Mama – cuvânt simbol în creaţia lui Grigore Vieru

Eliza – Carmen PANAITESCU, disciplina română, grad didactic I,

Şcoala Gimnazială Nr.2 Caracal

            Blând şi viteaz, tradiţionalist şi modern, Grigore Vieru ne-a dat o “Albinuţă” pentru întreaga Românie de azi şi de mâine. (Eugen Coşeriu).

            Folclorul şi tradiţiile populare conjugate în mod organic şi firesc cu valorile perene ale literaturii naţionale şi universale stau la temelia creaţiei lui Grigore Vieru. (Haralambie Corbu)

Creaţia poetului izvorăşte limpede, cu demnitate şi convingere din necesitatea dreptăţii sale. Poezia lui Grigore Vieru a schimbat valoarea poeziei ţării noastre. Bucuria de a scrie, de a ajunge la sufletul omului a fost simplu argumentată de poet: “ scriu nu pentru că sunt poet, ci pentru că am văzut în copilărie cum curgea Prutul”. Marile teme prezente în creaţia poetului sunt: mama, iubirea, copilăria, graiul, patria. Acestea îşi au izvorul din divinitate şi din acest motiv nimeni nu le poate mişca.

            Creaţia poetului devine înălţătoare prin faptul că venerează verbul matern şi dragostea de neam. Din copilărie şi până la senectute, mama este mângâierea, alinarea şi dragostea supremă. Te simţi legat de ea cu toate gândurile, visele tale, prin paşii spre viaţa viitoare. În lirica lui Grigore Vieru, mama devine o expresie din cele mai puternice.

            Tema maternă trece ca un fir roşu prin toată opera sa: mâinile mamei legănând copilul şi pe care le sărută poetul, ochii ei înlăcrimaţi, pâinea mamei, nopţile ei albe….

                                   „O stea mi-atinge faţa,

                                    Ori poate-a ta năframă,

                                    Sunt alb, bătrân aproape,

                                    Mi-e dor de tine, mamă”

            „ Făptura mamei” are pentru Vieru o proiecţie cosmică:

                                   “Uşoară, maică, uşoară

                                     C-ai putea să mergi călcând

                                     Pe seminţele ce zboară

                                     Între ceruri şi pământ.”

            Mama trăieşte între cer şi pământ, adică mereu în mintea lui. În poezia lui Vieru, simbolul mamei are aceeaşi ambivalenţă ca şi în cele ale mării şi pământului: viaţa şi moartea sunt corelative. Naşterea înseamnă ieşirea din pântecul mamei, iar moartea înseamnă reîntoarcerea în pământ. Mama este simbolul adăpostului, căldurii, dragostei şi hranei care pe parcursul vieţii poetului îl însoţesc.

            Şi pentru Grigore Vieru şi pentru Lucian Blaga, fericirea s-a născut la sat. Femeia muncită, mama, îşi plimbă făptura între slujbă, Dumnezeu şi real, slujba tăcerii de piatră şi slujba pâinii la cuptor.  Fără a se evidenţia, Mama poetului a crezut neîncetat în Dumnezeu şi această credinţă a ajutat-o:

  “Mama mea viaţa întreagă

   A trăit fără bărbat.

   Singurei eram în casă

   Ploi cu grindină când bat”

            Aceste versuri evidenţiază viaţa grea a mamei care s-a luptat pentru a supravieţui, tristeţea de pe chipul acesteia fiind redată prin structura: “ploi cu grindină”. Demnitatea maternă este modestă şi tăcută ca natura-mamă. Munca sfântă a mamei este fructificată prin painea scoasă din cuptor, care umple cu aroma ei tot satul. Mama iese la drum să-l ospăteze pe primul trecător cu o felie de pâine, apoi cheamă vecinele s-o guste cu un pahar de apă rece:

                                    “Pâinea asta mult ce-mi place mie,

                                     Coaja ei, o, coaja ei imi are

                                     Cu năsprite palme-asemănare”

            Rostul vieţii mamei sunt copilul şi munca. Într-un poem de mici dimensiuni, poetul a surprins întregul univers matern: mama, fiinţa care constituie viaţa pe pământ, apare întruchipată în imaginea păsării-mamă, care:

                                    “Când s-a întors

                                      La puii ei cu hrană,

                                      Găsise cuibul gol

                                      Şi  amuţit.

                                      I-a căutat

                                      Până-i albise pana

                                      Şi-n cioc

                                      Sămânţa a-ncolţit.”

            De-acum înainte viaţa mamei e un nesfârşit chin al cântării, al zbuciumului, care nu se alină niciodată.  Trăirile dramatice ale mamei din poemul    “Cămăşile”   sunt  redate          prin intermediul “amintirilor amare” lăsate de fiul căzut în război. Cămăşile sunt nădejdea mamei, sprijinul ei de-a întâlni dimineaţa zorii, de a-şi porni mâinile la treabă şi toată ziua să fie însoţită de gândul la fecior. Ea nu se va împăca niciodată cu dispariţia fiului drag şi în fiecare sâmbătă va spăla cămăşile căci “mâine vor face băieţii horă-n sat”. Şi aşa, zi după zi, an după an, mama aşteaptă.

            În poezia  “Buzele mamei” vibrează sfânta memorie şi marele ei devotament. Buzele mamei sunt o veşnică rană, care exprimă îndureratul sentiment al dragostei faţă de bărbatul căzut la datorie,dar mereu viu şi tânăr în cugetul şi inima ei suferindă:

                                      “O, buzele ce sărutară

                                       Al tatei mormânt

                                       Mai mult ca pre dânsul

                                      Pre tata,-n

                                      Puţinii lui ani pre pământ.”

            În poezia “Făptura mamei” întâlnim imagini cu adevărat surprinzătoare. Făptura mamei ajunsă la capătul vieţii trăite intens şi plină de rosturi supreme, este ca un mit. Dăruită copiilor, muncii binelui şi frumosului, mama apare ca ceva sacru şi aproape supranatural.

            Mama ca motiv fundamental al creaţiei lui Grigore Vieru, cunoaşte diferite întruchipări stilistice – de la confesiunea directă, abia ascunsă în substratul versului până la compararea mamei cu nişte lucruri cum ar fi patria, pământul şi altele.

            Poezia lui Grigore Vieru despre mama avea o misiune şi un efect revoluţionar. Acest efect a fost cu atât mai mare, cu cât poetul proceda absolut firesc. Vieru pune în lumină altruismul mamei, jertfirea benevolă a acestuia de dragul fiului. Venise clipa când din dragostea fiului pentru mamă nu mai rămâne nimic şi atunci mama porneşte pe urmele fiului:

                                      “ Strigând căzute fire

                                         De dragoste şi dor”

            Sacralizarea mamei, investirea ei cu calităţi etice alese, scoaterea din rândul fiinţelor ordonate sunt permanente ale creaţiei poetului. Concomitent iau naştere poezii în care fiul exprimă recunoştinţa pentru tot ce a însemnat şi însemna mama:

                                      “Măicuţa mea: grădină

                                        Cu flori, cu nuci şi mere

                                        A ochilor lumină,

                                        Văzduhul gurii mele!

                                        Măicuţo tu: vecie

                                        Nemuritoare carte

                                        De dor şi omenie

                                        Şi cântec fără moarte!”

            Dorul  de mamă nu se stinge în tinereţea personajului liric. Preţuirea sacrificiului mamei este cauzată de o viaţă întreagă a fiului recunoscător.

            În general, poeziile dedicate mamei adeveresc o lume de sentimente şi idei care formează bogăţia poeziei lui Grigore Vieru, care încearcă să surprindă nu numai prin idei ci şi prin expresii. În creaţia sa, mama este un simbol cu multiple semnificaţii etice şi sociale. Ea este o altă Maică Marie, un început a toate câte sunt, devenind Muma însăşi. Patrie, plai, grai, izvor şi alte realităţi primordiale sunt sugerate, la Grigore Vieru, prin simbolul mamei.

            Prin creaţia lui Grigore Vieru, tradiţia poetică românească îşi continuă devenirea, trăindu-şi propriul destin, afirmă Tudor Chiriac.

Bibliografie:

1. Aprecieri proprii.
2. Ion Ciocanu – “Literatuta română contemporană din Republica Moldova”, Chişinău 1999, pag. 108-112
3. Grigore Vieru – “Biblioteca  şcolarului . Aprecieri critice, pag.336-350