Grigore Vieru, poetul-simbol al Basarabiei

 

Roman Irina, discipline socio-umane, grad didactic I, 

Liceul cu Program Sportiv, Botoşani

           Născut pe 14 februarie 1935 în localitatea Pererita, de pe malul stâng al Prutului în Ţinutul Hotin, poetul Grigore Vieru a fost prin opera şi moralitatea demersurilor sale, sufletul mişcării care a dus la renaşterea sufletului românesc în Republica Moldova.  El a devenit la cinci ani cetăţean al Republicii Sovietice Moldoveneşti, ţinutul românesc numit Basarabia, arondat de Stalin în 1940 imperiului bolşevic. Astfel, toată copilăria, adolescenţa şi o bună parte a maturităţii, poetul n-a putut privi România, decât “prin sârma ghimpată ce trecea prin fundul grădinii”. Privaţiunile spirituale ale tânărului Grigore Vieru au generat un poet mesianic cu un  talent  şi o forţa lirică absolut debordante, un poet al tribului său, obsedat de trei mituri: Limba română, Mama şi Unitatea neamului.                                                                                                Situată între tradiţie şi modernitate, poezia lui Grigore Vieru poartă amprenta mitologiei româneşti, se remarcă prin asimilarea creatoare a folclorului, fiind modelată şi de orientările stilistice care, după spusele lui G. Călinescu, au devenit pilonii tradiţiei autohtone si care, împreună cu alţi factori, îi asigură complexitatea.. El selectează din tezaurul nostru folcloric semnificaţii adânci, motive lirice, evoluând sub semnul unei regăsiri spirituale.

Mitul mioritic al integrării în natură, mitul Meşterului Manole, imboldul spre cunoaşterea profunzimilor originare ale neamului şi motivul sacrificiului uman în numele unui ideal, ideea despre jertfa zidirii şi aspiraţia spre desăvârşire, constituie esenţe ale creaţiei poetului.

Un poet cu destin. Grigore Vieru a reuşit să devină un simbol şi, până la urmă, prin prestanţa de model naţional pe care a oferit-o, un mit plutitor. Altfel, poetul a devenit un tribun în apărarea limbii române şi a fiinţei româneşti.                                                                                                                      Grigore Vieru, prin puterea harului său, îşi reprezintă în lume ţara, cu tradiţiile şi destinul ei, manifestându-se ca un adevărat ambasador spiritual-cultural al acesteia. Deşi
pare uşor de integrat într-o anume generaţie literară, cum ar fi aceea a lui Nichita Stănescu, Marin Sorescu, el poate supravieţui în orice generaţie literară. Grigore Vieru este înainte de toate o veritabilă conştiinţă scriitoricească şi civică a Republicii Moldova postbelice, astfel încât, folosind forţa cuvântului şi a logosului străbun, împământeneşte în spiritul nostru un autentic fond ontologic şi metafizic.                           

Întreaga creaţie a lui Grigore Vieru se caracterizează ptintr-un puternic specific naţional. Opera lui Grigore Vieru, tensionată prin caracterul problemelor abordate, este plină de dragoste autentică faţă de om şi de dorinţa acestuia de a găsi rostul şi menirea condiţiei umane. Poezia sa transmite cele mai autentice trăiri umane, invită prin tematică, prin dimensiunile ei umane şi estetice la meditaţie, la împlinire spirituală. Temele şi motivele vierene, sunt speciale mai ales prin faptul ca acced la valorile universale: copilul, casa părintească, graiul, neamul, iubita, izvorul sacru, moartea etc. Ele exprimă atitudinea poetului faţă de lume, iar din această atitudine izvorăşte întregul lui imaginar literar artistic.            Inspirat din universul primar, propune un model de de viaţă. Vocea sa poetică e vocea interioară a Basarabiei ultimelor decenii, a Basarabiei postbelice, dar o voce filtrată de un mare artist.                                                                            Pe lîngă excepţionalele poeme despre mamă, limbă, patrie, libertate, la memoria colectivă a contribuit asumarea rolul de tribun, de povăţuitor al neamului, de învăţător într-un moment fierbinte al istoriei, de desprindere a Basarabiei de bolşevismul sovietic. El este astăzi un poet naţional şi popular. În poezia lui Grigore Vieru întâlnim misterul cosmic, taina, natura în plenitudinea ei, în „fireasca ordine”, dar şi o dimensiune morală care ordonează. Această dimensiune morală e pregnantă mai ales în poezia oracular-mesianică, în poezia de strigăt existenţial. Dorul de Mamă, de satul natal, de izvor, de porumb, de pâinea coaptă în cuptorul copilăriei sale toate se transformă şi se încheagă în dorul de Patrie, fiindcă „Acasă / Patria mai liniştită este”. Această patrie, care îi va rămâne Poetului chiar dacă se va întâmpla ca Mama să treacă în nefiinţă („Mi-a rămas Patria”) este patria cea mare, e România, pe care o visează el. Pentru ea se roagă Grigore Vieru în ciclul întitulat „Dumnezeu şi Patria”. Acestei Patrii reîntregite îi cere el iertare, pentru că a trăit în minciuna celor care în 1812 „au aşezat piatră de hotar la Prut şi au rupt biata noastră Moldovă în două”: „Cu vorba-mi strâmbă şi pripită / Eu ştiu că te-am rănind spunând / Că mi-ai luat şi grai şi pită / Şi-ai năvălit pe-acest pământ”/ Sau, dureros de adevărat: ,,Credeam că un noroc e plaga,/ Un bine graiul cel sluţit,/ Citesc azi pe Arghezi, Blaga,/ Ce tare, Doamne-am fost minţiţi!” Drumul reîntoarcerii la matcă, „procesul regăsirii din poezia lui Vieru este orientat către propriul eu”. Iar acesta nu poate fi decât,,sentimentul românesc al fiinţei”, cum l-a numit Constantin Noica. Iar odată „întors la sine, spiritul nu mai dezvăluie: destăinuieşte, astfel spiritul nu face altceva decât să se regăsească pe sine”. Această regăsire, la Vieru nu este altceva decât regăsirea Patriei, ori Patria pentru Grigore Vieru este ceea ce a fost pământ românesc, după 1918. Adică România Mare.

             Grigore Vieru întrupează, în ansamblul literaturii române, scriitorul cu o înzestrare spirituală de excepţie şi, în acelaşi timp, o impecabilă conştiinţă a naţiunii sale. O conştiinţă ce a dat seamă, de fiecare dată, de realităţile convulsive ale unei istorii adesea vitregi, de trecutul naţiunii sale, de amprenta tragică pe care a căpătat-o adesea limba română, amputată, interzisă, pusă sub semnul întrebării de atâtea ori. Este ,,Cetăţeanul de Onoare'' al ţării sale – România pe care a iubit-o atât de mult şi cu dorul căreia s-a dus  în mormânt după cum a anticipat, din pacate. Cu dorul Ei, cu dorul României, a plecat, însă, pe calea nemuririi.

Bibliografie

1. Constantin Parfene, Teorie şi analiză literară, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1993.

      2. Eugen Simion, ,,Grigore Vieru, un poet cu lira-n lacrimi’’,în Caiete critice, Nr.1-3, 1974

3. Grigore Vieru, Scrieri alese, Literatura artistică, Chişinău, 1984.

4. Mihai Cimpoi, Întoarcerea la izvoare, Literatura artistică, Chişinău, 1985.