Prof. Beșa Mihaela
Limba și literatura română
Grad didactic I
Colegiul Economic “Dimitrie Cantemir”, Suceava
Rezumat
Lucrarea de față își propune să analizeze, așa
cum anunță și titlul, secvențe din creația lui Grigore Vieru pornind de la
prezentarea succintă a personalității poetului și a câtorva trăsături ale scrierilor
sale și continuând cu evidențierea principalelor teme ale liricii vierene:
mama, copilăria, satul, limba română.
“Esențialmente, Grigore Vieru este poetul începuturilor
de lume, când ființa este aurolară, nefisurată și neculpabilizată. Ea apare
dintr-un mâl primar, fiind înconjurată de o aură rouă și lacrimă. Produce, de
aceea, o senzație de jilăveală sufletească, de natură rimbaudiană.”, afirma Mihai Cimpoi în prefața volumului de poezii Taina care mă apără.
“Numai Dumnezeu
este cu adevărat internaționalist” spunea Grigore Vieru în 1994 (Vom
iubi până la capăt tot ce au gonit ei, Totuși iubirea, nr.32/202, august
1994), un poet reprezentând RSS Moldovenească, care apare în Republica
Socialistă Română cu versuri prin reviste și cu volume până la sfârșitul anilor
80, de numele căruia va fi legată generația basarabenilor care se simt mai
întâi moldoveni, iar mai apoi români. A militat pentru resurecția ideii de
românitate în Basarabia anilor ’80 și a avut de suferit din cauza aceasta; a
devenit membru de onoare al Academiei Române în 1990 și membru corespondent în
martie 1993, iar în iulie 1992, cetățean al României.
La viața sa, Grigore Vieru se
referă într-un Formular:”- Numele și prenumele?/ - Eu.// -
Anul de naștere?/ - Cel mai tânăr an:/ când se iubeau/ părinții mei,// -
Originea?/ - Ar și samăn/ dealul din preajma codrilor/ Știu toate doinele./ -
Profesiunea?/ - Îmi iubesc plaiul.// -
Părinții?/ - Am numai mama.// - Numele mamei?/ - Mama.// - Ocupația ei?/ -
Așteaptă.// -Ai fost supus // judecății vreodată?/ - Am stat niște ani închis:/
în sine.// - Rubedenii peste hotare ai?/ - Da, pe tata. Îngropat,/ În pământ
străin. Anul 1945.”
Existența
lui este una destul
de simplă și de banală, nu departe de cenușiul celei bacoviene. Cine îi citește
bine opera îi citește, de fapt, viața.
Pe de altă parte, poetul însuși, ca poet, se recomandă cu toată
modestia: “Știu că n-am geniu. Nici măcar nu sunt un mare poet.”
Poezia sa, adunată în volumele de sinteză precum: Scrieri alese (1984), Rădăcina de foc (1988), Curățirea fântânii (1993), Văd
și mărturisesc (1996), Strigat-am
către tine (1999) este “o
poezie slujitoare întru edificarea vieții în tot ce este ea minune și bunătate
și lumină” (Ioan
Alexandru).
“Poezia pentru
maturi înseamnă, în cazul meu, aratul pe arșiță, într-un pământ uscat. Poezia
copiilor este ploaia curată care mă spală de colbul zilei, mă înseninează și mă
întărește în vederea aratului.” (Grigore Vieru, Lucrarea în
cuvânt, Rădăcina de foc). În ansamblu, poezia ar fi “secretul
creierului scăpat de gura inimii”, după
cum afirma însuși poetul.
Sursa textului rămâne mereu trăirea cu toată complexitatea ei spectrală
– naivitate copilărească, bucurie, neliniște, durere, suferință – iar acest
trăirism organic se transferă lesne, în temeiul experienței dobândite, în
moralism și mesianism. Copilul firii este impus să se erijeze în postură de om
activ al cetății, de pedagog social și etic. S-ar putea spune că poezia
viereană este, în esență, o carte de citire a vieții, fondul ei didactic fiind
când direct, aluziv, turnat în transparențe parabolice, când delicat, retoric,
povățuitor. El se bizuie însă, fără excepții, pe bunul simț organic: “Tu, fiule, să nu te superi,/ Că-ți
dau mereu povețe,/ Nu-i rea povața niciodată,/ Nici chiar la bătrânețe.” (Cinstirea
proverbelor).
Pentru poezia lui Vieru este definitoriu cultul naturalului, surprins ca
ax al universului său de Nichita Stănescu: “Grigore
Vieru este un mare și adevărat poet. El transfigurează natura gândirii în
natura naturii. Ne împrimăvărează cu o toamnă de aur. Cartea lui de inimă
pulsează și îmi influențează versul plin de dor, de curată și pură limpezime.”
“A
fi zilnic frumos și simplu”
– iată ce-și dorește Grigore Vieru. La prima vedere, avem de-a face cu un poet
al locurilor comune, dar tocmai acolo roiesc marile întrebări, temele fundamentale
ale creației sale: mama, casa, satul, pământul, limba în care te exprimi, patria.
Peste aceste cuvinte trec anotimpurile, plouă, înfloresc pomii, bate vântul,
crește grâul, vine iarna, cresc copiii, mor bătrânii, se face istoria, se
schimbă lumea, trăiește poetul. Pentru el, totul este esential, întreaga
alcătuire a lumii, cu melci și fire de iarbă, cu albine și ghiocei, cu pâine și
case, cu pământul și sfântul Soare, cu luna și stelele, cu mama și iubita, cu
viața și moartea, cu gândurile și sentimentele. Ca toți marii lirici moderni,
Grigore Vieru percepe viața înfigând acut senzorialul în judecățile asupra
existenței. Chiar și în simplele și aparent nevinovatele sale jocuri de copii
se întrevede meditația gravă, ca o zbatere întru liniștea șăgalnicului
microcosm și tresărirea la impactul cu imposibilul devenit posibil.
Totul este esential, dar matricea și în același timp cheia întregii sale
poezii rămâne Mama. Dintre sutele de poeme pe care le-a scris, o treime se
dedică mamei. În evocarea lirică de mare vibrație a dătătoarei de
viață scapără, pe game diferite, toată sensibilitatea poetului, o întreagă
energie pe care am putea-o numi “conștiința
sa afectivă”.
Nimeni dintre rapsozii naționali ai “Mamei”, nici Eminescu, nici
Creangă, nici Coșbuc, nici Goga n-au cântat cu atâta ardoare Mama care-și
iubește copilul ca pe lumina ochilor și lumina soarelui de pe cer, în atât de
numeroase creații: Mama, Făptura mamei,
Părul mamei, Cuvântul mama, Steaua mamei, Mamă, tu ești etc. Metafora “Mamei” acoperă întreg universul poetului: “Mamă,/ Tu ești patria mea/ Creștetul tău --
vârful muntelui/ Acoperit de nea./ Ochii tăi --/ Mările albastre/ Palmele tale
--/ Arăturile noastre,/ Respirația --/ Nor/ Din care curg ploi…”. Astfel, filiația poet-mamă apare ca o axis mundi, ca o
rațiune de a fi a universului. Micul univers familial, casnic devine copia
prototip a marelui univers cosmic. Mama, la rândul ei, devine în lumina acestui
principiu al universalității, Mumă, iar sufletul mamei – un protosuflet în care
încap toate neliniștile lumii. Mama este făptura spiritualizată, emblematică,
sacralizată prin absolvirea de materialitate, prin iconizarea hieratică. Mama înseamnă
spirit de toleranță, model de răbdare în fața tuturor vicisitudinilor vieții,
prototip istoric al îndârjirii naționale și înțelegere calmă, mioritică a
destinului.
Versurile lui Grigore Vieru despre mama sunt, neobișnuite, deloc simple. Principalul însă,
în ele, nu-i cultura versului, oricît de importantă, ci cultura sentimentului. Venit
de peste timp, cântecul poetului este descântec, alinare, desfătare a
sufletului mamei ce ne aduce aminte de toate mamele bune din satele în care
mamele trăiesc, îmbătrânesc și mor. “Ușoară, maică, ușoară,/ C-ai putea
să mergi călcând/ Pe semințele ce zboară/ Între ceruri și pământ!/ În priviri
c-un fel de teamă,/ Fericită totuși ești-/ Iarba știe cum te cheamă,/ Steaua
știe ce gândești.”
Apare, de asemenea, complementaritatea
mama-iubită – “Pe
drum alb înzăpezit/ pleacă muma./ Pe drum verde înverzit/ Vine draga.”,
“Mierea și ghimpii/ Pe
frunte, ce dor,/ Cinstirea limbii/ În care ți-e dor,/ Pe-un picior de plai.// Din ceruri, de-aproape,/ Din
floarea de tei,/ Adun sub pleoape/ Cuvintele ei.// Pe-o gură de rai./
Iar două de-o samă,/ Cuvinte-n amurg/
(Iubită și mamă)/ Pe față îmi curg./ Mioriță laie.”
Misterul mamei și maternității mai este legat, la Vieru, de misterul
copilului și copilăriei. Copilul apare și el ca făptură idealizată care
cunoaște o împlinire umană, imaginară, iar copilăria – ca o vârstă de aur care
nu cunoaște nicio fisură ontologică. Copilul, ca homo ludens, este un om
deplin. Spațiul jocului, după Huizinga, este un spațiu sacru. La Grigore Vieru,
idealitatea copilăriei e subliniată și de destinul poetului însuși care a fost
privat în fond de o copilărie adevărată.
Compunând versuri pentru copii, poetul mărturisea că scriindu-le aude și
melodia, pe care o comunică apoi unui compozitor. Toate versurile sale au, de
fapt, o melodie unică, inconfundabilă și nu este de mirare că în spațiul natal
această creație este atât de populară și îndrăgită. În peisajul cam sofisticat
al liricii contemporane, uneori prea compusă și prea cerebrală, “versul său
țâșnește în lumină, proaspăt, cu forță de gheizer”. (Marin Sorescu)
Universul infantil e localizat și retras în satul cu valoare de
microcosmos, loc sacru, dominat și el de mama.
Satul se înscrie în acea ceremonie rustică a rudelor ce vin să se vadă
la priveghi, la nuntă, la horă sau la simpla întâlnire dintre neamuri, când cei
plecați se întorc să-i numere și să-i vadă pe cei rămași. Dominanta acestor
poezii este duioșia și tandrețea, respectul cuvios al celor ce ar “putea
să încapă/ într-o singură icoană”.
Poezia satului trăită ca o mișcare într-o lume reală, ca o reverie, ca un simbol
al locului unde s-a făcut și se ține limba, capătă în tiparele versului popular
o aură cu adevărat mitică: “Satule, floare de sară,/ M-ai
deprins cu dor de țară,/ Satule, floare minune,/ M-ai deprins cu dor de lume!/
Satule, drag satule,/ Mare învățatule!” (Satule) Satul este piatra și casa, fântâna și pomii, pădurea
și izvoarele, dealul și lunca, apa și uscatul, lăuta și oamenii, pâinea și
văduvele, seceratul și cântecul. Aici, în vatra sa au fost depuse amintirile
definitive, acolo au fost școala și abecedarul, învățătorul și cimitirul, focul
solar și umbra, plânsul și dragostea.
Cu satul și casa natală se asociază în cele mai frecvente cazuri limba,
concepută ca un tezaur al spiritului, ca mod superior de comunicare, ca
expresie a unor simțăminte profunde și totodată ca un puternic liant între
oameni. Prin limbă omul plânge și cântă, iubește și blesteamă, mângâie și
adoră, spune și arată, creează și gândește. Dar mai ales Mama este identificată cu Limba Română, cu
Istoria, cu dreptul sacru de a ființa sub stelele ce ne-au fost hărăzite de
soartă. Și tot Mama Limba Română ne dă extraordinarul drept de a conferi alte
înțelesuri decât cele știute de veacuri proverbelor “rușinoase”: “De ce ne-am mai plânge/ De ce-am
mai spera la izbândă/ Moțăind filozofic în rușinosul proverb/ Capul plecat
sabia nu-l taie./ Uite că l-au tăiat.” Aedul este vocea poporului său, îi îmbracă și
nădejdea, dar și sfânta dușmănie. Limba
este și ea maternă: “În
aceeași limbă/ Toată lumea plânge,/ În aceeași limbă/ Râde un pământ,/ Ci doar
în limba ta/ Durerea poți s-o mângâi,/ Iar bucuria/ S-o preschimbi în cânt./ În
limba ta/ Ți-e dor de mama,/ Și vinul e mai vin,/ Și prânzul e mai prânz./ Și
doar în limba ta/ Poți râde singur,/ Și doar în limba ta, Te poți opri din plâns,/
Iar când nu poți/ Nici plânge și nici râde,/ Când nu poți mângâia/ Și nici
cânta,/ Cu-al tău pământ,/ Cu cerul tău în față,/ Tu taci atunce/ Tot în limba
ta.” (În limba ta). În astfel de cuvinte
simple și emoționante cântă Grigore Vieru, poetul născut la Pererita, limba însăși a poeziei sale.
Pentru niciun scriitor român limba română nu a constituit un pariu mai
important în viață. Vieru are sentimentul extraordinar că el, ca poet, este
creația exclusivă a limbii române: “Din mila, din dărnicia
Limbii Române am răsărit ca poet. Limba Română este destinul meu agitat. Poate
că și din osteneala mea este o parte din norocul ei în Basarabia.” și “Toate zilele mele izvorăsc și se
înalță din adâncul și din puterea Limbii Materne.” Și-a făcut rațiunea de a fi ca poet din cultivarea
și păzirea limbii române. În viziunea lui, poetul este vestala rădăcinii de foc
a limbii materne: “Suflu în jăraticul/ Limbii Române./
Atent mereu/ Să nu moară/ Focul cel sacru./ Nu sunt mai mult decât o simplă
măicuță/ Care suflă-n jăratic.” (Jăraticul) Desigur, Grigore Vieru nu este singurul scriitor
basarabean care a simțit că nu poate supraviețui decât în limba română. Numai
că el a trăit și a exprimat această nevoie ca program arzător, apropiindu-se de
condiția arhetipală, ontologică a limbii.
Grigore Vieru cultivă adeseori o poezie naivă, asemănătoare cu pictura
de acest gen. În ea pulsează jocuri de copii, gânduri de țărani, reflecții de
înțelepți și cuvinte de jale. Poezia se transformă astfel adeseori în pilde, în
învățături, în norme de comportament. Versurile lui denotă vigoare și
prospețime, limpezime clasică a gândurilor și imaginilor. Cu versurile lui,
odată ce le-ai auzit sau citit, te trezești într-o zi că le știi pe de rost, în
simplitatea lor. Principala caracteristică a liricii lui Grigore Vieru este
cantabilitatea psalmică. Asemeni lui Alecsandri, Andrei Mureșanu, Mihai
Eminescu sau Alexei Mateevici, Grigore Vieru este un aed venit pe lume să cânte
tristețea sfâșietoare și fără speranță a românilor din Basarabia și, în chip
anume, a românilor de pretutindeni. E un poet care și-a asumat greul unui trai
trecându-l prin inima sa și, încărcat de răbdare, înțelepciune și nouă
frumusețe, îl întoarce semenilor săi care-și deschid de bunăvoie inima să-l
primească, pentru a-și duce mai demn pe mai departe viața în spiritul
dreptății, al iubirii ce covârșește și poate birui totul, al credincioșiei față
de cele nepieritoare și al nădăjduirii ce nu poate da greș, un poet ce rămâne “suflet în sufletul
neamului său”.
Poezia lui Grigore Vieru a dăruit
și continuă să dăruiască cititorilor de toate vârstele din întreg arealul
românesc nenumărate “duminici” (“Sunt omul duminicii”, după cum afirma însuși
poetul)
de înălțare estetică a sufletului spre tot ce e omenie și frumos, adevăr și
înțelepciune, cumsecădenie și demnitate, armonie și sacru, dar și nu puține “duminici” încărcate de dramatism și amărăciune, de neliniști
sociale, spirituale, ecologice. El e poetul dorului și al vieții, în
complexitatea sa: “M-am amestecat cu viața/ Ca noaptea
cu dimineața./ M-am amestecat cu cântul/ Ca mormântul cu pământul./ M-am
amestecat cu dorul/ Ca sângele cu izvorul./ M-am amestecat cu tine/ Ca
ce-așteaptă cu ce vine.”(Cu viața, cu dorul).
“E poetul Dorului însetat de alte doruri arzătoare: dor
de limba română statornicită pentru totdeauna, dor de ne-am românesc întregit,
dor de baștină și de patrie prosper, dor de naționalitate mioritică în ascensiune,
dor de etos popular în cristalizările-i de vârf – toate acestea învăluite
într-o copleșitoare muzicalitate nostalgică pe care o poate genera doar
frumosul neatins în atingere: frumosul de suflet și de cuget, frumosul de
pământ și de cer, frumosul de viață și de cealalță parte a vieții.” (Marian
Popa)
BIBLIOGRAFIE:
Cimpoi,
Mihai, O istorie deschisă a literaturii
române din Basarabia, Editura Porto-Franco, Galați, 1997.
Micu, Dumitru, Scurtă
istorie a limbii române. Volumul 2, Editura Iriana, București, 1995.
Popa,
Marian, Istoria literaturii române de azi pe mâine, vol.II, Editura Semne,
București, 2009.
Vieru, Grigore, Acum și în veac, Editura
Litera Internațional, București, 2004.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu