilnică. Păcat că măreţia sacrificiului o găsim mai mult în singurătatea iubirii.”) –  sentiment pe care s-a axat destinul său („Dacă n-ar fi iubirea, m-aş teme de viaţă”).
 Cel care afirma „am descoperit frumuseţea Limbii Române în poezie, iar în Limba Română mi-am descoperit Ţara” s-a constituit el însuşi într-un model de înaltă conştiinţă şi integritate morală  („Sunt fericit/ Că n-am cântat păunii.”- Despre fericire ).



Bibliografie :

Agache, Catinca, De la Eminescu la Grigore Vieru, Iași, 2011
Simion, Eugen, Scriitori români de azi, vol.III, Ed. Litera, Chişinău, 1998, p.187-196
Vieru, Grigore, Rădăcina de foc, Ed. Univers, Bucureşti, 1988
Vieru, Grigore, Taina care mă apără, prefaţă de Mihai Ungheanu, Ed. Minerva, București, 1997. 






Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu