Îmbrăţişarea lecturii

 Îmbrățișarea lecturii

      

          Cartea ne oglindește viața. Ai carte, ai parte...de călătorii imaginare, de ușurință în exprimare, de informații, de cultură generală, de momente de relaxare. Cărțile, ca și prietenii, trebuie să fie puține și bine alese pentru că lumea lor stă în afara minciunii, a nedreptății și a prejudecății.
          Lectura? Calculatorul? Televizorul? Toate sunt importante atât timp cât reprezintă surse de învățare, de dezvoltare a personalității noastre.
         Așa cum spunea Mircea Eliade „ cartea este capabilă să ne reveleze ritmurile din afara noastră”. Cartea devine astfel un sanctuar de liniște, de înțelepciune și de frumusețe, în care ne adâncim spre a descoperi fie și o fărâmă din eternitatea spiritului.
Mii de oameni nu au deschis niciodată o carte. Și pot trăi și așa. Dar cartea e ca o hrană binecuvântată pentru cei ce nu pot trăi fără ea. Așa cum apa stinge și cea mai nepotolită sete, tot astfel o carte stinge setea cunoșterii.
          Literatura nu trebuie privită ca o simplă valoare documentară, ci ca o hartă a gândurilor și a reacțiilor noastre sufletești.
          Haideți să citim! Să ne lăsăm îmbrățișați de lectură!

                          

                                                      Profesor, Alina-Valentina Onofrei

Unul dintre noi

Iniţiativa cetăţenească europeană „Unul dintre noi”

Iniţiativa cetăţenească europeană „Unul dintre noi”, are drept scop ridicarea nivelului de protecţie juridică în Uniunea Europeană a demnităţii, a dreptului la viaţă şi a integrităţii fiecărei fiinţe umane de la concepţie.
Iniţiativa cetăţenească „Unul dintre noi” solicită Uniunii Europene să înceteze finanţarea activităţilor care includ distrugerea embrionilor umani, în mod deosebit în domeniile cercetării, ajutorului pentru dezvoltare şi sănătate publică (www.oneofus.eu). Fidelă credinţei sale că viaţa începe din momentul concepţiei (fertilizarea), Arhiepisopia Iaşilor atrage atenţia asupra faptului că distrugerea de embrioni umani este un act inacceptabil din punct de vedere spiritual-moral.
În acest sens, Reprezentanţa Patriarhiei Române pe lângă instituţiile europene susțin activ amendarea în Parlamentul European a articolelor care privesc aspecte etice (în special problema finanţării cercetării pe embrioni umani) ale noului program cadru de cercetare 2014-2020 – Orizont 2020.
Prevăzută în art. 11 (4) din Tratatul privind Uniunea Europeană, o iniţiativă cetăţenească europeană trebuie susţinută de cel puţin un milion de cetăţeni ai Uniunii Europene, provenind din cel puţin 7 state membre din cele 27, pentru a invita Comisia Europeană să elaboreze o propunere legislativă corespunzătoare în domeniu.
Orice cetăţean român cu vârsta de peste 18 ani are posibilitatea să susţină Iniţiativa cetăţenească europeană „Unul dintre noi” prin semnarea formularului de susţinere ce poate fi descărcat şi imprimat de pe site-urile Arhiepisopiei Iaşilor: www.mmb.rowww.iasi.mmb.ro șiwww.doxologia.ro sau prin completarea formularului electronic on-line de la adresa:https://ec.europa.eu/citizens-initiative/ECI-2012-000005/public/index.do?lang=ro.
Recomandăm parohiilor Arhiepisopiei Iaşilor, precum şi organizaţiilor şi fundaţiilor care funcţionează cu binecuvântarea Bisericii Ortodoxe Române să susţină şi să popularizeze iniţiativa cetăţenească europeană „Unul dintre noi” pentru strângerea unui număr cât mai mare de semnături.
Sprijinul dumneavoastră este de o importanţă capitală pentru apărarea dreptului la viaţă şi recunoaşterea embrionului uman ca persoană din momentul concepţiei!
Pentru completare click AICI !
Pentru descărcare formular susţinere click AICI !

Reflectie fata semenii defavorizati

https://docs.google.com/forms/d/1xuuuaXsSwKc9gmFXTexHO10-VLmE1G2nISR3rYm80MM/viewform

Edit this form

Reflecţie faţă de semenii defavorizaţi

Asociația IHTIS a considerat oportun ca – alături de celelalte acţiuni – să îndemne tinerii, pregătiţi in diferite profesii, la puţină reflecţie referitor la statutul social al semenilor cu dizabilităţi. Răspunsurile primite vor genera statistica necesară demarării unui nou proiect IHTIS, ce urmează a fi implementat în perioada noiembrie 2013 – mai 2014, acţiuni la care îi vom invita şi pe tinerii ce vor preciza numele, vârsta şi adresa de E-mail la sfârşitul Chestionarului.Vă rugăm termen de completare 7 iulie 2013.
* Required

    1 Ce reprezinta comunitatea în opinia dumneavoastră?

    2 Care sunt aspectele pe care le apreciaţi şi de care vă bucuraţi în mod deosebit în comunitatea în care trăiţi?

    3 Există şi aspecte care nu vă plac în comunitatea dumneavoastră? Care anume?

    4 Sunteţi dispus să vă implicaţi voluntar spre îmbunătăţirea aspectelor care nu vă plac?

    5 Cum vă simţiţi în prezenţa semenilor cu dizabilităţi din comunitatea dumneavoastră?

    6 Ce ştiţi despre acest segment de populaţie? Consideraţi că trăiesc într-un mediu suportiv, prietenos, constructiv?

    7 Care aţi observat că sunt valorile cele mai importante după care se orientează tinerii cu dizabilităţi?

    8 Din ceea ce exprimă ”glasul” societăţii prin mass-media, cum este percepută viaţa tinerilor cu dizabilităţi?

    9 Cunoaşteţi / respectaţi drepturile semenilor cu dizabilităţi? Conceptul “şanse egale” ce reprezintă în opinia dvs.?

    10 Discriminarea apare când oamenii sunt trataţi diferit. De ce credeţi ca dizabilitatea generează prejudecaţi discriminatorii?

    11 Cum credeţi că poate fi eliminată greşita tendinţă de a considera că orice dizabilitatea fizică implică obligatoriu şi un retard psihic?

    12 Sunt 1.621 copii cu dizabilităţi în Jud. Botoşani şi NU au dobândit în acest an statutul de elev, dintre aceştia peste 1000 având IQ normal. Cum poate fi îmbunătăţită realitatea existentă?

    13 Simţiţi că trăiţi într-o lume în care aveţi posibilitatea să vă dezvoltaţi continuu talentul şi abilităţile care vă reprezintă?

    14 Care sunt aspiraţiile, dorinţele, nevoile şi trebuinţele dumneavoastră în raport cu societatea în care locuiţi?

    15 Consideraţi că aspiraţiile, dorinţele, nevoile şi trebuinţele tinerilor cu dizabilităţi diferă de ale dumneavoastră? Justificaţi răspunsul.

    16 De ce anume consideraţi că este nevoie pentru crearea unui mediu propice evoluţiei pe toate planurile a tinerilor cu şi fără dizabilităţi?

    17 Instituţia în care va desfăşuraţi activitatea, este accesibilizată corespunzător?

    18 Dacă aţi avea şansa să transmiteţi un mesaj semenilor cu dizabilităţi, care ar fi acela?

    Numele dumneavoastră *

    Vârsta *
    ani

    Contact
    (opţional)


Traditie si Spiritualitate la Scoala Parintilor

TRADIŢIE ŞI SPIRITUALITATE la ŞCOALA PĂRINTILOR

Joi, 6 iunie 2013, începând cu ora 16, la Liceul Tehnologic ,,Sf. Stelian” din Botoşani a avut loc o nouă întâlnire din cadrul proiectului educativ ŞCOALA PĂRINŢILOR.

,,ÎN LUMINA ÎNVIERII - Tradiţii şi obiceiuri pascale” a fost genericul sub care s-a desfăşurat această activitate care a avut un caracter aparte, datorită modalităţii de abordare.

Coordonatorii, prof. Aurel şi Alina Răileanu, Cătălina Hodan, Maria Ciobanu, Florica Hănţescu, Maria Roşu şi Gabriela Lungu au conceput acţiunea în aşa fel încât sa ofere celor peste o sută de participanţi, părinţi, bunici, asistenţi maternali, instructori de educaţie, elevi, pe de o parte posibilitatea de a participa la un concurs de încondeiat ouă şi de pictură pe lingură de lemn şi, pe de altă parte, oportunitatea de a fi martorii unor momente artistice frumoase create de invitaţii speciali care au avut amabilitatea de a participa la această activitate.
 În deschiderea activităţii părintele Liviu Botezatu, parohul Bisericii ,,Sf. Gheorghe” Poiana – Unţeni, a vorbit despre tradiţiile bisericeşti legate de perioada pascală, despre rugăciunile, slujbele speciale care se săvârşesc în această perioadă, despre necesitatea trăirii şi simţirii în Lumina Învierii lui Hristos.

Apoi au încântat cu prezenţa şi prestaţia lor mai multe grupuri de elevi.
- elevii din trupa de teatru ,,MILO ART” şi prietenii lor de la Şcoala Gimnazială ,,Gr. Antipa” din Botoşani, coordonaţi de prof. Oana Elena Răileanu, care au prezentat o scenetă intitulată ,,Ochelarii fermecaţi”;

- Mărioara Borcan, beneficiară din cadrul C.I.T.O. Botoşani, care a interpretat două cântece populare moldoveneşti;

- membrii Cenaclului literar ,,Flori şi stele”de la Şcoala Gimnazială ,,Mihail Sadoveanu” din Dumbrăviţa, comuna Ibăneşti, coordonaţi de prof. Corneliu Drescanu, Gheorghina Guşulei şi Ciurciun Ioan, care au fost protagoniştii unui emoţionant moment literar - muzical cu tematică pascală;

- grupul de elevi de la Seminarul Teologic ,,Sf. Gheorghe” din Botoşani care au oferit un miniconcert de cântări religioase adecvate perioadei liturgice în care ne aflăm;

- grupul de elevi de la Parohia Poiana Unţeni, coordonaţi de d-na învăţătoare Maria Clim şi de d-na educatoare Geta Poenaru de la Şcoala Mânăstireni nr. 2, care au creat de asemenea un moment literar - muzical de excepţie, impresionând asistenţa care  i-a răsplătit cu binemeritate aplauze.

Copiii şi tinerii au primit diplome de excelenţă din partea instituţiei gazdă, icoane şi cărţi din fondul de carte alcătuit din donaţii al cabinetului de religie şi din partea Asociaţiei IHTIS, obiecte de primă necesitate şi alimente neperisabile oferite de Parohia Vovidenia, Agenţia pentru Protecţia Mediului şi Centrul Europe Direct Botoşani. Participanţii la concursul de încondeiat ouă şi pictură pe lingură de lemn au primit, în urma evaluării unui juriu format din părintele Liviu Botezatu, d-na Cătălina Hodan şi doi elevi de la instituţia gazdă, premii şi menţiuni.

La final, elevii Liceului ,,Sf. Stelian” au interpretat, acompaniaţi de întreaga asistenţă Glas de clopot şi Concert de Paşti, două frumoase cântări care fac referire la cel mai mare eveniment din istoria omenirii, Învierea Domnului nostru Iisus Hristos.
Seara s-a încheiat într-o atmosferă caldă, prietenească în cabinetul de religie al liceului, unde toţi cei prezenţi au gustat din bucatele pregătite cu dragoste de gazde, dintre care nu au lipsit pasca şi ouăle roşii. Mai ales copiii au trăit cu intensitate momentele in care au ciocnit ouă rostind tradiţionalul salut specific perioadei pascale ,,Hristos a înviat! … Adevărat a înviat!”
Şcoala părinţilor este unul dintre cele mai longevive proiecte educative care se desfăşoară la Liceul Tehnologic Special ,,Sf. Stelian”ale  cărui activităţi sunt axate în principal pe consiliere psihologică şi educaţională, în vederea familiarizării părinţilor/ asistenţilor maternali/ instructorilor de educaţie cu metode şi procedee moderne de educaţie care se dovedesc a fi eficiente în cazul copiilor cu cerinţe educative speciale. Acestea au alternat cu activităţi practice sub forma atelierului de lucru( în octombrie, de Ziua Mondială a Alimentaţiei, când s-a desfăşurat şi concursul ,,Bucătar de nota 10” şi la această activitate in cadrul căreia s-a organizat concursul de încondeiere de ouă şi de pictură pe linguri de lemn), cu activităţi artistice, de divertisment ( în ianuarie ,, Şezătoarea la români”, în iunie mini spectacolul cu tematică pascală), cu întâlniri cu poliţistul de proximitate ( în noiembrie ,,Forme ale violenţei şi consecinţele ei”) şi cu activităţi de  consiliere religioasă(în mai, în Duminica Mironosiţelor cu ocazia participării la slujba Sfintei Liturghii la biserica Vovidenia, la sfârşitul căreia părintele paroh Partenie Cristian Apostoaie a vorbit despre pericolele ce pândesc familia creştină şi a îndemnat la păstrarea unităţii familiei creştine care oferă garanţia stabilităţii emoţionale a copiilor şi-i canalizează spre o viaţă curată, creştinească, plăcută lui Dumnezeu).
Relaţia şcoală – părinţi este una reală, vie şi se bazează pe empatie, respect şi mai ales pe iubire, care este cea mai mare poruncă lăsată de Dumnezeu, de împlinirea căreia  a depins întotdeauna reuşita întâlnirilor pe care cei care coordonează acest proiect le organizează pe parcursul fiecărui an şcolar.

de Alina Răileanu,
profesor la Liceul Tehnologic Special ,,Sf. Stelian” Botoșani


Sa fim alaturi de ei


Campania ABSENT - dar - NU DIN VINA MEA

23/04/2013

Supunem atentiei publice urmatoarea problema, ce sta la baza initierii Campaniei “ABSENT – dar – NU DIN VINA MEA”:


Conform statisticilor, in Judetul Botosani exista un numar de 1.621 copii, carora invatamantul formal nu le-a oferit - in anul scolar 2012 – 2013, statutul de ELEV. De mentionat este faptul ca, un numar de 1.044 copii au deficiente fizice, vizuale, somatice si auditive, adica afectiuni care NU le afecteaza nicidecum intelectul.

In numele tuturor semnatarilor prezentului MEMORIU, Asociatia IHTIS solicita elaborarea urgenta a unui act legislativ adecvat nevoilor reale ale copiilor cu dizabilitati avand IQ normal, ramasi in afara sistemului educational, care sa permita:

1. Scolarizarea la domiciliu pe toata perioada invatamantului primar.
2. Autorizarea ONG-urilor dispuse sa ofere servicii educationale – invatamant primar la domiciliu, cu obligatia de a oferi suport logistic familiei, astfel incat pentru ciclul gimnazial beneficiarul sa fie inscris in unitati de invatamant de masa, speciale sau special integrate.
3. Scutirea ONG-urilor care ofera aceste servicii de la plata taxei de autorizatie pentru invatamant primar la domiciliu, luand in calcul posibilitatile financiare modeste ale asociatiilor non-profit, precum si serviciile cadrelor didactice pe baza de voluntariat.

Va rugam sa semnati Petitia ABSENT - dar - NU DIN VINA MEA, pentru a fi luate urgent masurile necesare pentru o EDUCATIE de CALITATE a celor 1.621 copii cu dizabilitati din Judetul Botosani, ramasi in anul scolar 2012 – 2013 in afara sistemului educational, astfel incat TOTI copiii tarii sa beneficieze de mult enuntatul principiu "sanse egale in educatie".

Va multumim.

Hristos împartasit copiilor


Marți, 23 aprilie 2013, de ziua prăznuirii Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruință, în satul Poiana – Unțeni s-a desfășurat una dintre activitățile înscrise în calendarul proiectului ,,HRISTOS ÎMPĂRTĂȘIT COPIILOR”, proiect derulat de Parohia ,,Vovidenia” în parteneriat cu: Liceul Tehnologic Special ,,Sf. Stelian”, Parohia ,,Sf. Ecaterina” Botoșani, Parohia ,,Sf. Cuv. Parascheva” Brăești, Parohia ,,Sf. M. Mc. Gheorghe”(,,Nașterea Maicii Domnului”) Poiana Unțeni, Parohia ,,Sf. Ioan Iacob Românul” Botoșani, Parohia ,,Sf. Împărați Constantin și Elena” Frumușica Botoșani și Școala Gimnazială Storești Botoșani.
Activitatea a început la Biserică şi a continuat la şcoala din sat. 
La Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie au participat alături de copii și elevi, părinți și bunici din satul Poiana, precum și cadrele didactice  d-na educatoare Geta Poenaru și de d-na învățătoare Maria Clim. Alături de ei s-au bucurat de înălțătoarea slujbă oficiată de părintele paroh Liviu Botezatu un număr de 18 elevi de la Liceul Tehnologic Special ,,Sf. Stelian” din Botoșani, membri ai Asociației umanitare ,,Inimi la unison” Botoșani, însoțiți la rândul lor de patru cadre didactice: Aurel și Alina Răileanu, Cătălina Hodan și Maria Ciobanu, coordonatori și membri în proiect.
În timpul Sf. Liturghii copiii și tinerii au primit Sfânta Împărtășanie. Şi împreună, ei s-au rugat și au cântat cântece religioase.
Lecția de cateheză susținută de părintele paroh a fost o succintă și accesibilă prezentare a vieții Sf. Mare Mucenic Gheorghe, care constituie un model de viețuire creștină, de curaj, de credință și de dragoste față de Dumnezeu.
Oaspeții au pregătit și au susținut un frumos program de cântece și poezii religioase care a început la biserică și s-a finalizat la școală, acolo unde am fost invitați de către copii și de către inimoasele dăscălițe și unde am avut ocazia s-o cunoaștem și pe d-na director al școlii coordonatoare din Unțeni, Laura Pușcașu.
Ospitalierele gazde ne-au invitat apoi să gustăm din bucatele alese pregătite cu dragoste pentru toți cei prezenți.
Activitatea, încheiată cu cea de-a doua parte a programului închinat apropiatei sărbători a Invierii Domnului, a constituit un minunat prilej pentru copiii și tinerii din grupul țintă să socializeze, să se cunoască reciproc, să lege prietenii, dar mai ales să se împărtășescă de iubirea lui Hristos, cel care prin Patima și Învierea Sa a a biruit moartea, dăruindu-ne viața veșnică.

Alina Răileanu,
profesor la Liceul Tehnologic Special ,,Sf. Stelian” Botoșani

Poate ierta preotul pacatele?

Dar dacă noi putem să ne iertăm unii pe alţii în mod efectiv, ștergându-ne păcatele reciproce, de ce n-ar avea preotul puterea de a ierta păcatele?




„Dumnezeu ne-a dat putere de a ne ierta unii altora, în sensul că ceea ce iertăm noi altora şi alţii nouă, este iertat de fapt şi de către Dumnezeu; că pentru acelea nu vom mai fi judecaţi. Dumnezeu ne-a cedat, în scopul acesta, din puterea Lui. Numai din puterea Lui de jude­cată nu ne-a cedat, pentru că dăm dovadă că facem uz rău de puterea pe care nici n-o avem de fapt, ci numai ne închipuim că o avem. Dumnezeu lasă să circule bunătatea Sa printre oameni, ca o apă prin canalele subte­rane ale pământului Său, ca de la plantă la plantă.

Dar dacă noi putem să ne iertăm unii pe alţii în mod efectiv, ștergându-ne păcatele reciproce, de ce n-ar avea preotul, ca reprezentant al în­tregii Biserici sau comunităţi, din încredinţarea lui Dumnezeu, puterea de a ierta păcatele făcute de unul sau de altul din credincioşi tuturor celor­lalţi oameni, şi păcatele împotriva lui Dumnezeu? Dar şi el are numai puterea de a ierta, însă nu de a osândi”.

(Părintele Dumitru Stăniloae, nota 1205 la Avva Dorotei, Diferite învățături de suflet folositoare,traducere, introducere şi note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, în „Filocalia”, vol. IX, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1980, p. 631)

Noi ne facem singuri răni grave


Grăirea în deşert pustieşte pînă în adînc sufletul. Noi ne facem singuri răni grave nu numai cînd rostim cuvinte putrede şi deşarte, ci şi cînd ascultăm asemenea cuvinte ieşind din guri străine.
 

Nu puţini sînt între noi cei care se cred evlavioşi, dar nu îşi înfrînează limba; nu puţini sînt cei care după ce se întorc de la biserică, unde au ascultat cuvintele lui Hristos şi chiar s-au împărtăşit cu Trupul şi Sîngele Lui, varsă cuvinte rele şi veninoase peste aproapele lor. Dar cîţi nu sînt între noi cei ale căror guri nu-s îngrădite cu nimic, ci vorbesc mereu, fără contenire, pălăvrăgind şi iar pălăvrăgind de dimineaţa pînă seara! Şi, se înţelege, în această pălăvrăgeală sunt o mulţime de vorbe deşarte, rele – în timp ce însuşi Domnul Iisus Hristos ne-a zis: Vă spun că pentru orice cuvînt deşert pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în Ziua Judecăţii, căci din cuvintele tale vei fi găsit drept, şi din cuvintele tale vei fi osîndit (Mt. 12, 36-37). Grăirea în deşert pustieşte pînă în adînc sufletul. Noi ne facem singuri răni grave nu numai cînd rostim cuvinte putrede şi deşarte, ci şi cînd ascultăm asemenea cuvinte ieşind din guri străine. Multora le place să asculte bîrfe şi clevetiri despre aproapele lor şi sînt la fel de vinovaţi înaintea lui Dumnezeu ca şi cei pe care îi ascultă.

(Sfîntul Luca al Crimeei, Predici)

Iertarea ca tratament


de dr. Andreea Hefco
sursa: Ziarul Lumina


Iertarea este un act voluntar, liber, prin care nu-i mai considerăm vinovaţi pe cei care ne-au greşit şi nu ne mai simţim vinovaţi faţă de cei cărora le-am greşit. Este un proces care ne aduce libertate, adevărat fiind că „iertând altuia, nouă ne iertăm“.
Când sufletul ne doare, şi trupul ajunge să sufere. Ne facem analize, căutăm medicamente care blochează doar efectele, uitând să mergem mai departe, spre cauza directă a suferinţelor noastre. La baza multora dintre bolile pe care le trăim stă lipsa iertării. În general, acest diagnostic este privit cu reticenţă. Aceasta pentru că preferăm să ni se vorbească tot în limbajul corpului nostru, cu analize scrise pe hârtie şi cu remedii ce se găsesc aliniate, frumos şi la îndemână, în numeroasele farmacii care promit răspunsuri simple, cumpărate cu bani. Şi pentru că nu dorim să credem că o durere atât de concretă sau o stare de rău localizată în orice parte a corpului nostru poate avea o cauză aparent abstractă şi nedozabilă în laboratoarele de analiză. Păstrăm în noi resentimente vechi, dureri neiertate, efectul acestora în suflet fiind asemănător otrăvurilor, care mai apoi se manifestă în bolile trupului.

Iertarea este un tratament, pentru că ne eliberează de sentimentele sau emoţiile negative care întreţin durerea şi prin aceasta poate vindeca. Atunci când nu iertăm, păstrăm mânie ascunsă în „ţinerea de minte a răului“, amărăciune, autocompătimire. Ne baricadăm în noi înşine după zidurile de durere care nu dispar doar întorcându-ne privirea de la ele. 

A ierta nu înseamnă a scuza
Există o dificultate, uneori insurmontabilă, în a ierta greşelile altora şi, poate mai mult decât atât, în a ne ierta pe noi înşine. O incapacitate de a vedea dincolo de momentul actual şi de a plasa lucrurile într-un cadru mai larg de semnificaţii şi valori. Fără să ştim, acest mod de a ne raporta este cauza care ne duce către bolile din care apoi căutăm cu nelinişte să scăpăm. Remediile facile sunt primele alese şi uneori a afirma că simptomele concrete de boală ar putea fi îndepărtate numai prin modificarea atitudinii noastre pare a fi o simplă afirmaţie fără acoperire.

Iniţial, a simţi furie intensă sau mânie pentru o nedreptate trăită este o reacţie sănătoasă, firească şi uneori salvatoare. Ceea ce ne îmbolnăveşte este transformarea acestor sentimente în ură sau în dorinţă de răzbunare, care ne parazitează şi se hrănesc din energia sufletului nostru. E nevoie de timp pentru a ierta. E nevoie de răbdare cu noi, pentru a nu ne pierde pe acest drum, fie în uitarea răului care este doar o ascundere a unei răni ce va ieşi iar la suprafaţă, fie pentru a ne desprinde de gândurile şi scenariile în care noi ne facem dreptate, despre care greşit şi inutil credem că va vindeca durerea pe care o trăim.

A ierta nu înseamnă a scuza sau a scoate de sub orice responsabilitate pe cel care a greşit faţă de noi sau chiar pe noi înşine. Nici o vină, fie şi una explicabilă, nu este, în sine, scuzabilă. Ea poate fi doar iertată, fără a exclude dreptatea sau a anula consecinţele faptelor trăite. Este esenţială înţelegerea faptului că iertarea nu este un act de dreptate, ci o faptă de iubire care îl poate reabilita pe cel vinovat şi elibera pe noi înşine. Aceasta înseamnă a nu-l confunda pe răufăcător cu fapta sa, ci a urî păcatul, iubindu-l pe păcătos. Fiind o lucrare a iubirii, persoana care iartă trebuie să-şi asume liber alegerea pe care a făcut-o, fără a pretinde ceva de la cel pe care îl iartă, pentru că iertarea se dă, se cere, dar nu se pretinde. Este un act al celui ce iartă fără a avea legătură cu cel iertat, cu aprobarea, comportamentul sau reacţiile acestuia. De asemenea, nu implică în mod obligatoriu reluarea relaţiei.

Puterea iertării se manifestă în noi vindecător
Şi totuşi, de atâtea ori ne este greu, chiar imposibil să iertăm, deşi simţim că asta ne-ar uşura, că ne-ar elibera de sentimentele grele care ne ţin prizonieri în lanţurile de durere, deşi dorim să mergem mai departe, să ne bucurăm, să avem iar încredere. Chiar dacă alegem să privim din perspectiva celui care ne-a rănit şi, astfel, ne vine greu „să ridicăm piatra“, uneori chiar nu putem ierta. Dar, rememorând cu sinceritate trecutul, putem găsi momente în care ne-a fost cel mai greu să ne iertăm pe noi înşine, decât pe altcineva. Acest fapt ne poate da un indiciu despre cine este judecătorul cel mai aspru al vieţii noastre, despre lipsa cronică de iubire şi despre neacceptarea personală care formează ziduri în faţa bucuriei după care tânjim. 
Un ajutor ar fi să privim iertarea ca pe un dar divin, unul care, deşi îl facem altuia sau nouă, este mereu ceva care ni s-a oferit înainte, ca de fapt fiecare lucru din viaţa noastră. Dacă am învăţa să privim ce trăim din perspectiva unui dar din iubire, suferinţele sufletului ar fi mai scurte şi noi am putea să trăim mai frumos şi mai liber.

Când iertăm, se întâmplă cu adevărat ceva extraordinar, dar cu noi, nu cu cel iertat. Acesta poate conştientiza şi el minunea şi îşi poate schimba atitudinea sau comportamentul, dar puterea iertării se manifestă în noi. Pe noi ne vindecă, nouă ne dă pacea, nouă ne dă puterea să ne rugăm pentru celălalt şi să lăsăm loc ca vindecarea să se producă, recuperând astfel părţile din noi, blocate în conflict şi neacceptare.

De ce trebuie să ne spovedim?

preluat de pe blogul Sfânta Taină a Spovedaniei pe înţelesul tuturor


Omul este prin fire o fiinţă sociabilă, deci nu poate trăi singur. Tot aşa de adevărat este faptul că omul neputând trăi singur, nu poate să stea fără să comunice cu cineva şi, mai ales, să se deschidă sufleteşte aproapelui său, să-i spună păsurile sale. Parcă simţi o uşurare şi-o descărcare când găseşti pe cineva de încredere şi i te destăinuieşti. Durerile şi rănile mele sufleteşti i le spun lui, el le primeşte şi mă compătimeşte. În acel moment, datorită compătimirii şi iubirii persoanei căreia m-am destăinuit, simt o mare linişte şi bucurie, simt că cineva mă mai iubeşte, că nu am fost părăsit definitiv; simt o revigorare sufletească. Este mare lucru ca în viaţa noastră, să ajungem „să ne bucurăm cu cei ce se bucură şi să ne întristăm cu cei ce se întristează” (Romani 12, 15). Atunci când vedem pe cineva că suferă, să intrăm în dialog cu el, să-l întărim prin vorbe bune, să-i luăm, cu alte cuvinte, din durerea lui, şi să ne-o însuşim noi. Comunicarea, dialogul sunt absolut necesare. Dar mai mult decât acestea este mărturisirea în faţa duhovnicului. Te destăinui în faţa prietenului, îi spui tot ce ai pe suflet, îl doare şi pe el, dacă ţine la tine; îţi dă, eventual, un sfat sau, mai mult, se roagă pentru tine. Insă, un prieten, oricât de apropiat ar fi, altceva nu are ce să-ţi mai ofere, nu are cu ce să te mai ajute. Până aici merge afectivitatea umană. Dar Dumnezeu, prin mila Sa faţă de oameni, ne-a dăruit un mare ajutor: Sfintele Taine şi în special, Taina Sfintei Spovedanii. La această Sfântă Taină, credinciosul, în afară de faptul că s-a destăinuit duhovnicului de tot ce are el mai intim, primeşte în plus de la duhovnic dezlegarea şi iertarea de acele păcate şi mai ales primeşte o mare putere de a învinge mai departe greutăţile vieţii. Primeşte energia harului Duhului Sfânt prin punerea mâinilor preotului. Numai preotul are această imensă putere de a dezlega de păcate şi de a împărtăşi harul Duhului Sfânt ca întăritor în viata noastră.
Fără preot şi puterea lui sfinţitoare nu putem trăi o viaţă creştină sau, dacă o trăim, suntem ofiliţi duhovniceşte; trăim inconştienţi, în irealitate şi neadevăr. Mântuitorul a spus „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”. Altă cale şi adevăr nu există decât în Biserica Sa.
Puterea de a lega şi a dezlega, Mântuitorul a dat-o numai Sfinţilor Apostoli şi aceştia la rândul lor episcopilor şi preoţilor prin hirotonie, prin punerea mâinilor pe cap: „Oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în ceruri şi oricâte veţi dezlega pe pământ vor fi dezlegate şi în ceruri” (Mt. 18, 18; Ioan 20, 23).
Deci puterea de dezlegare a păcatelor o primim numai aici pe pământ şi numai de la preoţi. Cel mai groaznic lucru este ca cineva să moară nespovedit, nedezlegat de păcate. Dincolo de mormânt nu-l mai poate dezlega nimeni „nici chiar îngerii”. De aceea trebuie să ne spovedim, să ne descărcăm sufleteşte, să alungăm tot ce este negativ în fiinţa noastră umană. Să primim dezlegare şi iertare de toate păcatele şi relele ce le-am făcut în viaţă. Să primim pe Duhul Sfânt, Cel care ne va călăuzi în viaţa de dincolo.

Dualitatea glasului vierean: iubirea mamei-patrie si a patriei-mame



Acest articol a primit Menţiune la Simpozionul Internaţional 
Grigore Vieru, poet al sufletului românesc 

Autoare Prof. Boabes Madalina
Liceul Teoretic “Mihail Sebastian”- Braila

            Daca ar fi sa gasesc un motto pentru randurile pe care le voi asterne pe foaie in continuare Acela ar fi urmatorul: “Daca n-ar fi iubirea, m-as teme de viata”- acesta este unul din aforismele care defineste cel mai bine tema centrala a creatiei lui Grigore Vieru.
            Iubirea este sentimental nobil si suprem care alina sufletul si existent unui om. Iubirea poetului Grigore Vieru razbate din intreaga sa creatie deoarece el a cantat iubirea in versuri ce au ca tema: patria, credinta in Dumnezeu si ideal, mama, copilaria. In lucrare voi incerca sa aduc in prim plan una din temele predilecte  a liricii vierene: mama.
            Dupa parerea mea, Grigore Vieru a trait ca un om simplu si isi defineste atat de frumos existenta in urmatorul epitaf: “Sunt iarba. Mai simplu nu pot fi”. Tot atat de simplu si frumos Grigore Vieru si-a plasmuit si opera. Cuvintele care ar putea define cel mai bine viata si creaia acestuia sunt simplitatea si originalitatea. A dat glas in poemele sale suferintei si dorintei si nu putem face o distinctie neta intre marile sale teme deoarece si-a iubit patria care a fost pentru el o mama, un “xis mundi” in care si-a trait copilaria, a trait tot timpul cu credinta in Dumnezeu ca isi va indeplini umilul vis de a trece Prutul, dovada ca noi astazi il comemoram, ii cunoastem viata si citim opera.
            Grigore Vieru a fost “copilul” patriei sale, patrie pa care a vazut-o intotdeauna ca pe o mama.
            De multe ori in poezia sa mama este fiinta cu care se identifica patria si limba.
            Portretul pe care poetul i-l realizeaza acestei finite angelice o transpune pe aceasta intr-o faptura cu puteri supanaturale asemeni mamei lui Creanga. Mama este femeia voluntara, care isi conduce viata si actiunile dupa regulile unei comunitati rudimentare dar cu o puternica credinta in spiritual national si valorile traditionale. In capodopera lui Vieru aceste valori s-au pastrat intacte: “Nu-mi lua naframi straine,/Ca de-amu eu nu vad bine/Rochie nu-mi lua de lana/Ca de-amu eu sunt batrana”.
            Mama este stapana a doua lumi si spatii diferite care au in comun iubirea si se unesc intr-un singur punct: dragostea pentru copii: “Usoara, maica, usoara/… Iarba stie cum te chiama,/Steaua stie ce gandesti”. Unicitatea acestei fiinte, pe care o canta atat de frumos in poemele sale transforma creatia sa in ceva unic si original.
            Vieru se transpune de multe ori in ipostaza primitivului, a omului din grota asa cum o facea candva si Tudor Arghezi in “Flori de mucigai”. “Casa mea de huma, tu,/… Sa-ti trag radio si lumina/Ti-am fagaduit candva”, reusind astfel sa capete identitate prin propria-i creatie. Prin poezie si vorbe de duh el reuseste sa transpuna cititorul dincolo de lumea materiala.
            Un poem deosebit in care adduce un elogiu celei mai dragi fiinte este “Mie dor de tine, mama” unde versurile: “Mi-e dor de-a ta privire,/Mi-de dor de tine, mama” devin un leitmotiv, aglomerarea de exclamatii si enumeratii demonstreaza intensitatea trairilor poetului, atasamentul si venerarea finite dragi. Prin poezie el isi conduce mama catre eternitate, ea devenind un simbol si chipul femeii universale, prototipul femeii simple. “Maicuta mea, gradina/Cu flori, cu nuci si mere”, “Nemuritoare carte/De dor si omenie si cantec fara moarte”. Daca la Creanga se aducea in discutie “copilaria copilului universal”, la Grigore Vieru putem vorbi despre “mama universala a copilului universal”.
            Exista o legatura indisolubila intre mama si casa parinteasca “Acasa!/Acasa, acasa, acasa”si patrie “Ma uit in fantana/Ca in istorie” pe care nimeni nu o poate desface sau dezlega deoarece in asta consta misterul poetic.
            Cea mai frumoasa imagine a mamei este realizata succint, dar totodata atat de profund in poezia “Formular”- “- Numele si prenumele?/- Eu/- Anul de nastere?/ Cel mai tanar an:/Cand se iubeu parintii mei/…- Numele mamei?/ - Mama/ - Ocupatia ei/ Asteapta”
Mama nu este prezentata ca o fiinta solitara ci intotdeauna numele ei este legat de momentele, locurile si fiintele dragidin viata poetului. Acest lucru este ilustrat si in poezia “Buzele mamei”: “Iar buzele tale sunt, mama,/O rana tacuta mereu,/Mereu presurata cu tarna/Mormantului tatalui meu”.
Imagine ape care o plasmuieste mamei este un ace capata dimensiuni hiperbolice:”Mama,/Tu esti patria mea!/Crestetul tau-/Varful muntelui/…Ochii tai – Mari albastre/Palmele tale-/Araturile noastre”
Portretul mamei este filtrat de ochii omului matur, trecut prin viata, un om care cauta glasul, mangaierea si sfatul mamei, om care tanjeste dupa ele si de care candva, datorita naivitatii, specifice varstei, fugea sau se rusina:”Ma rusinam cand maica mea,/…Ma saruta si mangaia/Ma rusinam sa o sarut,/…Sa- i spun ca fara ea ma pierd”
Mama este un Demiurg care recreeaza universul, care are acolo un loc bine stabilit, iar plecarea sa ar echivala cu dezintegrarea lui. Ea este fiinta care ofera echilibru universului domestic. Mama este asemenea “Luceafarului” lui Eminescu, care se metamorfozeaza, este elementul primordial care inlesneste existenta poetului.”Mama intra-n mare/Asfintire lina/Sfintei mari intinderi/Cuvios se-nchina”
Mainile ocrotitoare ale mamei sunt asemenea unei aure care-l apara pe scriitor de necazuri si suferinta, care-l transpun intr-o lume mai buna”Cand m-am nascut, pe frunte eu/Aveam coroana-mparateasca:/A mamei mana parinteasca,/A mamei mana parinteasca”.Mama lui Vieru este mama lui Creanga, care cu puterile ei supranaturale alunga norii, grindina si vremea rea. Simplitatea omului isi lasa amprenta si asupra creatiei si asupra modului in care zugraveste in cuvinte atat de putine potretul monumental al mamei.
La fel ca in poezia lui Blaga, si Grigore Vieru tacerea comunica cititorului mult mai multe decat o aglomerare inutila de cuvinte. In cazul mamei, tacerea este o insusire care contureaza si intregeste  portretul femeii simple de la tara:”Tacuta/Esti, draga mea mama./Tacuta.”
De multe ori in poeme, imaginea mamei este identificata cu imaginea unei stele, oferindu-I femeii unicitate si vesnicie:”-Pe fag dulce-amarat/Arde, mama, alba-ti stea,/Te uitasi la ea atat/ Incat semeni azi cu ea.”
In final as dori sa inchei tot cu niste aforisme care sintetizeaza in ele intreaga existenta si intregul rost al femeii, dar mai presus de toate al mamei.”Mama este inceputul tuturor inceputurilor”, “Dintre toate religiile, cea mai frumoasa este  mama”
Poetul Grigore Vieru este dupa parerea mea unul din putinii poeti care si-au elogiat si cantat in versuri, atat de mult, aceasta gingasa si sublima fiinta , mama.


Bibliografie
           Grigore,Vieru  : “ Dictionarul scriitorilor romani” din Basarabia, Ed.Prut International,
                                           Chisinau, 2007
           Grigore Vieru : “Curatirea fantanii”,  Ed.”Porto-Franco”, Galati,1993
            Grigore Vieru : “Radacina de foc”, Ed.Univers Bucuresti,1988
            Grigore Vieru : “Aforisme” – Site dedicat lui G.Vieru
            Miscarea in infinit : “Aforisme de Grigore Vieru”, Literatura si arta-2008-28 februarie
            Tamazlacaru, Elena : “G.Vieru si radacina de foc a romanismului” [critica literara],      
                                                    “Literatura si arta” – 2009-12 febr. (NR.6.)
             Daluja, Nicolae – Grigore Vieru publicistica, “Literatura si arta” – 2008-07 febr. (NR.6)
             Valentin Marica – G.Vieru , “Alb de duminica”
                                                                              
                                                   
                                         











Dialoguri intertextuale în poezia lui Grigore Vieru


Articol prezentat la Simpozionul Internaţional 
Grigore Vieru, poet al sufletului românesc


autoare Prof. Axinciuc Oana,
Colegiul  Naţional "Mihai Eminescu"   Botoşani

„ Ceea ce constituie textul nu este o structură internă, închisă, contabilizabilă, ci deschiderea lui spre alte texte, alte coduri, alte semne; ceea ce constituie textul e intertextualul .“(Roland Barth, Annalyse d’un texte d’Edgar Poe)
El Aleph este unul dintre textele cele mai caracteristice ale lui Borges Şi totodată o strălucită ilustraţie a cultului său pentru concizie. Titlul evocator numeşte o singură literă, Aleph, prima din alfabetul ebraic, care, în tradiţia Cabalei, reprezintă - făcînd, misterios parte din ea – infinitatea divinităţii.
El Aleph („o mică şi strălucitoare sferă microcosmică reflectînd întregul univers, văzut din toate unghiurile posibile”) devine în opera lui Borges o metafora a viziunii autorului despre literatura văzută ca „reluare a tradiţiei”, univers, condiţia umană, tradiţia literaturii, ajungand păna la Textul infinit.[1]
Pe de alta parte, metafora concentrează în întelesul ei ascuns, însaşi esenţa viziunii borgesiene asupra literaturii, una mai mult atenta la noţiunea de autenticitate a modalitatii de “facere”, decat la ineditul conţinutului său.
Borges, care a vorbit deseori despre pasiunea sa pentru relectură, a devenit celebru ca autor de texte în acelaşi timp perfect clare, citibile - deşi într-un tempo lent, dictat de intertextualitatea lor bogată, plină de jocuri asociative, adeseori oblice -şi totodată captivante: texte nu doar bîntuite de alte texte, ci care obsedează la rîndul lor, chemînd cititorul să le reviziteze într-o reînnoită căutare a sensurilor lor ascunse, chinuitor de evazive. De fapt, cele două operaţii - mişcarea lineară (curioasă, orientată spre final) a citirii şi mişcarea de du-te-vino, înainte şi înapoi, în linii mari circulară.
De fapt, ceea ce ne propune Borges în descrierea Aleph-ului-acel punct din spaţiu, care asemeni textului ce poate implica mai multe texte- conţine toate punctele universului, este tocmai, o definiţie metaforică a ideei de intertextualitate văzută ca transpunere orizontală (la nivelul scriiturii) a unui complex proces ce se desfăşoară în mod continuu pe axa verticală. Borges însusi mărturiseşte:,,Ceea ce au vazut ochii mei a fost simultan[axa verticală:scriitura]; ceea ce voi transcrie, succesiv[ axa  orizontală:scrisul] pentru că limbajul însuşi e altfel. [2]
Într-o literatură cu foarte mare densitate de valori, cum e cea românească, drumul spre originalitate al unui poet trece în mod firesc prin confruntarea cu predecesorii şi cu contemporanii săi. Deşi originalitatea, pe care critica o proclamă, nu ţine nici de revoluţionalizarea limbajului poetic, nici de modificarea fundamentală a poeticii însăşi, totuşi individualitatea poetului Grigore Vieru se impune mai întâi prin modul de dialogare cu marii înaintaşi, cu contemporanii săi.
Revelatoare în acest sens este o serie de poezii ce pot fi încadrate în categoria artelor poetice – Legământ, Doina, Numele-acest, Femeia, Teiul, Femeie, Această ramură, Mai sunt, Umbra de aur, Izvorul, Abecedar, Apoi, Mica baladă, Prin mine, Un cântec, Această pâine, A venit toamna, Bucuraţi-vă, Liniştea, Destin, Apă vie, Floarea soarelui, Inscripţie pe cartea copilăriei, Copilul înălbit, Mi-e dor, Pomul, Plecându-mă de fericire.
Chiar şi într-o gravă „epidemie a artelor poetice” (M. Cimpoi) insistentele profesiuni de credinţă ale lui Grigore Vieru rămân mereu revelatorii din mai multe puncte de vedere. Un ochi atent poate identifica pe marginea poeziei lui Vieru coexistenţa mai multor componente, elemente din poezia lui Eminescu, Arghezi, Blaga, Stănescu ş. a. m. d. Sub acest aspect este edificator dialogul „rădăcinii de foc” cu marii înaintaşi. Sentimentul legământului cu cartea – simbolul universului eminescian – îi dă siguranţa netemerii de moarte: „De moarte nu mă tem…” (în Doina consacrată lui Vasile Alecsandri). De aici, imnul femeii: „O, dorule dor, / Mare stăpânule”. (Femeia, având un motto din Lucian Blaga) sau sfâşietoarea dezvăluire: „Mare eşti, moarte, / Dar singură, tu, / Eu am vatră unde iubi, / Tu nu, tu nu // (…) Prin mine un cântec de dor / A trecut chiar acu. / Eu am ţară unde să mor. / Tu nu, Tu nu”. („Prin mine, un cântec”, cu un motto din Rilke). Un dialog de creaţie e susţinut cu Constantin Brâncuşi, Constantin Noica, Nicolae Labiş, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ştefan Aug, Doinaş, Ioan Alexandru, Gheorghe Tomozei, Tudor Gheorghe, Dumitru Matcovschi, Vasile Vasilache, Ion Druţă, Spiridon Vangheli, Mihai Cimpoi, Gheorghe Vodă, Anatol Codru, D. R. Popescu, Mircea Radu Iacoban ş. a.
Adeseori poeziile într-un regim aluziv („Tata era luat / şi dus departe”) au un substrat adânc, cu trimiteri la realităţile dramatice din primii ani postbelici, cum ar fi „Abecedar”, poem consacrat lui Liviu Damian, dar care, într-o altă accepţie, este o replică dată prejudecăţilor ce ţin de criteriul „poeticităţii” verbului: „încep să fac cântece / din numai două cuvinte”.
Poetul, nu arareori, face cântece cu un număr restrâns de cuvinte, simboluri, embleme, lucrând într-un mod aparte în matricea tradiţiei. Uneori această tradiţie are o vechime seculară. Aşa, spre exemplu, la Homer poetul este cântăreţul divin. Se ştie că la romani el se numeşte „vates” – „profet”, iar actul poetic – „a cânta”. Poeţii romani, susţine Ernst Robert Curtius, obişnuiau să compare compunerea unei opere cu o călătorie pe mare. „A face poezie” înseamnă a ridica pânzele, a porni în larg” [3]. Aducem aceste explicaţii pentru a înţelege o metaforă care pare lipsită de sens, sau mai bine zis pentru a elucida procesul de redimensionare şi reinterpretare a unui repertoriu tematic moştenit, ce ţine de viziunile consacrate asupra creatorului şi creaţiei.
În tradiţia noastră poetul e Narcis sau Hyperion, el mai este emirul din Bagdad (la Macedonski) sau prinţul din Levant (la Ştefan Augustin Doinaş), sau un fachir (în viziunea lui Emil Botta) ş. a. m. d. Dintre toate metamorfozele eului poetic, Grigore Vieru se simte mai în apele sale în ipostaza orfică. E tocmai ceea ce Eminescu valorifica într-una din variantele poemei Gemenii sau în Memento mori, „Ipostaza orfică cea mai tulburătoare în poezia eminesciană, scrie Ioana Em. Petrescu, este aceea din Memento mori, a cântăreţului care a traversat experienţa morţii şi a pierdut credinţa într-o înşelătoare armonie cosmică, ochiul lui e acum «întunecos», umbrit de viziunile adâncului, «glasul ce-nvinse stânca» e «stins de-aripa disperării», gestul caracteristic e azvârlirea lirei (…) în mare, act magico-poetic de anulare a creaţiunii spre care aspiră şi blestemul lui Sarmis. Eminescu valorifică tulburător în special componente ale mitului orfic şi homeric: relaţia poeziei cu moartea şi orbirea ca închidere în sine a artistului” [4].
Una dintre cele mai frumoase poeme ale lui Vieru – Poetul – este verificabilă în mai multe planuri: „Ciudată – alcătuire – / Tribunul şi ascetul– / Acest, ah, duh al vieţii. / Ce îl numim poetul. // El are-un fel de arfă / Cu strune luminoase / Din raza dimineţii / Şi din străbune oase. // Şi-o mângâie-n iubire / Cu degete ce-i sânger, / ori zice că de ziduri / Va sparge-o el singur // (…) la suflet şi-adevăruri / îmi umblă, la mistere, / La moarte dânsul umblă, / Dar zice că la miere”.
În acelaşi timp, în concepţia lui Vieru cel mai adesea poetul e un nou Orfeu sau un Mesia, adică arta poetică se află între tentaţia orfică si cea mesianică. Aceste două dimensiuni sunt fundamentale în caracterizarea poetului şi cetăţeanului Grigore Vieru.
După Baudelaire statutul demiurgic (şi proteic) al creatorului s-a modificat puţin. Neesenţiale rămân şi metamorfozele poeziei ca fiinţă. „În afara singurului Rilke, nici un alt poet din acest veac nu a poematizat actul poetic, fiinţa poeziei, ca şi Claudel. Asemenea lui Rilke sub chipul lui Orfeu, Claudel a năzuit în taină – suprema şi nebuneasca aspiraţie – să devină Cântarea însăşi, să dea un trup de carne, alături de cel cuvântător, Fiinţei poetice. Nu spune el despre una din aceste muze (aceea tocmai a poeziei lirice): „Tu nu eşti cea care cântă, tu eşti cântarea însăşi” [5].
La Vieru poezia e cea care se identifică, în ultimă instanţă, cu poetul: „De fapt, / nici nu sânt om, / ci pur şi simplu / poezie ”. Totul în jur e o cântare, o cântare ce transfigurează lumea după chipul şi asemănarea poeziei, adică totul, după o expresie a lui Mihai Drăgan, se confundă şi se confruntă cu poezia: „Părul meu – / versuri albe. / Fruntea – / un fel de măsură / Sprâncenele – / două versuri / tăiate cu negru, pentru că / nu pot merge. / Ochii – două metafore albastre. / Buzele – rime străvechi. / Inima – ritm modern, / neregulat. / Mâinile / mângâind pletele femeii – / comparaţie / cu mâinile altor bărbaţi. / Talpa mea / acoperită cu ţărnă / şi frunze sângerii de stejar – / repetiţie / a tălpii tatălui meu. / Iată că plouă, / şi poate că / nici nu trec prin ploaie, / ci printre versuri, / sau poate că / nici nu plouă, / ci aşa vreau eu: / să ploaie”. (Poezia).
Ipostaza fundamentală a mitologiei poetului este cea orfică. Eul poetic e conştient de puterea orfică a cântului său: „Aş vrea asemeni ploii / eu cântul să-mi frământ: / când voi cânta să iasă / secara din pământ”. Odată cu aceste atitudini eul poetic e cuprins de angoasa dispariţiei: „Mă gândesc mereu / la poezie, / pentru că mi-e frică grozav / de golul dintre poezii – / cavou / în care-aş putea să mă prăbuş”. Cântecul sinonim cu poezia poate însemna o punte peste prăpastia primejdiei, a primejdiei dispariţiei: „Strig şi îmi răspunde / Primejdia – gură de leu. / Peste ea o singură punte: / Acest cântec al meu”. (Doctore, iată cum mă simt).
Orfismul lui Vieru în ultimii ani evoluează hotărât spre un statut al poetului tribun, spre un mesianism ce ar trezi masele din somnul letargic.[6]
Eugen Simion sublinia că după Arghezi, Bacovia, Blaga, Barbu este greu să ieşi din timp şi să întorci roata poeziei româneşti. Grigore Vieru şi generaţia sa, consideră reputatul critic, „reprezintă pentru această provincie românească năpăstuită mereu de istorie ceea ce a fost, la începutul secolului, generaţia lui Goga pentru Transilvania. Similitudinea de destin are şi o prelungire în plan poetic. Sub presiunea circumstanţelor, poezia se întoarce la un limbaj mai simplu şi îşi asumă în chip deliberat un mecanism naţional pe care, în condiţii normale, lirismul pur îl evită” [7].
Grigore Vieru nu a fost doar poet al cetăţii, aşa cum adesea a fost supranumit, ci, mai mult, a ieşit în cetate luptând pentru cauzele sale spirituale şi ale familiei extinse – naţiunea.[8] În acest sens, Nicolae Dabija aprecia că poetul s-a identifi cat nu doar cu sine, ci cu fiinţa colectivă, fiind astfel mai mult decât un poet, fiind un destin. Destinul tragic al naţiunii este, în fond, destinul poetului. Suferinţele mamei sunt suferinţele patriei, şi invers. Conştiinţa civică a poetului porneşte din satul natal, din casa de lut a mamei când, copil fiind, poetul descoperă o limbă asemănătoare rostită de ţăranii ce trudeau dealurile satului Miorcani, situat pe partea dreaptă a Prutului. Batjocorirea familiei sale prin confi scarea pământului, batjocorirea bisericii prin transformarea lăcaşului în magazie militară, precum şi batjocorirea şcolilor prin înlocuirea abecedarelor şi a învăţătorilor, starea constantă de război, toate construiesc drama poetului, drama întregii Basarabiei, pe care, cu măiestrie, Gr. Vieru a conturat-o cu lacrimi în vers: „Întreaga fiinţă basarabeană, batjocorită şi umilită timp de două veacuri de către stăpânele purtătoare de cnut, s-a aciuat răbdătoare în firea acestui bărbat şi, deodată, s-a produs acea ieşire-din-ascundere pe care grecii de felul lui Platon o numeau alétheia.[9]
Astfel, creaţia poetică a lui Grigore Vieru este, întâi de toate, o mărturie incontestabilă că patriotismul, pe care l-au compromis atâtea politici naţionaliste, nu poate fi numai expresia unui sentiment adânc, ci, cu adevărat, un angajament mesianic, un talent şi un uriaş impuls estetic, care generează în poemele sale o redimensionare fundamentală a acestei trăiri prin cosmicizarea şi universalizarea ei. Utilizând, după cum s-a remarcat demult, tehnici ingenioase şi, aparent, necompatibile cu această finalitate poetică – simplitatea expresiei, Grigore Vieru ţinteşte şi adună în poezia sa esenţele lucrurilor care ne definesc ca fiinţe umane, aparţinând unui anumit mediu civic şi unui anumit timp istoric, şi ca elemente cosmice în acelaşi timp.[10] Anume aici stă forţa poetului în a demonstra că versurile cu teză (patriotice, de ţară) devansează estetic zona în care se înscrie genul lor, de fapt, în afara ideii de literatură, atingând originalitatea artistică şi, în fond, poezia de înalt calibru estetic. Poetul însuși marturisea:,, Am răsărit ca poet din frumuseţea, bogăţia şi tainele Limbii Române, căreia îi voi rămâne îndatorat până la capătul vieţii.Gândindu-mă la asta, am uneori clipe de prăbuşire sufletească. Mă ridic însă. Altfel, n-aş mai putea scrie. Ştiu că Limba Română la noi nu este altceva decât o candelă plăpândă. Dar marele Shakespeare zicea: „Nu este destul întuneric în tot universul ca să stingă lumina unei plăpânde candele”.
Secolul nostru are pretenţia de a regăsi în firea literaturii o esenţializare a faptelor din întregul nostru univers, de sublimare a originalităţii în orizontul de aşteptare al omului de azi,atras de esenţe primordiale Totuşi harul de poet sau scriitor nu se subscrie acestei idei atâta timp cît deţine seva interesului în toate vremurile şi rezistă esenţialmente în pofida unor metamorfozări conceptuale din epocă. Elocvent în acest sens este exemplul poetului GrigoreVieru, al cărui„secret al popularităţii rezidă în faptul că poezia lui se prezintă ca o sinteză dialectică a tradiţiilor naţionale (clasice şi moderne) cu cele universale, a particularului cu general-umanul, a unei alese culturi spirituale cu o înaltă artă a cuvântului artistic, a unui umanism cuceritor cu o rafinată şi democratică măiestrie literară ”(Dolgan, Mihail.Farmecul estetic al liricii lui Grigore Vieru.// Revistă de Lingvistică şi Ştiinţă Literară, nr.4-6, 2005, p.4).

Bibliografie:
1.      Matei Călinescu,A citi,a reciti.Către o poetica a re(lecturii), Editura Polirom,București
2.      Jorge Luis Borges, El Aleph, Editura Polirom
3.      Ernst Curtius, Literatura apuseană și Evul mediu latin, Editura Univers, București, 1970
4.      Ioana Em.Petrescu, Eminescu și mutațiile poeziei românești, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1989
5.      Șt.Augustin Doinaș, Orfeu și tentația realului, Editura Eminescu, București, 1974
6.      Ibidem [5]
7.      Eugen Simion, ,,Grigore Vieru, un poet cu lira-n lacrimi’’,în Caiete critice, Nr.1-3, 1974
8.      Florentina Narcisa Boldeanu, ,,Grigore Vieru, poetul dimineții și al bucuriei’’, în Revista Știința literară Nr.2(25), 2012.
9.      Ibidem.[8]
10.  Viorica Ela Caraman, ,,Grigore Vieru și Emil Cioran în circumferința ideilor comune’’, în Revista Limba Română, Nr.1-4,2009