Diaconu
Dănuț- Cristin, gradul didactic I,
Școala
Gimnazială Scorțeni, jud. Bacău
Grigore
Vieru a fost întotdeauna un talent unic, datorită căruia cuvântul şi-a păstrat
nobleţea. Unii îl considerau demodat, alţii, cel
mai mare poet al basarabenilor şi
una dintre cele mai importante voci ale literaturii române contemporane.
Poeziile sale nu au lăsat pe nimeni indiferent şi au emoţionat mereu mii de
inimi.
Cine doreşte să afle ce au păţit
românii din Basarabia în perioada în care s-au aflat sub stăpânire sovietică
trebuie să citească studii de istorie. Cine doreşte însă să afle ce au simţit
românii din Basarabia în aceeaşi perioadă trebuie să citească poezia lui
Grigore Vieru.
În tradiţia lui Eminescu, deşi
n-are, nici pe departe, aceeaşi anvergură ca poet, Grigore Vieru s-a situat de
la început în centrul vieţii afective a comunităţii lui etnice, dovedind un
remarcabil simţ al esenţialului. Fragil, copilăros, cu vocea zugrumată de un
început de plâns, el îşi afirmă totuşi în poezie o atitudine de bărbat, care
nu-şi pierde timpul cu fleacuri. Chiar şi poeziile lui cele mai tandru-jucăuşe
sună ca un imn:
“Vârful cel mai ridicat/ E-al ierbii creştet./ Nimeni încă n-a zburat/ Mai sus
de iarbă,// Peste vârful înverzit/ Prin care, tainic,/ Urcă laptele-ndulcit/ Şi
sfânt al vacii.// Cum să-nvingi? De ce să-nvingi/ Străbunul are/ Alba rouă pe
ferigi:/ Pe tine, mamă!” (Iarba).
Limba română este folosită în
poezia lui Grigore Vieru cu mare grijă, ca apa în timp de secetă. Poetul se şi
joacă uneori, dar nu cu cuvintele. Această seriozitate de artist a făcut o
puternică impresie în România, în anii ’80, când au apărut în sfârşit, şi la
Bucureşti, selecţii din poezia lui: Izvorul şi clipa, 1981, cele unsprezece poeme
din Constelaţia lirei, antologia poeţilor din R.S.S. Moldovenească, 1987,
Rădăcina de foc, 1988 etc. Publicul era sătul de poezia-butaforie, fabricată în
cantităţi industriale în scopuri propagandistice, dar şi de jocul de-a poezia,
inteligent, dar şi cam infantil, practicat de o mulţime de studenţi şi foşti
studenţi de la Litere care credeau că astfel sfidează regimul. Sentimentalismul
răscolitor din cărţile poetului de dincolo de Prut, modul firesc în care poezia
sa făcea atingere cu folclorul şi, mai ales, gravitatea cu care era folosită
limba română creau impresia redescoperirii adevăratei poezii.
Emoţia trăită de cititori era
intensificată de gândul că mesajul în limba română venea dintr-un fragment din
România pierdut în împrejurările celui de-al doilea război mondial şi supus
decenii la rând unei rusificări forţate. Evidenţa faptului că limba română
supravieţuise acolo, prin forţe proprii, fără nici un sprijin din partea
ţării-mamă, îi înduioşa pe mulţi până la lacrimi.
În 1984 poetul își adună cele mai frumoase poezii și cântece,
medalioane, secvențe publicistice țn volumul “Scrieri alese”, prefatat de cel
mai de seama critic și istoric literar al Basarabiei, Mihai Cimpoi. Versurile
noi pe care poetul le-a inclus în “Scrieri alese” (Ascultați, măi copii,
Floarea soarelui, Despre fericire) au în majoritatea lor un caracter social. De
aici încolo, artistul, obligat de condițiile social-politice, devine un poet
tribun. Într-un interviu el marturisește: „Eu sunt un poet liric, chiar tragic,
prăpăstios. Abia astept ca lucrurile să se reașeze în matca lor, pentru a
reveni, la chemarea mea firească, la poezia liriă“. Apare un studiu semnat de
Mihail Dolgan, “Creația lui Grigore Vieru în scoală”.
Cu ocazia implinirii a 50 de ani de
existență, Grigore Vieru a dorit să facă, în 1985, un spectacol literar-muzical
la Palatul Octombrie (azi "Palatul National"), însa evenimentul a
fost interzis din ordine de la cel mai înalt nivel.
Trei
ani mai tarziu, în săptămânalul "Literatura și Arta", a aparut primul
text poetic postbelic tiparit in Basarabia cu litere latine, semnat de Grigore
Vieru. I se acorda cea mai prestigioasă distincție internațională în domeniul
literaturii pentru copii: Diploma de Onoare Andersen.
În 1989 a fost votat deputat al
poporului. Dupa 1990, adunând în jurul sau pe cei mai populari interpreți și
compozitori de muzică ușoara din Basarabia, poetul a întreprins un turneu de
succes în Moldova de peste Prut. Grigore Vieru a devenit membru de Onoare al
Academiei Române în 1990 și membru corespondent în 1993.
După Revoluția din 1989, în România i-au
fost publicate mai multe carți între care "Hristos nu are nici o
vina!" (1991), "Curațirea fântanii" (1993), "Rugaciune
pentru mama" (1994), "Izbăvirea" (1999), volumul antologic
"Cartea Vieții Mele" (2002). La Electrecord, București, în 1992, a
aparut discul de cântece "Rasai", realizat împreuna cu Doina și Ion
Aldea-Teodorovici, pe care apare celebra melodie închinată lui Mihai Eminescu.
Culegeri din lirica și poezia sa pentru
copii au aparut, de-a lungul anilor, în Frațta, Rusia, Ucraina, Letonia,
Lituania, Estonia, Georgia, Armenia, Macedonia, Bulgaria, Bielarus,
Tadjikistan, Azerbaidjan, Kargazstan și în alte țări.
În poezia „Scrisoare din Basarabia”, poetul
se face purtătorul de cuvânt al unei întregi şi dezrădăcinate generaţii, care a
trebuit să audă istoria repovestită şi inventată:
„În vremea putredă şi goală / Pe mine, frate, cum
să-ţi spun,
Pe mine m-au minţit la şcoală / Că-mi eşti duşman,
nu frate bun.”
„Dacă visul unora a fost sau este să ajungă în
Cosmos, eu viaţa intreagă am visat să trec Prutul.”
Spunea poetul. Păcat că vocea sa nu s-a făcut mai
bine auzită. Totuşi, cred că asistăm deja la un paradox: unele voci se aud mai
tare şi mai clar după ce sursa dispare în eternitate:
„Din Basarabia vă scriu, / Dulci fraţi de dincolo de
Prut.
Vă scriu cum pot şi prea târziu, / Mi-e dor de voi
si vă sărut.”
Grigore Vieru îşi imaginează că o carte a lui
Eminescu ar fi ultima din care ar citi înaintea morţii. Un testament sfânt,
care trebuie transmis mai departe, din generaţie în generaţie.
„ Lui Mihai Eminescu” :
„S-o lăsaţi aşa deschisă, / Ca băiatul meu ori fata
Să citească mai departe / Ce n-a reuşit nici tata.”
Dacă cei care urmează nu-l vor mai dori pe Eminescu
drept far călăuzitor al limbii române,
„Ci să nu închideţi cartea / Ca pe recile-mi
pleoape.
Aşezaţi-mi-o ca pernă / Cu toţi codrii ei în
zbucium.”
Grigore Vieru este
solarul îndurerat printre sumbrii condeieri ai acestui spaţiu românesc. Un
simbol al acestei bucăţi de pământ, Basarabia, şi al întregii pătimiri
româneşti. De fapt, poetul Grigore Vieru nu ar trebui deplâns pentru tragedia
care i-a fost scrisă, pentru că viaţa întreagă a ştiut să şi-o prefacă-n cânt
pentru copii şi s-o preschimbe-n piatră de căpătâi pentru secole de români care
vor urma. Şi-a înveşnicit trecerea prin această lume, lăsându-ne moştenire
expresia unei sensibilităţi, dintre cele mai pure, pentru elementele originare
ale fiinţei noastre, întâi de toate omeneşti: mamă, patrie, grai, stea,
lacrimă. Nu ar trebui să-i regretăm, în fond, nici lipsa conştiinţei din
ultimele clipe de viaţă, pentru că este vorba totuşi de o fiinţă artistică
împlinită, trăind prematur şi ultima simţire, moartea, într-un mod absolut
personal şi plin de vitalitate (de fapt, un poet adevărat este cel care, oricât
de tânăr ar muri sau indiferent de temperamentul pe care-l are, reuşeşte să
scrie şi despre moarte): „Nu am, moarte, cu tine nimic, / Eu nici măcar nu te
urăsc...”. Aşa că nici versurile din urmă nu au rămas nescrise. Pe bună dreptate,
despre eternizarea estetică a poetului ar trebui să vorbim, care s-a produs
într-o singură viaţă de om, discuţii care depăşesc ocazionarea frustrantă
(pentru critici) şi plină de regrete a trecerii în nefiinţă a poetului.
Bibliografie:
·
Grigore Vieru. Taina
care mă apără, Iași, Ed. Princeps Edit. 2008.
·
https://ro.wikipedia.org/wiki/Grigore_Vieru
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu