Grigore Vieru – Poetul simbolurilor artistice naționale




Ivănușcă Laura-Simona, prof. înv. primar, grad didactic I, 
Școala Gimnazială „Petre Șușter”
 
Nici Coșbuc, nici Goga n-au cântat cu atâta ardoare Mama care-și iubește copilul ca pe lumina ochilor și lumina soarelui de pe cer, în atât de numeroase compuneri: Mama, Făptura Mamei, Mâinile mamei, Părul mamei, Cuvântul mamă, Steaua mamei, Mamă, tu ești etc. Metafora „Mamei” acoperă întreg universul poetului. Cităm câteva versuri de sub ultimul titlu enunțat mai sus: „Mamă,/ Tu ești patria mea/ Creștetul tau - /Vârful muntelui/ Acoperit de nea./ Ochii tăi -/ Mările albastre /Palmele tale - /Arăturile noastre,/ Respirația -/ Nor/ Din care curg ploi...”. Mama este identificată cu Limba Română, cu Istoria cu dreptul sacru de ființa sub stelele ce ne-au fost hărăzite de soartă, ne dă extraordinarul drept de a conferi alte înțelesuri decât cele știute de veacuri proverbelor „rușinoase”. Se pare că nici un alt poet român de azi nu mai scrie poezie patriotică. În momentul de față însă Vieru face figură singulară printre confrații mai tineri de peste Prut, îndeajuns de talentați și numeroși. Într-un interviu, poetul Grigore Vieru spune că nu crede câtuși de puțin că poezia s-ar fi învechit.
Mulți, cum însuși Vieru o spune, „se înstrăinează” chiar în țara lor, împrumutând moravuri și năravuri dintre cele mai sordide, cum citim în presa din fiecare zi, mai sperând bieții de noi că presa mai exagerează și ea. Limba Română? Tragi cu urechea cum se vorbește pe stradă, în mijloacele de transport în comun și bagi seama cum o batjocorim cu cele mai idioate expresii „țiganizate” ad-hoc. Stilul „porno” și „skato” e la modă, se poartă mult și âîn proza de ultim moment, la tot soiul de snobi, tineri trecuți totuși prin școli, la toate nivelele, până în parlament și în ministere. Se scrie tot ce se vrea să fie ... „divertisment”. Citirea de cărți bune se înlocuiește tot mai mult cu holbarea cretină la sticla micului ecran, să ne „distrăm” cu un umor sinistru, al unor ... „actori” care o fac pe proștii, parcă anume spre a ne vedea în ei prostia noastră întreagă.
Este perfect conștient că glasul lui ar suna uneori ca cel al profetului Ioan strigând în pustie, cu puține șanse de a fi înțeles de canalia de uliți:
            Chiar de-i judecător, se spune,
            Pe tată-l poți lăsa-ntr-o zi.
            Dar chiar de este cerșetoare
            Pe mama n-o poți părăsi.
            Ești primul cânt al vieții mele
            Ce veșnic mă va mângâia.
            Frumoasa-i Țara lângă Tine
            Și tu frumoasă lângă Ea.
            Din slăvi creștine, din slăvi creștine,
            Coboară chipul tău cu dulce foc!
            Te am pe tine, te am pe tine,
            Ar fi păcat să spun că n-am noroc.
Reprezentând un „strigăt” exsistențialist asemănător în multe privințe celebrului „țipăt” expresionist al pictorului german Munch, poezia lui Grigore Vieru, a dăruit și continuă să dăruiască cititorilor de toate vârstele din întreg arealul românesc nenumărate „duminici” („Sunt omul duminicii”) de înălțare estetică a sufletului spre tot ce e omenie și frumos, adevăr și înțelepciune, armonie și sacru, dar și nu puține „duminici” încărcate de dramatism și amărăciune, de neliniști
Într-un dialog – chintesență, inclus în volumul antologic Strigata-m către tine (2002), Grigore Vieru își „dezvelește” la limită sufletul și cugetul.
Se poate observa ușor că Grigore Vieru, chiar și într-un interviu, gândește profund la înțelepciunea acestui  adevăr, la formula  zicerii, la exactitatea și sugestivitatea expresiei.
Încă în 1974, într-un admirabil interviu realizat de Serafim Saka și intitulat „...verb care nu îngăduie comparații”.
La apariția volumului totalizator Rădăcina de foc – București, 1988, Grigore Vieru a lansat afirmația – convingere cum că această carte ar fi cea mai reprezentativă dintre toate cele semnate de el până atunci. Opinia lui Grigore Vieru despre cartea apărută la București a fost împărtășită, în mare, și de către critica literară.
Grigore Vieru și-a deprins cititorul cu editarea/reeditarea mai multor antologii din propria-i creație polifonică; antologiile se prezintă cu o ”față” proprie, au o strălucire și un farmec aparte, poeziile citindu-se ca și cum pentru prima dată, orânduirea lor imprevizibilă generând un spor de inefabil și de caracter deschis a actului receptiv și interpretativ.
Tentativele lui Grigore Vieru de a-și reorândui, recombina și regrupa creația, nu merg mai departe de „ciclizarea” poeziilor antologate în jurul unor „cuiburi”, al unor nuclee tematico-motivice de mult și monolitic constituite: mama, iubita, copilul, Patria, limba română, Poezia, cântecul, etc.. Criticul și istoricul literar român Fănuș Băileșteanu, în monografia „Grigore Vieru. Omul și poetul” – București, 1995, îl investighează pe poetul moldovean prin prisma următoarelor probleme intitulate frontal: Poezia pentru copii; Poezia pentru Doamne și/sau Domnițe; Poezia pentru Mama, Poezia pentru Patrie, Poezia pentru ...Hristos și Poezia pentru... Poezie – 4, pag. 127.
Mihai Cimpoi își clădește monografia „Întoarcere la izvoare” – Chișinău, 1985 – cea mai consistentă exegeză critică despre poet până în prezent – tot pe aceleași „criterii” tematice, deși prin titluri originale: Locuim o istorie vie...(poezia lui Vieru despre contemporaneitate și război).
Poezia vieții și viața poeziei nu se vrea și nu se lasă divizată în bucăți, în sectoare (o face mai mult din rațiuni practice). La fel cum creatorul nu-și poate plănui o distribuire strictă a forțelor sale artistice: 10 ani fac numai poezii pentru copii, alți 10 ani fac numai poezii despre mamă, alți 10 ani fac numai poezii despre iubită, 5 ani fac numai cântece, alți 5 ani numai aforisme, etc. Viața reală e un „amestec” de toate și de tot, cu atât opera unui om de artă.
În creația poetică a lui Grigore Vieru „mama” se prezintă nu numai ca o „realitate” umană dintre cele mai vii, mai sacre și mai aproape sufletului omenesc, dar și ca un veșnic și frumos mit al Naturii – mitul solar al existenței omului în timp, spațiu și istorie. Și astăzi poezia lui Grigore Vieru continuă si fie ”tratată” în mod unilateral, pur „tematologic”, sarăcindui-se, până la nerecunoaștere, fondul ei real, manifest și latent, profund și nelimitat. Formulările mașinale de tipul „poetul scrie/cântă despre mamă..., despre femeia iubită..., despre copil și copilărie...” sunt nu numai neadecvate, ci chiar false din capul locului.
Poetul se vede pus în fața unei dileme irezolvabile: să încerce a „împleti” cele două drumuri simbolice ale vieții cu direcții opuse, să încerce a-și împărți marea dragoste celor mai scumpe ființe din lume – Mamei ”plecând” și Iubitei (venind).
Grigore Vieru e poetul conciziei desăvârșite; e poetul sugestiei absolute; e poetul celor mai frumoase metafore și analogii existențiale; e poetul situațiilor-limită, al poantelor și a forismelor scăpărătoare; e poetul paradoxurilor, e poetul Dorului însetat de alte doruri arzătoare: dor de limba română, dor de neam românesc întregit, dor de baștină și de patrie prosperă. Un atare dor nemărginit de toate și de tot nu poate să nu sfârșească printr-o fascinantă stare de religiozitate.
Ne-ar scăpa o componentă fundamentală a poeticii lui Grigore Vieru dacă n-am adăuga la cele semnalate mai sus caracterul dialogat al discursului său liric.
Prin „dialogul socratic” poetul își dezvălui atât lumea interioară, cu propriile-i gânduri și idei, cât și propriul adevăr în continuă devenirea, precizare, aprofundare. „Adevărul nu se naște și nu se sălășluiește în capul unui singur om, el se naște în raporturile între oameni, care caută împreună adevărul, în procesul comunicării lor dialogate”, conchide același M. Bahtin – 14, pag. 185.
Toate poeziile consacrate (și) mamei sunt „teatralizate”, sunt construite din dialoguri directe sau indirecte, din vocative și monologuri cu adresă, din spovedanii și invocări, cu scopul de a „topi” orice distanță dintre mamă și fecior, de a intimiza și a face mai vie imaginea aceleia care întruchipează întreținătoarea de ființă românească:
            -Pe fag dulce-amărât
            Arde, mamă, albă-ți stea.
            Te uitași la ea atât
            Încât semeni azi cu ea.
            Ziua, noaptea, la apus,
            Ardeți către tot ce-i sfânt,
            Luminând pe rând de sus
            Fața cestui vechi pământ.
            -Ardem. Căci în lung și-n lat
            Nu-i mai tragic nenoroc:
            Stea cu foc înstrăinat
            Și durere fără leac” (Steaua mamei)
În mântuirea cu dezinvoltură a dialogului liric decantat și proteic rezidă unul din marile secrete ale poeticii de absolută accesibilitate și atracție a lui Grigore Vieru, în care poanta lirică este o condiție sine qua non a artisticității intrinseci. Aproape toate dialogurile pe care le înscenează Grigore Vieru „lucrează” cu eficacitate la generarea unui lirism dramatico-spectacular de maximă concentrație afectiv-ideatică și de un impresionant efect sugestiv, psihologic, estetic.
În cărțile de versuri de după 1989 discursul  liric dialogal a lui Grigore Vieru a suferit anumite modificări esențiale: a devenit mai manifest și militant, mai polemic și ironic, mai pamfletar și publicistic, mai demascator și stigmatizant, mai paradoxal și incisiv.
Ca orice artist mare, Grigore Vieru a „luat” tot ce-i trebuie, tot ce este mai bun, tot ce este mai frumos din „sursele” de pretutindeni: din poezia populară, din Eminescu, din marii poeți ai modernității și postmodernității. Ceea ce a „luat” a știut să treacă prin propriul suflet, prin propria metaforă muzicalizată, realizând astfel o sinteză artistică pe cât de nouă și revelatoare, pe atât de frumoasă și superioară. Cu alte cuvinte, Vieru a tradus în viață crezul artistic al lui Picasso: „Iau ce-mi trebuie de unde găsesc, exceptând propriile mele opere”, pentru că „artistul poate învăța doar de la artist”
Poezia lui Grigore Vieru se situează deasupra oricăror curente, concrete și limitative, cu programe estetice strict delimitate.

Bibliografie

·         Vieru Grigore. Rădăcina de foc. Cuvânt înainte de Ioan Alexandru. Postfață de Victor Crăciun. Selecție și îngrijire: Arcadie Donos. – București: Editura „Univers”, 1988.
·         Băileșteanu Fănuș. Grigore Vieru. Omul și Poetul. – București: Editura „Iriana”, 1995
·         Damian Liviu. Îngânduratele porți. Secvențe. – Chișinău: Editura „Cartea Moldovenească”, 1975
·         Dolgan Mihail. Poezia marilor rosturi umane // „Nistru”, 1976, nr. 7
·         Wellek Rene; Warren Austin. Teoria literaturii. – București: E.P.L.U., 1967

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu