GRIGORE VIERU, POETUL EMINESCIAN

NĂSUI ALINA, PROFESOR ÎNVĂȚĂMÂNT PRIMAR, GRAD I, 

LICEUL NAȚIONAL DE INFORMATICĂ, ARAD

Grigore Vieru a fost un poet român, ales membru corespondent al Academiei Române.
S-a născut și a activat în Republica Moldova devenind un simbol al valorilor şi unității românești, fiind strâns legat de ambele maluri ale Prutului. Tematica lui Grigore Vieru este aparent simplă, dar foarte profundă – a scris poezii despre mamă, natură, sat, poezii cu caracter social, abordând de asemenea valorile și tradițiile românești. A ţinut să sensibilizeze caracterul cititorului, încercând să facă omul mai bun și mai spiritual. A adus un aport considerabil la dezvoltarea limbii române şi grafiei latine pe teritoriul de azi al Republicii Moldova, pe vremuri încă inclus în fosta Uniune Sovietică. Vieru face parte din grupul celor care au luptat pentru independența țării. Personalitatea lui va rămâne veșnic în memoria şi sufletul nostru.

Lirica lui Grigore Vieru, organic legată de tradiţia eminesciană şi folclorică a literaturii noastre, dar nespus de sensibilă la neliniştile secolului, ne oferă generoasa posibilitate de a ne întoarce la izvoare şi, totodată, de a ne croi o cale sigură de comunicare cu formele de trăire şi gândire artistică ale poeziei universale, mai cu seamă în registrul tematic al iubirii, dragostei de mamă şi maternităţii veghetoare, al valorilor copilăriei şi sentimentului Patriei.

Sunt multe ţări pe lume/ Ce-ncântă şi te-atrag, / Dar plaiul meu anume/ Îmi este cel mai drag.

Dragule, meleagule, / Duiosul nostru cânt, / Smolitule, truditule, / Frumosul meu pământ! / („Plaiul meu „ de Grigore Vieru).

Grigore Vieru – un poet care şi-a asumat greul unui grai, trecându-l prin inima sa, încărcat cu răbdare, înţelepciune şi nouă frumuseţe, îl întoarce semenilor săi care-şi deschid cu bunătate inima să-l primească, pentru a-şi duce demn mai departe viaţa în spiritul dreptăţii, al iubirii. Al iubirii neamului, plaiului, a dorului strămoşesc, a limbii cea română, a dorului de mamă. Desigur, dragostea, pentru că-n tot ce a creat, fie vers ori faptă, Grigore Vieru a avut drept călăuză dragostea, acea dragoste eminesciană inspirată cu drag printre vremuri, tălmăcită, tăinuită în adâncul inimii.

Lucrările lui Eminescu au fost pentru Grigore Vieru ca un izvor care potoleşte setea cititorilor în amintirea de marele poet,  care a ţinut şi ţine trează conştiinţa naţională a tuturor românilor de la Nistru până la Tisa.

Ce bine e că-l avem pe Eminescu, acest poet al poeţilor. Eminescu a proslăvit natura, a simţit-o, a iubit-o mereu, s-a înţeles pe sine datorită norilor, păsărilor, frunzelor, izvoarelor. Eminescu într-atât a şlefuit versurile, încât, ca într-o oglindă, fiecare din noi îşi poate vedea sufletul. El trăieşte prin urmaşii ce-i poartă aripa versului mai departe. Eminescu pune în valoare bogăţia fondului lexical al limbii române.

Pentru Grigore Vieru, Eminescu a fost o sursă continuă de inspiraţie, o comoară care răpeşte din lumea în care trăia Vieru, înnobilându-i sufletul , înţelegând profund poeziile poetului.

O viaţa întreagă l-a tot citit pe Eminescu, avându-l ca pe un înger păzitor, ca o rază de soare, ca o boltă cerească înstelată cu Luceafărul literaturii române.

Opera lui Grigore Vieru este poetică până la măduva celor mai frumoase metafore din care poţi trăi ca din pâine. Vieru rămâne fiinţa între poezie, care pune preţ pe trăire şi este conştiinţa mare a timpului nostru.

Grigore Vieru nu este numai Copilul cel mare al neamului, ci şi Duminica Mare a neamului.
 

Uneori viata e atât de dură si nepăsătoare încât o secundă este echivalentă cu eternitatea. Este imposibil pur și simplu să poți accepta realitatea care nu iartă iar noi nu avem de ales. În asemenea cazuri suntem neajutorați și fără putere. Vrem să schimbăm ceva dar nu este cu putință. Vrem să ridicam miinile spre cer si sa strigam catre Atotputernic: “De ce Doamne anume El?”. Ce folos? Dumnezeu vrea si oameni buni, vrea genii. Iar daca l-a ales pe el, înseamnă că este prea bun pentru ca să mai stea pe acest  pământ plin de păcate.

A lasat în urma Sa ochi care vor lăcrima veacuri multe, oameni care îl adoră, masa de scris și    poeziile sale nemuritoare. Îl plânge codrul, îl plânge Nistrul și Prutul, îl plânge cerul, îl plânge toată lumea dar lacrimile nu pot șterge amintirea. Parcă ieri încă mai existau speranțe și vise iar astăzi totul s-a prefăcut în scrum pe care atât de simplu l-a luat vântul…dar nu e adevarat, chipul preaslăvit al mamei din poeziile sale va zâmbi mereu cititorilor, casa părintească nu va fi vândută niciodată, limba româna îl va slăvi multe veacuri iar Eminescu, pe care atât de mult l-a onorat, îl va primi în sălașul geniilor deci, va rămâne mereu în inimile noastre.

Am pierdut un Luceafar al poeziei! Cerul nostru înnourat a rămas fără steaua de onoare, fără Grigore Vieru… De ce a trebuit Dumnezeu să ne lipsească de poetul care a zis: “Dacă visul unora a fost ori este să ajungă în Cosmos, eu viaţa întreagă am visat să trec Prutul”? Grigore Vieru a fost părintele limbii romane. El atât de mult și-a dorit unirea celor două maluri ale Prutului. A dorit ca să se unească tot neamul basarabean. Cu mâna pe inimă putem să spunem că Vieru a fost un adevărat patriot.

Îl vom păstra mereu în sufletele noastre, va fi mereu părintele care ne-a învățat ce înseamnă să prețuiești cu adevărat mama și care ne-a iubit ca pe copiii săii. Parcă ieri era un suflet nevinovat, astăzi îngerii din cer ni l-au luat! Cu greu l-am petrecut pe drumul de apoi, cu multa durere ne-am despărțit de El dar vorba poetului: “ Nimeni nu va moșteni pământul, fiecare este dator cu o moarte! ” Totuși, Grigore Vieru nu a murit ci a trecut în neuitare.

Bibliografie:

1.      Alex Stefănescu – Istoria literaturii române contemporane, București, Editura Mașina de scris, 2005

2.      Ion Ciocanu – Grigore Vieru: Avansul de o viață, 2009