Viața, activitatea și opera marelui poet Grigore Vieru



Prof. Pt. Înv. Primar Sîrbulescu Florentina, Gradul didactic I
Școala Gimnazială Rogova, Jud. Mehedinți


Marele poet al sufletului românesc, Grigore Vieru a fost născut la data de 14 febr. 1935, în satul Pererița, jud. Hotin. El este fiul lui Pavel Vieru, și al Eudochiei Vieru, născută Didic.
            A absolvit școala elementară în satul natal (1950); liceul în orașul Lipcani (absolvit in 1953). Licențiat al Facultății de Filologie și Istorie a Institutului Pedagogic "
Ion Creangă" din Chișinău (1958), devine apoi redactor la revista pentru copii Scânteia leninistă (1958); redactor la ziarul Nistru (1960), referent la Uniunea Scriitorilor din Moldova (1961), membru al Comisiei de Stat pentru problemele lb., Chișinău (1991). Prima vizită făcută în România are loc în 1973 (participă la o întâlnire cu redactori ai revistei Secolul 20). Urmează o nouă vizită, în 1974, la invitația Uniunii Scriitorilor. Din 1990 devine membru al Academiei Române. Debutul său editorial este marcat de placheta de versuri pentru copii „Alarma” (1957), urmată de alte numeroase culegeri lirice: „Muzicuța” (1968), „Bună ziua, fulgilor” (1961), „Mulțămim pentru pace” (1963), „Figurași” (1963), „Poezii” (1965), „Poezii de sama voastră” (1968), „Duminica cuvintelor”, (1969), „Trei iezi” (1970), „Versuri” (1971), „Aproape” (1974), „Steaua de vineri” (1978), „Fiindcă iubesc” (1980), „Izvorul si clipa” (1981), „Taina care mă apară” (1983); „Poftim de intrați” (1985); „Frumoasă-i limba noastră” (1990); „Hristos nu are nici o vină” (1991), „Rugăciune pentru mama” (1994), „Văd și mărturisesc” (1996) etc. Primește Premiul republican al Comsomolului în 1965, iar mai târziu, în 1988, primește Diploma de onoare „Andrersen”

             Precedată, iar apoi însoțită, de o bogată producție pentru copii în care poetul se infantilizează cu delicatețe pedagogică și tandrețe ludică, poezia lui VIERU a devenit repede una exponențială, transformându-1 pe autor într-un fel de tardiv și ultim "bard național", cu toate că din structura sa elegiacă, predispusă mai curând la reveria casnică decât la fulminanta de baricadă, lipsea patetismul mesianic. Ea s-a întâlnit totuși decisiv cu starea de alean colectiv și cu frustrările istorice ale românilor de peste Prut, poetului revenindu-i o misiune similară cu cea a tânărului Goga, misiune dusă însă cu discreție, fără vehemență iredentă și pe un temperament domestic mai apropiat de al firavului Iosif decât de al ardentului tribun ardelean. Consensul cu aspirațiile naționale, topite într-o elegie regresivă ce găsea tot mai puține valori de sprijin în prezent, a exaltat și dimensiunea valorică a operei lui Vieru, altminteri o diagramă onestă a tradiționalismului atât în privința scriiturii, cât și a pachetului tematic. Poet "prin excelența al mamei si al maternității" (Mihai Cimpoi), VIERU își va centra creația pe acest simbol cumulativ și iradiant. Figura mamei, dincolo de nu puține acorduri sentimentaloide și de rama samanatoristă în care e pusă adesea, e transfigurată, printr-o feerie a devoțiunii filiale, și ea devine nu numai un simbol al jertfei și al ocrotirii, al suferinței și răbdării, al statorniciei și dăinuirii, dar și expresia lacrimală a patriei, fiind identificată în cele din urmă cu Muma eternă, cu glia si cu limba: "Mamă, /Tu ești patria mea!/ Creștetul tău - /Vârful muntelui /Acoperit de nea. /Ochii tăi - /Mări albastre. /Palmele tale - /Arăturile noastre". O lume al cărei principiu originar și centru afectiv e mama, e o lume a adorației, a tandreții și bucuriei, o lume a inocenței și blândeții. Lumea lui VIERU - rezumată în câteva teme esențiale ce converg în simbolul matricial (casa, strămoșii, plaiul, izvorul, glia, graiul, iubita) - e una din acele "lumi-fruct" bachelardiene care "solicită reveria" și în care visătorul "este în mod cosmic fericit". În pofida adierilor elegiace, lumea poeziei lui VIERU rămâne una maternă, ocrotitoare și edenică, blajină si luminoasă, ale cărei expresii imediate sunt pâinea și spicul, vatra sau brazda roditoare. Pământul însuși primește în ea o investitură de "magna mater", imaginația poetului "maternizând" toate elementele: "Pământule, /Eu dragoste îți jur. / Tu, care m-ai crescut/ Și m-ai hrănit cu laptele / Ploilor mustind în lut". Elegiacul nu-și pierde, de fapt, niciodată sensul beatitudinal, elementele de turbulență dramatică suavizându-se în hieratica de icoană și lăsând viziunea să plutească pe apele grației. Miezul fericit al acestei lumi de miraj melancolic nu e atins nici de absența mamei, pierderea ei intensificând doar ardența devoțiunii. Sacralizarea mamei se răsfrânge și asupra celorlalte elemente iradiate de principiul matern: plaiul, graiul, satul etc, viziunea lui VIERU fiind, în fond, o beatificare a originilor, a baștinii. Prin această mitologie a Mumei și prin transcenderea biograficului ea comunică direct cu ancestralitatea și substratul, întâlnind în profunzime matricea stilistică blagiana. Dincolo de eminescianismul însușit cu fervență și de programatică întoarcere la folclor, VIERU regăsește, de fapt, Lancramul, tărâmul etern in care "în amurg pe față, ah, simți /suflarea veciei" și în care "toate se schimbă în viață. / Numai izvorul nu". Blagianismul ajunge, aproape firesc, la decalcul imediat: "E-atâta tacere /În casa mumei / Că se-aude în jur murmurând /Plânsetul humei". Centrată pe adorația mamei și a plaiului ("Plaiule, tu, plaiule - /Veșnică temă a mea!") și bazată pe valorile unei sensibilități imediate, mereu rezonată la miraj, poezia lui VIERU se hranește dintr-o pozitivitate esențială a lumii. În afara unor anateme si apostrofe ("Ascultă, mulgătorule de zar/ Și cocoșatule sub temenele!"), nimic nu tulbură sensul stenic al viziunii, progresia dramatică oprindu-se în pragul melancoliei paradisiace și neamenințând armonia interioară. Nici moartea nu aduce vreun aflux de anxietăți, meditația asupra ei constituind doar un prilej de redefinire a bucuriei de a trăi in mijlocul miracolelor: "Mare ești, moarte, / Dar singură, tu. /Eu am vatra unde iubi / Tu nu, tu nu. () Eu am țara unde sa mor, /Tu nu, tu nu". Altmitem fundamental al poeziei lui Vieru, legat izomorfic de cel matern și adesea identificat cu el, este cel al limbii, al graiului. Ca și mama, limba este realitatea care suplinește patria absentă sau o contrage, reprezentand principiul ei salvator, dar și consolarea ultimă a frustrărilor istorice, o esența inalienabilă a neamului și o ființă: "Iar când nu poți /Nici plânge și nici râde/ Când nu poți mângâia/ Și nici cânta, /Cu-al tău pământ, /Cu cerul tău în față/ Tu taci arunce/ Tot în limba ta". Pierdută ca identitate istorică, patria se refugiază în intimitate, în realitățile casnice și cotidiene, manifestându-se ca o epifanie și concentrându-se în embleme paradisiace: „Patria asta e o pâine caldă. /Vântul ăsta e un vin domnesc. /Și pelinul - busuioc sălbatic. // Vine ziua aurindu-mi pâinea. /Vine seara aromindu-mi vinul. /Vine mama îndulcindu-mi gândul". Paradisiacă și domestică este și erotica lui V., cântând bucuria nupțială a perechii și universul familial, nu fără scăpărări de senzualitate stilizată: "Ah, din camașa ta/ Foșnind ca frunzele, / Trupul tau gol ieșea/ Ca din nouri soarele". Unitară nu doar tematic, registru în care e aproape redundantă, ci si stilistic, poezia lui VIERU marchează totuși de la „Numele tău” (1968) la „Rugăciune pentru mama” (1994), trecând prin momente de coagulare concretizate in „Aproape” (1974), „Un verde ne vede” (1976), „Steaua de vineri” (1978), „Fiindcă iubesc” (1980), „Taina care mă apară” (1983), „Rădăcina de foc” (1988), „Curățire a fântânii” (1993), o dublă progresie: pe de o parte, acumularea elegiacă devine tot mai pregnantă, apropiind adorația maternă de transfigurarea eristică a suferinței, iar pe de altă parte sensul implicării în istorie devine tot mai presant, poetul ajungând unul din agenții ei și participând la bătăliile pentru limbă și neam, pentru identitate si libertate.
Armonică până la cantabilitate (de altfel, poetul însuși s-a străduit să unească versul cu muzica) și unind elegia cu feeria domestică, poezia lui VIERU e un continuu ritual al adorației materne, adorație răsfrântă, cu aproape aceeași religiozitate, și asupra graiului, iubitei și plaiului. În fondul ei, ea e o sanctificare a acestora și chiar în etapa de exultanță a tinereții, când lirismul mângâia o coardă mai senzuală, definitorie pentru atitudinea poetică rămânea pietatea, fervoarea îmblânzită a cultului.

Bibliografie:
1.        www.grigorevieru.md;
2.        Grigore Vieru. Taina care mă apăra. Iasi, Ed. Princeps Edit. 2008;
3.        www.ro.wikipedia.org;
4.        Grigore Vieru, Acum și în veac, editura Litersa, ed.III.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu