Motivul mamei în poezia lui Grigore Vieru

Antonescu Cătălina, profesor limba şi literatura română,

grad II, Şcoala Gimnazială ,,Mihail Kogălniceanu”, Dorohoi

Lirica lui Grigore Vieru captează, emoţionează, modelează şi capătă ecou prin versurile sale. Cele trei ,,sfinte teme” sunt Mama, Limba română şi Dragostea, prima fiind fundamentală. În opera sa, mama este un simbol cu multiple semnificaţii etice şi sociale, acest motiv căpătând totodată diverse întruchipări stilistice: de la confesiunea directă până la compararea mamei cu patria, cu pământul. Mama este evocată mereu ca fiind o femeie evlavioasă, un mijlocitor între fiul ei şi Dumnezeu.

Grigore Vieru este şi va rămâne pentru cunoscători poetul şi publicistul, copilul şi adolescentul, omul matur şi înţeleptul cu plete cărunte. Creaţia sa, considerată a fi cartea de vizită a tuturor basarabenilor, şi nu numai, se prezintă ca o continuă sublimare a sufletului prin frumuseţe şi omenie, prin dragoste şi purificare spirituală. E un fapt uşor de sesizat şi de înţeles în acelaşi timp, după ce pătrunzi în profunzimea liricii poetului, că textul său captează, emoţionează, modelează. Glasul versurilor sale capătă ecou.

                Ca profesor de limba şi literatura română, mă alătur bucuriei tuturor cititorilor şi salut din acest colţ de pagină ,,poetul care locuieşte într-o lacrimă” (Eugen Simion) şi nu oboseşte să scrie despre cele trei ,,sfinte teme”, aşa cum le numea însuşi Grigore Vieru: Mama, Limba română şi Dragostea.

Biografia lui Grigore Vieru confirmă adevărul că poezia sa vine din suferinţa mamei, cea care va deveni simbol al propriei creaţii. Deosebit de emoţionant este textul Mi-e dor de tine, mamă:,, Sub stele trece apa / Cu lacrima de-o samă, / Mi-e dor de-a ta privire, /Mi-e dor de tine, mamă. / Măicuţa mea: grădină /Cu flori, cu nuci şi mere, /A ochilor lumină, / Văzduhul gurii mele! /Măicuţo, tu: vecie, /Nemuritoare carte / De dor şi omenie /Şi cântec fără moarte! / Vânt hulpav pom cuprinde / Şi frunză o destramă. /Mi-e dor de-a tale braţe,
Mi-e dor de tine, mamă. / Tot cască leul iernii / Cu vifore în coamă. / Mi-e dor de vorba-ţi caldă, /Mi-e dor de tine, mamă. /    O stea mi-atinge faţa /Ori poate-a ta năframă. /Sunt alb, bătrân aproape, /Mi-e dor de tine, mamă.” Chipul mamei şi al poetului-fiu este înconjurat de un nimb sacru, el a sacralizat copilăria, maternitatea, bucuriile simple, ca şi suferinţa.

Unul dintre criticii literari care au luat în discuţie motivul mamei în opera viereană a fost şi Sava Bogasiu, autor al lucrării Grigore Vieru: luceafărul de dincolo de Prut al limbii române (2009, Buzău, Alpha MDN). În capitolul ,,Cultul mamei în opera lui Grigore Vieru”, autorul considera că pentru poetul basarabean ,,mama este totul: ea este în toate şi fără ea nu există nici iubire, nici viaţă. Mama dă sens la toate.” Într-unul din interviurile sale, Grigore Vieru, întrebat fiind care este numele mamei sale, a răspuns: ,,o cheamă mama”. (,,Mama ne mângâie, / Soarele luceşte./ Soarele e unul / Mama una este.”)

În versurile sale, mama este un simbol cu multiple semnificaţii etice şi sociale. Nu există e schemă fixă în poeziile sale, în ideea că opera lui este legată de tradiţia eminesciană şi folclorică a literaturii române, apoi orientându-se spre formule specifice creaţiei lui Lucian Blaga. Eugen Simion afirma: ,,Vieru este, prin sensibilitate şi credinţă, un poet messianic, un poet al tribului, (…), un poet care încearcă să comunice prin violoncelul său liric, nu numai doine jalnice, dar şi versuri aspre şi pedepsitoare în buna tradiţie a lui Eminescu, Goga şi Arghezi.”

Ca motiv fundamental al creaţiei lui Vieru, mama cunoaşte diferite întruchipări stilistice: de la confesiunea directă până la compararea mamei cu patria, pământul. Pentru poet mama e patria, mama e logosul (cuvântul), mama e libertatea, demnitatea naţională, zeiţa protectoare, dorul şi jertfa zidirii. Grigore Vieru nu se teme de moarte, ci numai de suferinţa Mamei-Ţară: ,,De moarte nu mă tem, / Mă tem de suferinţa mamei /De o vedea că nu-s. / De moarte nu mă tem, /Dar cine, cine, dulceo, /Iubi-te-va mai mult?/(…)De moarte nu mă tem, /Mă tem să nu apese trupu-mi /Suflarea de izvor. /De moarte nu mă tem, /Dar cântă pasărea pe ram /şi lunca nu mă ştie.” (Doină)

În opinia lui Sava Bogasiu, moartea apare ca un fenomen ce pune capăt la toate: ,,Mama şi moartea sunt două dimensiuni paralele, între care s-a desfăşurat opera literară a marelui poet basarabean Grigore Vieru. Mama naşte viaţa, iar moartea naşte veşnicia.” Spre exemplu, în poezia Făptura mamei este evidenţiat simbolul naşterii. Ajunsă la capătul vieţii trăite intens şi plină de rosturi supreme, mama apare ca un mit. Dăruită copiilor, muncii, binelui şi frumosului, mama capătă semnificaţii sacre, aproape supranaturale. Gestul ei de a călca pe sămânţă este echivalent cu dispariţia. Nedispărând, va perpetua mereu: ,,Uşoara maică, uşoară, /C-ai putea să mergi călcând /Pe seminţele ce zboară /Între ceruri şi pământ.”

Lucian Blaga era de părere că mama, iubirea şi creaţia sunt învăluite într-o atmosferă de taină, poetul oscilând între fabulosul mitic şi reprezentările imaginaţiei sale creatoare.

Confesiunile lui Grigore Vieru despre mamă, precum şi asocierea ei cu elementele transcendentale, sunt în legătură cu motivul măicuţei bătrâne. În mitologia noastră populară, mama are caracterul de zeitate tutelară a vieţii. Poetul însuşi dezvoltă acest simbol şi îl sublimează, plasându-l ,,între cer şi pământ”. În alt context, mama e asemuită stelei şi verdelui plai, ea având capacitatea de a comunica cu elementele ancestrale şi rămâne să dăinuiască ca o stea. ,,Luminând pe rând de sus /Faţa cestui vechi pământ.” (Steaua mamei). Poetul creează în jurul ei o atmosferă sacră din care pornesc impulsurile vieţii.

În universul imaginar al lui Grigore Vieru, dorul de mamă este subliniat prin ritualuri succesive: mama se preface în stea şi în pasăre măiastră, ca să revină ,,Pe stea inimii mele /În chip de ploaie albastră /Coboară… /Pe tăcerea inimii mele /În chip de spice de aur /Se apleacă …/ Pe tremurul inimii mele /În chip de măr roşu /Se clatină.” (O, mamă)

În lucrarea ,,Sacrul şi profanul”, Mircea Eliade se referea la sacralitate ca la o trăsătură definitorie a fiinţei umane din toate timpurile. Afirma, totodată, că evoluţia omului nu poate anula în totalitate caracterul său religios, existenţa sa în planul sacrului: ,,…a fi sau mai degrabă a deveni om înseamnă a fi religios.” Pornind de la ideea că însăşi existenţa umană poate fi echivalată cu fiinţa în spaţiul sacrului, poezia lui Grigore Vieru se plasează pe dimensiunea comunicării omului cu Divinitatea, a căutării şi a regăsirii sinelui prin raportarea condiţiei umane efemere la cea a dăinuirii veşnice, dincolo de spaţiu şi de timp, a Dumnezeirii.

De semnalat faptul că atât în opera lui Lucian Blaga, cât şi în cea a lui Grigore Vieru, fericirea s-a născut la sat. Femeia muncită, mama, îşi plimba doar făptura între slujbă, Dumnezeu şi realitate, slujba tăcerii de piatră şi slujba pâinii la cuptor. Poezia lui Vieru este un imn închinat mamei, o odă nepieritoare prin simplitatea clasică a stilului, apropiat şi înţeles de orice generaţie, este ,,lacrimă în rostogol pe obrazul mamei.” (G. Vieru) Ca şi la Mihai Eminescu, femeia – în ipostaza mamei – este înfăţişată atât uman, cât şi împrumutând din atributele celest-astralului. Latura umană este preponderentă. Astfel, văduvă de timpuriu, mama poetului este evocată ca fiind o femeie evlavioasă. În poezia  Autobiografică (vol. Numele tău, 1968) mama capătă, în condiţiile unei singurătăţi apăsătoare, imaginea unui mijlocitor între fiul ei şi Dumnezeu.(,,Mama mea viaţa-ntreagă, / Stând la masă, ea şi eu, /Se aşeza între mine/Şi preabunul Dumnezeu”).

Considerat a fi sufletul Basarabiei, poetul Grigore Vieru asocia termenul ,,maică” cu ceva sfânt, divin, făcând trimitere la Maica Domnului. În viziunea lui, dispariţia fizică nu înseamnă moarte, ci o continuare a existenţei prin poezie, prin frumosul cultivat. Am putea sintetiza întregul program, crezul artistic al creatorului într-un simplu gând de-al său: ,,Scriu pentru că vreau să-L văd pe Dumnezeu de aproape.” Lipsa mamei lasă un imens gol sufletesc. Gestul copiilor de a adduce ,,zugrăvitori” să le imortalizeze chipul mamei ,,pe albul casei”, dându-i acesteia fiinţare, este justificat. Însă un singur lucru n-au reuşit meşterii: ,,I-au scris ochii, faţa, /Părul înflorit, /Numai vorba mamei /Nu au zugrăvit.” (Motiv popular ucrainean)

În toate căr­ţile lui Grigore Vieru – de la Versuri (1965), Numele tău (1968), Aproape (1974), Steaua de vineri (1978), Taina care mă apără (1983; 2008), până la Rădăcina de foc (1988), Curăţirea fântânii (1993), Strigat-am către Tine (1999), Acum şi în veac (2001), reluate, pînă azi, în dife­rite antologii – sînt consacrate Mamei, cea mai importantă figură liri­că din toată poezia sa. Frapantă este diversitatea ipostazierilor acesteia. Ioan Holban considera că Mama, principiul feminin pe care se clădeşte lumea şi fiinţa, e fântâna, adâncul şi înaltul, unind lumea diurnă şi stelele cu adâncul pământului şi izvoarele misterioase de acolo, apa vie: „Seara de la fântâni/ aduc femeile apă/ uşor înclinate către căldare/ ca şi cum ar mer­ge de mână/ cu pruncul lor./ Seara bărbaţii/ cuprind căldarea/ cu palme­le înfierbântate,/ ridicând-o încet spre gură./ Seara copiii/ în faţa căldărilor îngenunchind/ sorb răcoarea/ acestor strălucitoare fântâni/ în iarba înaltă a ogrăzilor./ Stele albe spre ziuă/ ca nişte bulgări de gheaţă/ în albe căldări se topesc./ Plugarii/ se stropesc cu apă pe fa­ţă/ şi trupul lor se luminează/ ca o fremătătoare/ dimineaţă” (prin extensie, fântâna e o metaforă care defineşte, memorabil, un poet: Lu­cian Blaga e, pentru Grigore Vieru, o fântână în a cărei oglindă te uiţi „prin altă fântână”). Mama e femeia-aripă, e femeia-teiul, e mama care „a trăit fără bărbat”, spălând „rufa bătrînă” într-un sat de pe malul stâng al Prutului, e chiar istoria în curgerea evenimentelor ei tragice: „De unde ştii, mamă/ Cum arătai tînără/ Cînd nu ţi-ai întipărit/ Pe nici o poză chipul;/ Cînd nu te-ai uitat/ În oglindă nicicînd, / Cînd apa/ Peste care te apleci/ Era plină mereu de cămeşi,/ Cînd a zilei oglindă/ Zăcea bucăţi la pămînt/ Sub furtuna de foc/ A războiului;/ Cînd pe ochii copiilor tăi/ Scrumul secetei se aşternuse,/ Umbrele foamei;/ Cînd geamul/ La care-aşteptai/ Era, mamă, cernit/ De jalea ochilor tăi,/ De singurătate” (De unde ştii?…)

La Vieru principiul matern umanizează, dobândeşte vibraţii cosmice, devine chiar „substitut al eternităţii” (M. Cimpoi). Poetul, un evlavios, contemplă succesiunea anotimpurilor, culege „roua sufletului”, e bolnav de armonie şi înţelege că veşnicia e                „ca laptele mamei”. Iar mama, cu „fierbintea ei respiraţie/roteşte pe cer stelele, luna” (Când sunt eu lângă mama). El caută „umbra copilăriei” (de aici, poate, predilecţia diminutivării), vârsta inocenţei, acel „univers fericit” invadat de blândeţe şi blajinătate, alungând anxietăţile. Poetul ascultă tăcerile din „casa mumei”, „plânsetul humei”, iubirea ia chipul mamei; „pierzând pe mama — citim în Caut umbra — mi-a rămas patria”. Deci, sfârşind antologic: „Mamă, / Tu eşti patria mea!” (Mamă, tu eşti...)

Referinţe bibliografice

·         Lucian Blaga, Trilogia culturii, Bucureşti, 1969

·         Grigore Vieru, Liniştea şi lacrimi, Ed. Fundaţia Scrisului Românesc, Craiova, 2006

·       Nicolae Manolescu, Mamă, tu eşti patri mea!, în Săptămânalul România Literară, 2 februarie 1989

Sava Bogasiu, Grigore Vieru: luceafărul de dincolo de Prut al limbii române, 2009, Buzău, Alpha MDN