Imaginarul thanatic în lirica lui Grigore Vieru




 „Eu sunt un poet liric, chiar tragic”
Grigore Vieru

Prof. Dr. Diana Sofian, 
Liceul cu Program Sportiv Botoşani


„Zeu încorsetat de împrejurări”, omul se subpune vremilor, iscodind mereu, însă, „blestematele chestiuni insolubile” şi raportându-se la ele prin modul în care pune în faptă propria viziune asupra lumii. Glisând între adevărurile personale şi unitatea universului interior al „trestiei gânditoare”, el se aşază în limitele unor categorii tipologice definitorii care-i structurează personalitatea şi-i conturează orizontul sufletesc: iubirea, viaţa, patria, neamul, limba, mama, credinţa, timpul, moartea.
Problema morţii este o constantă a gândirii umane, ea constituind temă de meditaţie filosofică şi religioasă, dar şi de izvorâre artistică a sufletului pictorilor, sculptorilor, scriitorilor. Mitologiile se raportează diferit la problematica morţii, dar un element comun al lor ar fi ideea de trecere spre o altă existenţă În mitologia greacă, de exemplu, moartea apare sub figura zeului Thanatos, fiul zeiţei primordiale Nix (Noaptea) şi fratele zeului Hypnos (Somnul). La romani, echivalentul era o zeitate feminină – Mors.  El se opune vieţii, făcând-o să dispară, dar este şi simbol al regenerării.
E cu atât mai vibrantă în expresia poeţilor lirici, a poeţilor care „sporesc a lumii taină”, unind, ca şarpele Ouroboros, începutul cu sfârşitul într-o eternă curgere..
Oamenii se tem de moarte, de misterul ei, „de veşnicia ei”, împotrivindu-se acestei schimbări care-i răpeşte în necunoscut. Fiecare perioadă culturală şi literară a avut propriile reprezentări ale morţii: de la calmul antic atins de melancolie la sensibilitatea medievală în faţa macabrului, de la tentaţia somnului veşnic („Vino somn ori vino moarte, pentru mine e totuna”, spune poetul nepereche) la sonurile simboliste pline de angoasă, ori la interogarea rolului ei în devenirea firească a sufletului, la moderni.
Moartea e universală, toţi murim, dar fiecare moare singur – un adevăr care, atunci când îl conştientizezi, te pune cât se poate de direct în relaţie cu viaţa şi cu adevărurile proprii, un adevăr care te moralizează.
O astfel de abordare se poate observa şi în lirica lui Grigore Vieru: deşi nu este o temă obsesivă, moartea este o modalitate de relaţionare cu viaţa, credinţa, convingerile morale şi, nu în ultimul rând, cu dragostea, în toate formele sale:de mamă, de neam, de iubita-soţie, de copii, de prieteni, de viaţă.
Cred că esenţială, în perceperea tensiunii lirice, este aşezarea dintru început sub buchetul de simboluri ale poeziei Nu am, moarte, cu tine, nimic din volumul consacrat Erosului:  Făgăduindu-mă iubirii. Se observă, încă din titlu, ideea de raportare, prin transmiterea mesajului liric sub formă de dialog. În această formă pe cât de simplă în aparenţă, pe atât de complicată în substratul de imagini şi sensuri, poetul îşi exprimă o viziune tulburător de originală şi de un calm acut: asemenea Luceafărului, moartea nu poate muri, căci nu s-a născut dintr-o mamă, dar tocmai de aceea i se refuză bucuriile simple şi profunde ale apartenenţei la o familie, ale dăinuirii prin urmaşi. Poetul nu se teme de moarte, nu o blestemă, ci o pune pe acelaşi plan cu lumina veşnică. Această cealaltă faţă a vieţii nu merită celebrată, însă, ci, cel mult, ea este demnă de milă. De aceea Vieru se arată cel mult condescendent în indiferenţa faţă de moarte, pe care nu o sfidează, ci o ignoră, înţelegându-i limitele: ea nu vine din fiinţă şi nu naşte fiinţă, ea nu cunoaşte căldura, grijile şi bucuriile unui cuib, e stingheră şi nefericită în veşnicia ei.
Toate ale vieţii, la Vieru, înving moartea. În  primul rând, iubirea: în poezia Feminină, iubirea dăinuie în timp, dincolo de moarte: „Te-am iubit aşa de tare/Te-am iubit aşa de-aproape//Şi aşa de înainte/mai departe de morminte!” Ea e chiar prilej de tachinare în jocurile dintre  îndrăgostiţi: „Să mor aş vrea întâiul,/Să văd ce-i zice tu”, ca în poemul Tu. În poezia intitulată chiar Joc, partenerul ce trebuie învins, păcălit,  e moartea însăşi: poetul o învinge prin muncă („am meşterit”), prin ajutorul dat vieţii („Ci eu în groapă am pus un cireş”), prin artă („La flacăra ei”am scris cântecu-acest”), prin puterea imaginaţiei („M-am prefăcut/ că mp aflu pe-o stea”).
Filosofii spun că moartea celuilalt e pentru noi o repetiţie a morţii proprii, că plângem morţii de mila propriei stingeri, dar poetul Grigore Vieru arată că  durerea la gândul morţii mamei este mai mare decât grija de propria dispariţie. Pentru întârzierea acestei pierderi, poetul se adresează forţelor naturii: ploii, codrului, ierbii, muntelui. Acesta din urmă, cu masivitatea sa protectoare, dar şi apăsătoare, este rugat să „sărute” şi să „apere de moarte ochii mamei”, imagine teribilă, joc subtil între forţă şi fragilitate.
Moartea este văzută ca un „năvălitor” („Ah, cine ştie/Din care parte/Poate năvăli moartea!”), a cărui clipă e necunoscută omului şi care poate invada trupul şi spiritul, oricât de apărate s-ar crede prin frumuseţea şi tăria acestora.
Locuitori cu noi ai aceluiaşi pământ, morţii nu sunt, la Vieru, fiinţe de dincolo, ci ei sunt, paradoxal, propriii noştri urmaşi: „Morţii sunt/Ca nişte copii/Şi fiecare/ Îşi are morţii săi”. Descriind ritualurile de trecere cu o fină stăpânire a tehnicii alegorice, poetul sugerează încă o dată legătura dintre Eros şi Thanatos: morţii trebuie sărutaţi pe frunte, iubiţi şi vegheaţi în „leagănul lor de lut”.
Copiii pământului, oamenii vii, pot fi cuprinşi de boli „mai grave decât moartea”: de macularea purităţii, de minciună, de pofta de crimă împotriva vieţii: „Şi moarte picură din nori/Şi chiar izvorului îi vine/Un fel de greaţă uneori.”. Acestora, poetul le opune ca remediu tăcerea, tot un fel de moarte purificatoare, iar celor care sunt victime nevinovate ale invadatorilor ipocriţi, sufletul poetic le urează o viaţă mai bună pe un tărâm ferit de disperare, dar şi de speranţă: „În moarte tot mai mulţi se mută,/Văzând că-n viaţă nu e loc”.
Moartea este văzută şi în alte poeme ca o plecare izbăvitoare, deşi sfâşietor de dureroasă:Rugăciunea din zori pune în oglindă imaginea mamei rugându-se sub un cer desfrunzit cu imaginea ţării atinse de un misterios îngheţ: „Nori de gheaţă, în trecere/Le vor atinge cu poala/Iar noi,/Din umeda lor vălurare,/Vom bea tristeţe şi moarte”. De asemenea, „ora de gheaţă” e pomenită şi în Chiar dacă: moartea aici e moartea departe, împreună cu strămoşii: „Da, cine moare în Basarabia/Moare departe”.
Astfel, toată viaţa poetul a pendulat sfâşietor între iubirea de viaţă şi neacceptarea clipelor nefaste ale istoriei, sub apăsarea „timpului/În care credeam c-am murit”, respingerea unei vieţi de compromis istoric, politic, adică, pur şi simplu, moral: „Pur şi simplu/Respectăm moartea, /Pentru că nu este/Mincinoasă ca viaţa.”

Bibliografie:

Grigore Vieru, Acum şi în veac, Bucureşti-Chişinau, Editura Litera Internaţional, 2004.
Grigore Vieru, Sunt robul iubirii, Bucureşti, Editura Agora, 2012.
Ion Biberi, Thanatos, Bucureşti, Editura Fundaţiei pentru literatură şi artă „Regele Carol II”, 1936.
Vladimir Jankélévitch, Tratat despre moarte, Timişoara, Editura Amarcord, 2000.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu