Numai poetul… (Lirica viereană de dragoste)

Carcea Loredana-Nicoleta, profesor de limba și literatura română, grad did. I,
Școala Gimnazială Nr. 7 Botoșani

Rezumat: Conținutul acestei lucrări este remarcabil surprins în aprecierea lui Mihai Cimpoi: „Lirica lui Grigore Vieru, organic legată de tradiția eminesciană și folclorică a literaturii noastre, dar nespus de sensibilă la neliniștile secolului, ne oferă generoasa posibilitate de a ne întoarce la izvoare și, totodată, de a ne croi o cale sigură de comunicare cu formulele de trăire și gândire artistică ale poeziei universale, mai cu seamă în registrul tematic al iubirii, dragostei de mamă și maternității veghetoare…”.

De la Eminescu la Nichita Stănescu, de la Adrian Păunescu la Grigore Vieru, de la Emil Brumaru la Mircea Cărtărescu, toţi au scris şi au dedicat pagini întregi femeii. Desigur, fiecare într-o manieră specifică liricii sale. Dacă la Eminescu poemele de iubire transmit, în cele mai multe cazuri, sentimentul neîmplinirii, dacă la Emil Brumaru în poemele dedicate femeii întâlneşti tema iubirii pusă în raport cu ludicul sexualităţii concrete, iată că la Grigore Vieru poezia iubirii de femeie ocupă, ca şi în celelalte cazuri tematice, un loc esenţial, ontologic.
Iubita apare ca un element de legătură între lumea fizică şi cea cosmică. Femeia este un răsărit de soare, printre genele ei se înalță Luna, bărbatul îndrăgostit aspiră să fie îngropat în lumina ochilor ei. Iubita este legătura care face posibilă vieţuirea printre elementele naturii, ea este fiinţa care dă sensul existenţei. În poezia lui Grigore Vieru, dragostea este concepută ca un izvor veşnic din care cel însetat caută să-şi potolească setea; dragostea este locul în care omul îşi găseşte marea lumină, în care cei de aproape vor găsi identitatea strămoşească, pură şi nealterată: „Când am să mor, / să mă îngropi / în lumina ochilor tăi./…/Ca nimeni / să nu-mi joace pe mormânt,/ să nu fiu, ca strămoşii, pus / sub ierburi şi pământ -/ îngroapă-mă-n lumina / ochilor tăi, / femeie de pe urmă, / femeia mea dintâi.”(Când). A-ți încredința propria viață iubitei este, în lirica viereană, unul dintre cele mai sincere şi cutremurătoare gesturi pe care bărbatul, în general, îl face prin taina cununiei. Momentele folcloristice prezente în poezia lui Grigore Vieru accentuează ideea că bărbatul, prin taina cununiei, umple golul unor inele cu viaţa de cuplu, viaţa de creaţie divină.
Grigore Vieru cultivă o poezie de dragoste din care reiese zbuciumul interior al celui suferind de dor. Dorinţa de a contopi într-o singură identitate, într-o logodnă, dragostea dintre două suflete, ne arată că Grigore Vieru este mereu preocupat de găsirea imaginii Unicului. Acest unic vierean se pronunţă pentru două tipuri de iubire: una pământeană, în care îndrăgostitul trăieşte toate formele de expresie ale sufletului, bucurându-se astfel de dimensiunile frumuseţii unei relaţii terestre, iar celălalt tip de iubire se bazează pe o relaţie cosmică (eminesciană) ce se stăpâneşte în inima celui ce-şi trăieşte cu intensitate dorul faţă de natură. În poemul dialogal Mai spune-mi ceva, Grigore Vieru divinizează relaţia terestră, îi conferă acesteia dimensiunile naturii astrale. Este preocupat de găsirea elementelor comune care fac din iubire un legământ universal. Poetul împleteşte elementele naturii organice în ochii iubitei, arătându-i astfel puternica legătură ce se iveşte prin contopire.
„- A, iubite, a,/ Mai spune-mi ceva,/ Că mi-e drag să-mi spui/ Ce nu ştiu, drag pui,/ Că mi-e drag s-ascult/ De dragoste mult,/ Haide, spune-mi cum se/ Iubesc păsările.//- O, iubito, o,/ Cred că tot ca noi” (Mai spune-mi ceva). Astfel se face că, ipostaza dominantă în lirica viereană este „aceea a unei dragoste mari şi fericite, care e luminată mereu de o credinţă neclintită şi care se vrea continuă – în devotamentul ei suprem – până şi dincolo de moarte”. Din lirica viereană iese la suprafaţă o dialectică a feminităţii, în care poetul atribuie elemente şi simboluri specifice fiecărei părţi. El păşeşte prin universul metafizic având la braţ mama şi iubita. O parte drumului existențial este albă, pe partea căreia stă veşnica mamă, iar cealaltă parte e verde, pe care păşeşte veşnica iubită. Poetul aflat între mamă şi iubită, îndeplineşte rolul devenirii. Dinspre fiul mamei el trece către bărbatul femeii, al iubitei. Situaţia este şi inversă, dinspre iubită el trece către mamă, doar că de această dată mama este însăşi iubita. Partea albă a mamei se înverzeşte atunci când poetul o identifică în iubită, iar partea verde a iubitei se albeşte atunci când aceasta devine mamă. Poate fi considerată această imagine duală o metaforă superbă a trecerii timpului, în care elementele nu se pierd, ci se transmit dintr-o parte în cealaltă. Ai sentimentul că te afli în faţa unei clepsidre. Verdele vierean e culoarea care, dincolo de imaginea vieţii pe care o anticipează, produce, prin combinarea cu albul, culoarea suferinţei, galbenă. Această cromatică a culorilor vierene vor sta la baza poeziei iubirii de femeie. Galbenul sugerează, pe de o parte suferinţa, dorul, angoasa, iar pe de altă parte lumina, înţelepciunea şi dăruirea totală. În altă ordine, fuziunea culorilor drumului pe care păşeşte spre devenire poetul sugerează şi întâlnirea acestuia cu Dumnezeu, în care umbra omului se face tot mai evidentă ca în poemul Imn: „Femeie/ Cu gura mai mare/ Decât un luceafăr.// Cu părul tăiat scurt/ Ca viaţa poetului.// Cu ochii/ Ca două idei înlăcrimate.// Sub soarele vieţii/ Arzător/ Mereu în picioare eşti./ Doar umbra-ţi/ Jos că se lasă.// Doar umbra -/ Frunză tămăduitoare/ Pe rana pământului.” Pe drumul verde, drumul păşirii împreună cu iubita, se instituie transferul temei maternităţii. Încrederea totală şi sinceră în iubire va aduce îndrăgostiţilor, prin har şi rugăciune, copilul pe care-l vor, cum se întâmplă în poemul Rugă: „Acestei femei suferinde,/ Îndură-te, soartă, de ea/ Bucură-i sânii cu lapte/ Şi adu-i copilul ce-l vrea.// Fă să-i răsară pe faţă/ Maternele pete frumos/ Ca frunza de aur a toamnei/ Pe-al lacului chip luminos.// Fă ca să guste şi dânsa/ Rozul bucetelor măr/ Al micii fiinţe, şi-i varsă/ Pre leagăn adâncul ei păr.// Umple cu floarea pelincii/ Ramura verdelui tei,/ Adă norocul de mamă/ Acestei frumoase femei.”
Tot ce atinge iubita devine dor, tot ce atinge iubita devine lumină. Poezia de iubire a lui Vieru are o caracteristică aparte faţă de poezia iubirii de astăzi. Dincolo de substanţa şi energia versului pe care poetul le aduce la vedere, ea comportă un soi de muzicalitate. Este ceea ce Nicolae Manolescu, într-un studiu din România literară, numeşte oralitate: „O bună parte din lirica lui e menită rostirii, având cantabilitate şi o mare inocenţă sentimentală.(…) Vieru este unul dintre cei mai originali descendenţi ai lui Eminescu, din care a ştiut să tragă pe ţevile foarte subţiri ale versurilor sale seva lirică a marelui poet. Nu de imitaţie e vorba, ci de o deliberată şi profundă exploatare a resurselor stilistice eminesciene, mai ales a acelor al căror viu izvor este folclorul.” Muzicalitatea vine atunci când îndrăgostitul, cel care iubeşte cu toată fiinţa, vede în jur iubita de sărbătoare, iubita de împlinire în joc. Ludicul iubirii, în poezia lui Vieru, comportă sentimentul perechii potrivite, în paşii cărora se eliberează graţia, armonia şi gingăşia. Poemele de iubire ale lui Grigore Vieru au devenit treptat şlagăre printre tinerii îndrăgostiţi. Faptul că mulţi dintre tinerii basarabeni fac declaraţii de dragoste pe versuri şi cântece de Grigore Vieru ne arată încă o dată că avem de-a face cu un poet total dăruit cauzei iubirii. Criticul Alex Ştefănescu scria la un moment dat că lui Grigore Vieru îi stă extraordinar de bine „să adore, să proslăvească, să idolatrizeze, chiar şi azi, când ne aflăm într-o dictatură a ironiei”. Iată, în acest sens un poem dialogal în care poetul elogiază femeia iubită, iar la rândul ei femeia idolatrizează iubitul, semn că între cei doi există stare de graţie şi armonie, condiţie sine qua non a iubirii: „- Vreau să te văd, femeie,/ sau vino să mă vezi,/ Mi-e dor de iarba crudă/ A ochilor verzi;// De-a`tale negre gene/ Ce tremură uşor/ Ca aburul de ploaie/ deasupra codrilor.// - Vreau să te văd, bărbate,/ Sau vino să mă vezi,/ E timpul coasei, iată,/ În ochii mei cei verzi.// Coseşte, hai – ca iarba,/ Cu rouă şi cu stea,/ Mai deasă şi mai verde/ Să crească-n urma ta.” (Vreau să te văd) sau în poemul Leac divin: „Iubire! Tu, cea ocrotită / De dulcele luminii mirt,/ Ca miezul unei sfinte azimi/ De coaja ei doar ocrotit.// Înconjurată de lumină,/ Tu însăţi din lumină vii./ Pre tine doar te am pe lume/ Şi nu voi alte veşnicii.// Iubire! Ram de rouă sfântă,/ Cânt unic, o, ce mă adaşti./ asupra-ngândurării mele/ Tu nu plângi lacrima – o naşti”. În acest ultim poem citat, iubirea (femeia iubită) dobândeşte dimensiuni sacre. Relaţia care se instituie acum e una sub zodia misticismului. Întreaga poezie pare că poartă semnul unui nesfârşit dialog cu Femeia Fecioară din care poetul crede că se trag toate celelalte femei. Cu toate acestea, se simte angoasa singurătăţii din care izvorăşte lacrima. Femeia, aşezată în planul cosmic, generează prin candoarea ei, prin dorul de ea, lacrimi celui aflat în lumea aşezată sub ramura de rouă sfântă. Femeia, în acest spaţiu infinit al posibilităţilor creatoare, naşte în sufletul poetului îndrăgostit sentimentul de veşnicie singulară, în care se simte deopotrivă prezenţa constantă a mamei-iubită şi a femeii-iubită, într-o singură persoană dragă poetului: pe tine doar te am pe lume / şi nu voi alte veşnicii.
Poezia lui Grigore Vieru pare o traducere a graiului fiinţei, din care pulsează către inima cititorului un echilibru natural, având o orientare recuperatoare, care se cristalizează cu atât mai mult cu cât încerci să pătrunzi în taina liricii sale, taină care se identifică, în ultimă instanţă, cu poetul.

1.      Mihail Dolgan, Eminesciene, Druţiene, Vierene, Ed. CEP USM, Chişinău;
2.      Nicolae Manolescu, Mamă tu eşti patria mea!, Săptămânalul România literară, 2 februarie 1989;
3.       Alex Ştefănescu, Grigore Vieru, în volumul colectiv Grigore Vieru, Poetul, Col. Academica, vol. VI, Editura Ştiinţa, Chişinău, 2010;

4.      Grigore Vieru, Acum și în veac, Litera, Chișinău, 1997.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu