Pof. Filip Daniela, Gr. Did I, Religie,
Colegiul Național ”Ștefan cel Mare” Tîgu Neamț
Grigore Vieru s-a născut pe 14 februarie 1935, în satul Pererîta, în familia lui Pavel și Eudochia Vieru, născută Didic. A absolvit școala de 7 clase din satul natal, în anul 1950, după care urmează școala medie din orașul Lipcani, pe care o termină în 1953.În anul 1957 debutează editorial (fiind student) cu o plachetă de versuri pentru copii, Alarma, apreciată de critica literară. În 1958 a absolvit Institutul Pedagogic „Ion Creangă” din Chișinău, facultatea Filologie și Istorie. Se angajează ca redactor la redacția numită revista pentru copii „Scînteia Leninistă”, actualmente „Noi”, și ziarul "Tînărul leninist", actualmente "Florile Dalbe" .La 8 iunie 1960 se căsătorește cu Raisa Nacu, profesoară de limba română și latină și se angajează ca redactor la revista „Nistru”, actualmente „Basarabia”, publicație a Uniunii Scriitorilor din Moldova. Între anii 1960–1963 este redactor la editura „Cartea Moldovenească”.Anul 1968 aduce o cotitură în destinul poetului, consemnată de volumul de versuri lirice Numele tău, cu o prefață de Ion Druță. Cartea este apreciată de critica literară drept cea mai originală apariție poetică. În chiar anul apariției devine obiect de studiu la cursurile universitare de literatură națională contemporană. Trei poeme din volum sunt intitulate: Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Brâncuși, iar alte două sunt închinate lui Nicolae Labiș și Marin Sorescu.
În anul 1974 scriitorul Zaharia Stancu, președintele Uniunii Scriitorilor din România, îi face o invitație oficială din partea societății Uniunii, căreia poetul îi dă curs. Vizitează Transilvania, însoțit de poetul Radu Cârneci. În 1977, iarăși la invitația Uniunii Scriitorilor din România vizitează, împreună cu soția, mai multe orașe dinRomânia: București, Constanța, Cluj-Napoca, Iași.În 1988 i se acordă cea mai prestigioasă distincție internațională în domeniul literaturii pentru copii: Diploma de Onoare Andersen.
Pe 16 ianuarie2009 Vieru a suferit un grav accident de circulație și a fost internat la Spitalul de Urgență din Chișinău. A încetat din viață pe data de 18 ianuarie a aceluiași an, la exact două zile după accident în Spitalul de Urgență din Chișinău, în urma unui stop cardiac din care nu a mai putut fi resuscitat. A fost înmormântat pe 20 ianuarie 2009 la Chișinău, în cimitirul central din strada Armeană.
Grigore Vieru spunea ”Mama este începutul tuturor începuturilor” .Pentru poet mama e țara în care a văzut lumina zilei, mama e virtutea, mama e libertatea, e sursa de inspirație, e izvorul inepuizabil al dragostei. Pentru el moartea e mai blândă decât suferința mamei -Ţară: De moarte nu mă tem, / Mă tem de suferinţa mamei / De o vedea că nu-s. / De moarte nu mă tem, / Dar cine, cine, dulceo, / Iubi-te-va mai mult ? // De moarte nu mă tem, / Dar cum să-mbrace sufletu-mi / Celalt, al bolţii trup ? / Căci sus e nesfârşit adâncul, / Iar sufletu-mi e doară / Cât ochiul tău cel umed. // De moarte nu mă tem, / Mă tem să nu apese trupu-mi / Suflarea de izvor. / De moarte nu mă tem, / Dar cântă pasărea pe ram / şi lunca nu mă ştie. („Doină”) Patria-Mamă este pentru eroul liric al lui Grigore Vieru mirosul pâinii calde, aroma vinului, Lumină, sămânță: Piatra asta e o pâine caldă. / Vântul ăsta e un vin domnesc. / şi pelinul – busuioc sălbatic. // Vine ziua aurindu-mi pâinea. / Vine seara aromindu-mi vinul. / Vine mama îndulcindu-mi gândul. Desigur, dacă eşti bună sămânţă: Dar mai întâi / să fii sămânţă. / Tunet să fii. / Ploaie să fii. / Lumină să fii. / Să fii os / de-al fratelui tău / retezat de sabia duşmană. / Brăzdar să fii. / Doină să fii / Ca să ai dreptul / a săruta acest pământ / îndurerat / de-atâta rod. („Dar mai întâi”). Mâna Mamei-Patrii este coroană-mpărătească pe fruntea fiului: Când m-am născut, pe frunte eu / Aveam coroană-mpărătească: / A mamei mână părintească, / A mamei mână părintească. // Duios, o, mâna ei întâi / Cu mâna dragei mele fete / S-au întâlnit la mine-n plete, / S-au întâlnit la mine-n plete. // Copii am. Dar şi-acum, când / Vin zorii noaptea s-o destrame, / Găsesc pe frunte mâna mamei, / Găsesc pe frunte mâna mamei. // O, mâna ei, o, mâna ei, / O, mâna ei, ca ramul veşted, / A-mbătrânit la mine-n creştet, / A-mbătrânit la mine-n creştet. („Mâinile mamei”). „Tăcerea“ Mamei-Patrii prilejuieşte poetului un lanţ de comparaţii de o mare forţă lirică: Tăcută / Eşti, draga mea mamă, / Tăcută. // Ca mierla / Ce-nhamă, deshamă, / Ca mierla. // Ca frunza / Când merge la coasă, / Ca frunza. // Ca iarba / Când şade la masă, / Ca iarba. // Ca steaua / La moară când duce, / Ca steaua. // Ca piatra / Ce-aminte-şi aduce, / Ca piatra. („Tăcerea mamei”). Trăirii profunde, vibații înalte identificăm şi în alte poezii în care apare simbolul mamei: Pe izvor cu val de verde / Suflet sună, gând se vede. / Tot ce-i veşnic şi frumos, / Ce-i frumos, e domnesc os ! / Pe izvor cu val de bine / Doină creşte, dor tot vine. / Tot ce-i dor e neuşor, / Chiar de vine pe izvor ! («Izvorul mamei»); – Pe fag dulce-amărât / Arde, mamă, alba-ţi stea, / Te uitaşi la ea atât / Încât semeni azi cu ea. // Ziua, noaptea, la apus, / Ardeţi către tot ce-i sfânt, / Luminând pe rând de sus / Faţa cestui vechi pământ. // – Ardem. Căci în lung şi-n lat / Nu-i mai tragic nenoroc: / Stea cu foc înstrăinat / şi durere fără loc.(„Steaua mamei”).
Izvorul de inspiraţie pentru „Făptura mamei”, au fost, probabil războiul. Tatăl său fiind plecat la război, mama a trebuit singură să întrețină familia, lucrând peste puteri din zori în noapte pentru a asigura puțină hrană pentru pruncul ei. Acest zbucium sufletesc al mamei îl observă poetul deși era doar un copil, și îi marchează întreaga existență, neliniştea şi căutarea permanentă de surse pentru viaţă l-au făcut șă-și împrime în memorie chipul bun și blând al mamei.
Opera este alcătuită din doua strofe. Cuvântul-cheie este”mama”, căci ei îi este dedicată şi această poezie. La citirea sau audierea poeziei vezi imaginar acea femeie harnică, uşoară, neliniştită despre care ne vorbeşte G. Vieru. Tema poeziei e mama şi anume acea mama jertfelnică, care şi-ar da şi viata pentru copiii ei. În opera dată se vorbeşte despre simbolul esenţial al naşterii, fiinţa divină de la care primim viată şi har. Din versurile “Iarba ştie cum te cheamă” desprindem ideea că precum iarba îşi are rădăcinile afundate în pământ, aşa mama are rădăcini în neamul ei, de la care ne transmite obiceiuri şi tradiţii. În literatură, iarba are simbolul eternităţii. Adică orice om se contopeşte cu natura întru dăinuire.
“Steaua ştie ce gândeşti”este versul care ne demonstrează că mama îşi împarte gândurile cu universul. Dar stelele sunt însuşi Dumnezeu, soarta omului. Maica e fiinţa cărei îi este sortit să nască copii, sa-i crească, sa-i îngrijească. Gândurile mamei sunt doar la realizările copiilor, pentru ea gloria sunt realizările copiilor. În versul “Uşoara, maică, uşoară” a fost omis verbul “eşti” pentru a nu localiza starea de lucruri, pentru a arăta că mama e veşnică. În prima strofă ne este redat zbuciumul, neliniştea, rapiditatea mamei pe care Vieru o vedea de mic copil.
Seminţele în poezia “Făptura mamei” simbolizează generaţiile zămislite de mamă – Biserica de la care creştinii au primit viaţă şi har. La prima lectură, citind prima strofă îmi imaginam o mamă cu aripi de înger, care era purtată de o adiere uşoara de vânt, între cer şi pământ. La nivelul fonetic, sunetul “s” din cuvintele ”uşoar㔺i abundenţa de vocale deschise, ne ajută auditiv să întrezărim zborul sfânt al mamei, zbuciumul ei între ceruri şi pământ, între cele lumeşti şi cele Dumnezeieşti. Vocativul “maică” din prima strofă, ne-o compară pe mama cu Maica Domnului, prin această paralelă se accentuează puritatea, gloria, soarta şi profeţia mamei. “Făptura mamei” are, pentru Vieru o proiecţie cosmică: “Uşoară maica, uşoară, / C-ai putea să mergi calcând / Pe seminţele ce zboară / Între ceruri şi pământ” Mama trăieşte între cer şi pământ, adică mereu în mintea lui. În poezia lui Vieru simbolul mamei are aceeaşi ambivalenta ca şi în cele ale mării şi pământului: viaţa şi moartea sunt corelative. Naşterea înseamnă ieşirea din pântecul mamei; moartea înseamnă reîntoarcerea în pământ. Mama este izvorul vieții, simbolul adăpostului, căldurii, dragostei şi hranei care pe parcursul vieţii poetului îl însoţesc. Mama poetului a crezut neîncetat în Dumnezeu şi aceasta credinţă a ajutat-o: “Mama mea viaţa întreagă / A trăit fără bărbat / Singuri pre erau în casa / Ploi cu grindină când bat”. Versurile arată respectul și dragostea poetului pentru ființa care i-a dat viață, care a preferat să-și ducă singură traiul și a luptat pentru supraviețuirea familiei. Ploile și grindina simbolizează cu siguranță mulțimea necazurilor pe care aceasta scumpă făptură le-a avut de înfruntat în viață, dar pe care le-a învins pentru copii ei dragi. Poetul își compară mama cu pâinea din cuptor, pâinea fiind simbolul bunăstării și al siguranței. Poetul îşi cere scuze de la mamă ca nu a putut la timp să-i mulţumească , s-o ajute , să-i împărtăşească durerea si bucuria.
Autorul accentuează ideea că mama e o fiinţă spirituală sfântă, dar fizic e totuşi muritoare. De aceea trebuie s-o respectam, s-o iubim, în prezent căci mâine poate fi prea târziu.Pentru poet, mama e Biserica, e patria străbună, este liniștea , siguranța, locul în care s-a simțit protejat și iubit.
Biliografie:
1.Vieru Grigore, Taina care mă apără, Iași, Ed. Princeps Edit. 2008.
2.Vieru Grigore, Poezii, Ed. Litera, 2010,
Pe 16 ianuarie2009 Vieru a suferit un grav accident de circulație și a fost internat la Spitalul de Urgență din Chișinău. A încetat din viață pe data de 18 ianuarie a aceluiași an, la exact două zile după accident în Spitalul de Urgență din Chișinău, în urma unui stop cardiac din care nu a mai putut fi resuscitat. A fost înmormântat pe 20 ianuarie 2009 la Chișinău, în cimitirul central din strada Armeană.
Grigore Vieru spunea ”Mama este începutul tuturor începuturilor” .Pentru poet mama e țara în care a văzut lumina zilei, mama e virtutea, mama e libertatea, e sursa de inspirație, e izvorul inepuizabil al dragostei. Pentru el moartea e mai blândă decât suferința mamei -Ţară: De moarte nu mă tem, / Mă tem de suferinţa mamei / De o vedea că nu-s. / De moarte nu mă tem, / Dar cine, cine, dulceo, / Iubi-te-va mai mult ? // De moarte nu mă tem, / Dar cum să-mbrace sufletu-mi / Celalt, al bolţii trup ? / Căci sus e nesfârşit adâncul, / Iar sufletu-mi e doară / Cât ochiul tău cel umed. // De moarte nu mă tem, / Mă tem să nu apese trupu-mi / Suflarea de izvor. / De moarte nu mă tem, / Dar cântă pasărea pe ram / şi lunca nu mă ştie. („Doină”) Patria-Mamă este pentru eroul liric al lui Grigore Vieru mirosul pâinii calde, aroma vinului, Lumină, sămânță: Piatra asta e o pâine caldă. / Vântul ăsta e un vin domnesc. / şi pelinul – busuioc sălbatic. // Vine ziua aurindu-mi pâinea. / Vine seara aromindu-mi vinul. / Vine mama îndulcindu-mi gândul. Desigur, dacă eşti bună sămânţă: Dar mai întâi / să fii sămânţă. / Tunet să fii. / Ploaie să fii. / Lumină să fii. / Să fii os / de-al fratelui tău / retezat de sabia duşmană. / Brăzdar să fii. / Doină să fii / Ca să ai dreptul / a săruta acest pământ / îndurerat / de-atâta rod. („Dar mai întâi”). Mâna Mamei-Patrii este coroană-mpărătească pe fruntea fiului: Când m-am născut, pe frunte eu / Aveam coroană-mpărătească: / A mamei mână părintească, / A mamei mână părintească. // Duios, o, mâna ei întâi / Cu mâna dragei mele fete / S-au întâlnit la mine-n plete, / S-au întâlnit la mine-n plete. // Copii am. Dar şi-acum, când / Vin zorii noaptea s-o destrame, / Găsesc pe frunte mâna mamei, / Găsesc pe frunte mâna mamei. // O, mâna ei, o, mâna ei, / O, mâna ei, ca ramul veşted, / A-mbătrânit la mine-n creştet, / A-mbătrânit la mine-n creştet. („Mâinile mamei”). „Tăcerea“ Mamei-Patrii prilejuieşte poetului un lanţ de comparaţii de o mare forţă lirică: Tăcută / Eşti, draga mea mamă, / Tăcută. // Ca mierla / Ce-nhamă, deshamă, / Ca mierla. // Ca frunza / Când merge la coasă, / Ca frunza. // Ca iarba / Când şade la masă, / Ca iarba. // Ca steaua / La moară când duce, / Ca steaua. // Ca piatra / Ce-aminte-şi aduce, / Ca piatra. („Tăcerea mamei”). Trăirii profunde, vibații înalte identificăm şi în alte poezii în care apare simbolul mamei: Pe izvor cu val de verde / Suflet sună, gând se vede. / Tot ce-i veşnic şi frumos, / Ce-i frumos, e domnesc os ! / Pe izvor cu val de bine / Doină creşte, dor tot vine. / Tot ce-i dor e neuşor, / Chiar de vine pe izvor ! («Izvorul mamei»); – Pe fag dulce-amărât / Arde, mamă, alba-ţi stea, / Te uitaşi la ea atât / Încât semeni azi cu ea. // Ziua, noaptea, la apus, / Ardeţi către tot ce-i sfânt, / Luminând pe rând de sus / Faţa cestui vechi pământ. // – Ardem. Căci în lung şi-n lat / Nu-i mai tragic nenoroc: / Stea cu foc înstrăinat / şi durere fără loc.(„Steaua mamei”).
Izvorul de inspiraţie pentru „Făptura mamei”, au fost, probabil războiul. Tatăl său fiind plecat la război, mama a trebuit singură să întrețină familia, lucrând peste puteri din zori în noapte pentru a asigura puțină hrană pentru pruncul ei. Acest zbucium sufletesc al mamei îl observă poetul deși era doar un copil, și îi marchează întreaga existență, neliniştea şi căutarea permanentă de surse pentru viaţă l-au făcut șă-și împrime în memorie chipul bun și blând al mamei.
Opera este alcătuită din doua strofe. Cuvântul-cheie este”mama”, căci ei îi este dedicată şi această poezie. La citirea sau audierea poeziei vezi imaginar acea femeie harnică, uşoară, neliniştită despre care ne vorbeşte G. Vieru. Tema poeziei e mama şi anume acea mama jertfelnică, care şi-ar da şi viata pentru copiii ei. În opera dată se vorbeşte despre simbolul esenţial al naşterii, fiinţa divină de la care primim viată şi har. Din versurile “Iarba ştie cum te cheamă” desprindem ideea că precum iarba îşi are rădăcinile afundate în pământ, aşa mama are rădăcini în neamul ei, de la care ne transmite obiceiuri şi tradiţii. În literatură, iarba are simbolul eternităţii. Adică orice om se contopeşte cu natura întru dăinuire.
“Steaua ştie ce gândeşti”este versul care ne demonstrează că mama îşi împarte gândurile cu universul. Dar stelele sunt însuşi Dumnezeu, soarta omului. Maica e fiinţa cărei îi este sortit să nască copii, sa-i crească, sa-i îngrijească. Gândurile mamei sunt doar la realizările copiilor, pentru ea gloria sunt realizările copiilor. În versul “Uşoara, maică, uşoară” a fost omis verbul “eşti” pentru a nu localiza starea de lucruri, pentru a arăta că mama e veşnică. În prima strofă ne este redat zbuciumul, neliniştea, rapiditatea mamei pe care Vieru o vedea de mic copil.
Seminţele în poezia “Făptura mamei” simbolizează generaţiile zămislite de mamă – Biserica de la care creştinii au primit viaţă şi har. La prima lectură, citind prima strofă îmi imaginam o mamă cu aripi de înger, care era purtată de o adiere uşoara de vânt, între cer şi pământ. La nivelul fonetic, sunetul “s” din cuvintele ”uşoar㔺i abundenţa de vocale deschise, ne ajută auditiv să întrezărim zborul sfânt al mamei, zbuciumul ei între ceruri şi pământ, între cele lumeşti şi cele Dumnezeieşti. Vocativul “maică” din prima strofă, ne-o compară pe mama cu Maica Domnului, prin această paralelă se accentuează puritatea, gloria, soarta şi profeţia mamei. “Făptura mamei” are, pentru Vieru o proiecţie cosmică: “Uşoară maica, uşoară, / C-ai putea să mergi calcând / Pe seminţele ce zboară / Între ceruri şi pământ” Mama trăieşte între cer şi pământ, adică mereu în mintea lui. În poezia lui Vieru simbolul mamei are aceeaşi ambivalenta ca şi în cele ale mării şi pământului: viaţa şi moartea sunt corelative. Naşterea înseamnă ieşirea din pântecul mamei; moartea înseamnă reîntoarcerea în pământ. Mama este izvorul vieții, simbolul adăpostului, căldurii, dragostei şi hranei care pe parcursul vieţii poetului îl însoţesc. Mama poetului a crezut neîncetat în Dumnezeu şi aceasta credinţă a ajutat-o: “Mama mea viaţa întreagă / A trăit fără bărbat / Singuri pre erau în casa / Ploi cu grindină când bat”. Versurile arată respectul și dragostea poetului pentru ființa care i-a dat viață, care a preferat să-și ducă singură traiul și a luptat pentru supraviețuirea familiei. Ploile și grindina simbolizează cu siguranță mulțimea necazurilor pe care aceasta scumpă făptură le-a avut de înfruntat în viață, dar pe care le-a învins pentru copii ei dragi. Poetul își compară mama cu pâinea din cuptor, pâinea fiind simbolul bunăstării și al siguranței. Poetul îşi cere scuze de la mamă ca nu a putut la timp să-i mulţumească , s-o ajute , să-i împărtăşească durerea si bucuria.
Autorul accentuează ideea că mama e o fiinţă spirituală sfântă, dar fizic e totuşi muritoare. De aceea trebuie s-o respectam, s-o iubim, în prezent căci mâine poate fi prea târziu.Pentru poet, mama e Biserica, e patria străbună, este liniștea , siguranța, locul în care s-a simțit protejat și iubit.
Biliografie:
1.Vieru Grigore, Taina care mă apără, Iași, Ed. Princeps Edit. 2008.
2.Vieru Grigore, Poezii, Ed. Litera, 2010,
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu