Prof. înv. primar Diaconescu Ioana Diana
Prof. Tița Irina
Școala Gimnazială ”Nicolae Iorga” Slatina, jud. Olt, România
,,Scriu
nu pentru că sunt poet, ci pentru că am văzut în copilărie cum curgea Prutul”(Grigore
Vieru)
Apreciat
de critica literară cel mai tipic reprezentant al orientării
tradiţional-clasice în poezia postbelică, Grigore Vieru este şi cel mai popular
şi îndrăgit poet din Republica Moldova. Poet al maturităţii şi al dragostei, al
copilăriei şi plaiului natal, Vieru se
impune printr-o viziune specifică, printr-un stil particular şi o tonalitate
lirică aparte, fapt pentru care «chiar la nivelul primului contact cu poezia
simţim suflul arzător al vieţii».
Grigore Vieru este un poet unic, dotat cu un soi de
fragilitate asemănătoare cu cea a firului de iarbă, care i-a vulnerabilizat
ființa până-n moarte. Memoria colectivă-l păstrează ca pe un poet cu un cuget
tare, dar „sângerând” pentru Basarabia.
„Era poetul Grigore Vieru, cunoscut şi necunoscut, ce
purta sfinţenia fiinţei, a obârşiei, a casei, a locului şi cuprindea misterul
fiinţei, obârşiei, casei, locului în metafora verdelui ce ne vede. În arbore,
pasăre, iarbă, sămânţă, sare, dimineaţă, creangă de măr erau, mereu, şi ochii
lui Dumnezeu, ca toate celelalte să caute dezbrăcarea de noapte. Astfel, cum
scria Marin Sorescu, într-o prefaţă, Grigore Vieru umbla pe muchea muntelui din
cuvinte, nepedepsit cu prăbuşit”. (Valentin Marica).
Înfățișarea sa de poet romantic, fruntea înaltă, pletele
lungi, privirea visătoare, îndreptată spre un dincolo inaccesibil oamenilor obișnuiți fac parte dintr-un tipar
fizionomic consacrat de multă vreme de istoria literaturii. La acestea se
adaugă - ca trăsături particulare – un zâmbet timid și o fragilitate a întregii
ființe, datorită cărora ne gândim la poet nu numai cu admirație, ci și cu
dorința de a-l ocroti.
S-a născut la 14 februarie 1935, în comuna Pererâta, din
raionul Briceni (fostul județ Hotin), comună așezată pe malul stâng al
Prutului, la mică distanță de Miorcanii lui Ion pillat, de pe malul drept. După
absolvirea liceului la Lipscani, urmează cursurile Institutului Pedagogic ”Ion
Creangă” din Chișinău, pe care le încheie în 1957. În acelasș an îi apare și
prima sa carte, ”Alarma”, cuprinzând versuri pentru copii. Începe Facultatea de
Filologie și Istorie, dar nu o termină, neavând mijloacele materiale necesare.
Lucrează ca redactor la revista Nistru a Uniunii Scriitorilor din R.S.S
Moldovenească. Volumul de versuri ”Numele tău”, 1968, și cele care urmează au
un ecou în conștiința publică, remarcându-se prin simplitate, printr-un
sentimentalism răscolitor, prin nostalgia stilului de viață românesc, distrus
de sovietici în Basarabia.
În 1973 i se îndeplinește dorința arzătoare de a vizita
România: ”Dacă visul unora a fost ori este să ajungă în Cosmos, eu viașa
întreagă am visat să trec Prutul.” În România este primit cu dragoste, ca aun
erou al cauzei românești. Și în Basarabia începe să aibă o aureolă de tribun.
”Păstrând proporțiile – observă Eugen Simion – Grigore Vieru și generația sa
reprezintă pentru această provincie românească năpăstuită mereu de istorie ceea
ce a fost, la ănceputul secolului, generația lui Goga pentru Transilvania.
Similitudinea de destin are și o prelungire în plan poetic. Sub presiunea
circumstanțelor, poezia se întoarce la un limbaj mai simplu și își asumă în
chip deliberat un mesianism național.”
În perioada 1987-1989 participă cu înflăcărare și curaj
alături de alți intelectuali basarabeni, la bătălia pentru limba română, care
se încheie victorios prin adoptarea, la 31 august 1989, a unei legi care
consacră folosirea limbii române ca limbă oficială și revenirea la alfabetul
latin.
După căderea comunismului în România, Grigore Vieru trece
frecvent Prutul. Încă din 1990 este ales membru de onoare al Academiei Române
și primește, în continuare, numeroase alte dovezi de prețuire: premii,
distincții, sărbătoriri oficiale, invitații la emisiuni etc. Există însă și
scriitori și critici literari care privesc cu mefiență comuniunea lui afectivă,
exhibată în mass-media, cu promotorii naționalismului comunist în timpul lui
Ceaușescu.
În ceea ce privește poezia lui Grigore Vieru, aceasta
este expresia unei sensibilități ieșite din comun, aproape dureroase. Criticul
literar care vrea să o analizeze simte o sfială, ca și cum ar trebui să atingă
o rană. Cine dorește să afle ce au pățit românii din Basarabia în perioada în
care s-au aflat sub stăpânire sovietică trebuie să citească studii de istorie.
Cine dorește însă să afle ce au simțit românii din Basarabia în aceeași
perioadă trebuie să citească poezia lui Grigore Vieru. În tradiția lui
Eminescu, deși n-are, nici pe departe, aceeași anvergură ca poet, Grigore Vieru
s-a situat de la început în centrul vieții afective a comunității lui etnice,
dovedind un remercabil simț al esențialului.
Limba română este folosită în poezia lui Grigore Vieru cu
mare grijă, ca apa în timp de secetă. Poetul se joacă uneori, dar nu cu
cuvintele. Această seriozitate de artist a făcut o puternică impresie în
România în anii 80, când au apărut, în sfârșit, și la București selecții din
poezia lui. Publicul era sătul de poezia butaforie, fabricată în cantități
industriale în scopuri propagandistice, dar și de jocul de-a poezia practicat
de o mulțime de studenți și foști studenți de la Litere care credeau că astfel
sfidează regimul. Sentimentalismul răscolitor din cărțile poetului de dincolo
de Prut, modul firesc în care poezia sa făcea atingere cu folclorul și, mai
ales, gravitatea cu care era folosită limba română creau impresia
redescoperirii adevăratei poezii. Emoția trăită de cititori era intensificată de
gândul ca mesajul în limba română venea dintr-un fragment din România pierdut
în împrejurările celui de-al doilea război mondial și supus decenii la rând
unei rusificări forțate.
După 1989 lucrurile s-au schimbat. La reluarea
legăturilor dintre cele două culturi românești despărțite de Prut – ca de un
zid al Berlinului – timp de aproape o jumătate de secol, s-a produs un
malentendu grotesc. Scriitorii din Basarabia și autorii de literatură
patriotardă din România și-au întins unii altora mâinile, primii din naivitate,
ceilalți pentru a profita de o legitimare nesperată, în condițiile în care în
România erau disprețuiți. Drept urmare, Grigore Vieru și ceilalți scriitori din
Basarabia înrudiți spiritual cu el, au pierdut o mare parte din capitalul de
stimă și simpatie de care se bucurau în România.
Grigore Vieru nu omagiază direct și declamativ ”patria”.
El evocă satul natal, casa ”de pe margine de Prut”, bucuriile simple ale vieții
la țară, pe care sărăcia nu face decât s-o înnobileze, ca o formă de asceză. Până
și necazurile de altădată îi sunt dragi. În mod special îi place să-și aducă
aminte scene din copilărie cu mama lui, pentru care are un cult. Nu există
grandilcvență și nici demagogie în aceste evocări. Tot ceea ce povestește
poetul ni se impune ca sincer și adevărat. Ideea de patrie se constituie difuz din
amintiri și trăiri nefalsificate, neutilizate în scop propagandistic.
Textele poetului nu sunt nici proză, nici poezie, ci
proză care se transformă în poezie, sub ochii noștri: ”Tu mă iartă, o, mă iartă,/
Casa mea de humă, tu,/ Despre toate-am scris pe lume,/ Numai despre tine nu./ Să-ți
trag radio și lumină/ Ți-am făgăduit cândva/ Și că fi-vom împreună/ Pieptul meu
cât va sufla./ Dar prin alte case, iată,/ Eu lumina o presor,/ Alte case mă
ascultă/ Când vorbesc la difuzor./ Ți-am luat-o și pe mama/ Și-ați rămas acuma,
ia,/ Vai, nici tu în rând cu lumea/ Și nici orășeancă ea./ Las' că vin eu cu
bătrâna/ și nepotul o să-l iau,/ Care pe neprins de veste/ Speria-va-ți bezna:
,, Hau!''/ Și vei râde cu băiatul/ Ca doi prunci prea mititei/ Și vei plânge cu
bătrâna/ De dor, ca două femei.” (Casa mea).
Secretul transformării prozei în poezie rămâne un secret
– al lui Grigore Vieru. Ceea ce putem spune cu siguranță este că nu avem de-a
face cu o artă naivă, cu o ”expresivitate involuntară”, ci cu tehnici ale
simplității de un mare rafinament, constând în activarea duioșiei prin umor, în
cultivarea – atent dozată a melodramei, în personificări discrete (morale, nu
fizice), care nu cad în ridicol, ca la alți autori de azi.
Foarte frecvente sunt poemele cu final neașteptat. Ideea
surprinzătoarea cu care se încheie asemenea poemeare rezonanță î n conștiința
cititorului și nu se poate fi uitată ușor: ”În aceeaşi limbă/ Toată lumea
plânge,/ În aceeaşi limbă/ Râde un pământ,/ Ci doar în limba ta/ Durerea poţi
s-o mângâi,/ Iar bucuria/ S-o preschimbi în cânt./ În limba ta/ Ţi-e dor de
mama,/ Şi vinul e mai vin,/ Şi prânzul e mai prânz./ Şi doar în limba ta/ Poţi
râde singur,/ Şi doar în limba ta/ Te poţi opri din plâns./ Iar când nu poţi/
Nici plânge şi nici râde,/ Când nu poţi mângâia/ Şi nici cânta,/ Cu-al tău
pământ,/ Cu cerul tău în faţă,/ Tu taci atunce/ Tot în limba ta.” (În limba
ta).
O
remarcabilă popularitate au versurile închinate mamei. Nu este vorba despre o
exploatare comercială a unui sentiment universal, ci de poeme cu adevărat
frumoase, poate cele mai frumoase care s-au scris vreodată în limba română pe
această temă: ” Când m-am născut, pe frunte eu/ Aveam coroană-mpărătească:/ A
mamei mână părintească, / A mamei mână părintească.” (Mâinile
mamei) ; ” Uşoară
maică, uşoară,/ C-ai putea să mergi călcând/ Pe seminţele ce zboară/ Între
ceruri şi pământ!/ În priviri c-un fel de teamă,/ Fericită totuşi eşti-/ Iarba
ştie cum te cheamă,/ Steaua ştie ce gândeşti.” (Făptura mamei).
Dincolo de teme – sacre sau profane
– ceea ce conferă o frumusețe tragică poeziei lui Grigore Vieru este conștiința
valorii imense a limbii. Nu contează faptul că această preșuire exacerbată se
datorează unor circumstanțe istorice; important este că ea are un efect
estetic, făcând cuvintele extrem de prețioase și redându-le autoritatea
originară. Când citim sau ascultăm o poezie de Grigore Vieru ni se transmite
sentimentul că trebuie să acordăm o importanță maximă fiecărui cuvânt, pentru
că a fost obținut cu greu.
Poezia lui Grigore Vieru, la fel ca piesele muzicale
scrise pe versurile lui, rămân nu doar în patrimoniul literaturii sau al
muzicii din Republica Moldova, ci și în memoria tuturor românilor, pentru că Vieru a fost poetul român de dincolo
de Prut pentru care trecerea peste Podul de flori a fost cea mai mare bucurie.
Bibliografie
1. Alex Ștefănescu, ”Istoria
literaturii române contemporane 1941-2000”, București, 2005.
2. Constantin Parfene,
Teorie şi analiză literară, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1993.
3. Grigore Vieru,
Scrieri alese, Literatura artistică, Chişinău, 1984.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu